„Curtea de la Argeș”, nr. 2/2016

revista curtea de la arges

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 2 (63) pe luna februarie 2016 al revistei de cultură „Curtea de la Argeș” cu sprijinul Primăriei Municipiului Curtea de Argeș și al Asociației Culturale „Curtea de Argeș”. Revista apare sub egida Trustului de Presă ,,Argeș Expres” (Bulevardul Basarabilor, nr. 35 A, Curtea de Argeș) și a Centrului de Cultură și Arte ,,George Topârceanu”(Bulevardul Basarabilor, nr. 59, Curtea de Argeș). Redactor șef: Gheorghe Păun. Vă semnalăm din cuprinsul acestui număr:

SFP, câteva precizări de Gheorghe Păun

gheorghe paun

O vorbă a lui Gandhi către adepţii strategiei sale a acţiunii nonviolente (chiar şi în lupta împotriva violenţei) spune ceva de genul „mai întâi vă vor ignora, apoi vor râde de voi, apoi vă vor lovi, apoi veţi învinge”.

În privinţa demonstrării faptului că partidele sunt inutile (şi dăunătoare, dar asta e mai simplu de arătat) se pare că lucrurile o iau de la sfârşitul spusei lui Gandhi spre început: avem deja un guvern independent (nu folosesc termenul tehnocrat, veţi vedea imediat de ce), partidele se străduiesc din răsputeri, prin reprezentanţii lor cei mai vizibili, parlamentarii, să se compromită definitiv (ajunge să privim legile votate în ultima vreme, de la pensiile pentru ei şi primari la câinii de la stână), prin lume lucrurile merg în aceeaşi direcţie (un sondaj de opinie din vara trecută, vezi „Le Parisien” din 14 iunie 2015, www.leparisien.fr, arată că francezii au mai puţină încredere în partidele lor decât avem noi în partidele noastre: nu sunt credibile 94%, nu sunt oneste 93%, nu sunt capabile să propună soluţii eficiente 91%, nu sunt apropiate de preocupările francezilor 90%, nu sunt purtătoare de idei noi 86%, nu sunt moderne 85%, nu sunt utile 72%… şi e la fel şi în alte ţări). Cel puţin în Europa, se fac paşi nesperaţi către SFP (Societatea Fără Partide – reamintesc „manifestul” din septembrie 2012). În acest context, mă simt dator să aduc un număr de precizări, unele cerute de discuţii pe care le-am avut cu diverse persoane, unele mai deschise-pregătite să calce pe un teren mai degrabă tabu, pentru mintea noastră bine programată istoric şi manipulată mediatic, altele mai puţin pregătite (poate membri de partid?… boală curată, ne încredinţează Simone Weil). O fac pe scurt, enumerând subiecte de dezbătut:

revista curtea de la arges logo micPentru că tocmai am invocat-o pe Simone Weil, care explică pe îndelete ce spun eu în fugă: partidele nu au nicio legătură cu democraţia, (aproape) indiferent de înţelesul pe care-l dăm termenului, ba chiar dimpotrivă, partidele nu produc ideologie, de multe decenii, partidele nu mai sunt nici vectori ideologici. La vremea „societăţii informaţionale”, digitalizate, nu mai e nevoie de intermediari, tot poporul se află „în agora”, fiecare suntem la distanţa unui buton, a unui click, de fiecare. Suntem sau vom fi foarte curând, evoluţia e clară, rapidă, ireversibilă. Dispariţia partidelor nu înseamnă deloc dispariţia politicii, nici măcar a politicienilor, ci doar a politicienilor de tip tradiţional, înregimentaţi, gândind cu mintea partidului, interesaţi mai ales de buna funcţionare a partidului, de putere. Societatea fără partide nu înseamnă tehnocraţie, nici în sensul mişcărilor de peste ocean, de prin anii ’20, ’30 ai secolului trecut (foarte simplificat: guvernare mai ales prin ingineri, oameni ai tehnicii, gândind preponderent în termeni cost-eficienţă), nici în sensul „guvernelor tehnice” constituite (în Italia, Grecia, Cehia, de exemplu) în perioade de criză, nici nu trimite direct la meritocraţie, fie ea de tip chinezesc tradiţional (autocratic, deci nu democratic). E mai aproape, dar fără a se suprapune, de ceea ce se întâmplă de ani buni în Singapore şi, la nivel „sintactic” cel puţin, în China. SFP înseamnă pur şi simplu democraţie fără partide, alegeri (pe categorii-profesii-asociaţii, nu mai reiau sugestiile din „manifest”, punct de plecare şi ilustrare a principiului de bază). Alegeri (pentru Parlament) directe la modul cel mai propriu, aproape ochi în ochi alegător-ales. După alegere, acces direct la cel ales, posibilitatea de a-l observa, evalua, eventual schimba. Lipsa partidelor nu ar trebui să favorizeze derapaje de tipul apariţiei dictatorilor sau a anarhiei mai mult decât le favorizează, uneori întreţine, existenţa partidelor. Am mai propus acest test: ori de câte ori auziţi ceva rău la televizor, la nivel de ţară (nu numai la noi), întrebaţi-vă care e rolul partidelor în apariţia răului respectiv, întrebaţi-vă dacă el mai putea apărea în lipsa partidelor. Veţi avea o revelaţie (cum o revelaţie trebuie să ne fie faptul că sintagma „voinţa politică” e o simplă mărturisire că politicienii iau decizii „cum vor ei”, folosind alte criterii decât binele, necesitatea, eficienţa, fundamentarea de orice fel).

Lipsa partidelor ne fereşte şi de mediocraţie (de la mediocru, nu de la medie, vezi editorialul din luna august 2013), ba chiar şi de parlamentocraţia aproape imposibil de contracarat într-o democraţie în care societatea civilă („mişcările”, ar spune Johan Galtung) este insuficient de matură şi de organizată. Priviţi comportamentul parlamentarilor şi al Parlamentului în întregime, în atât de multe ocazii. Ceea ce fac eu, aici, nu e o pledoarie, ci doar o constatare. Nici nu prezic – ci pur şi simplu prevăd, întrevăd. Pledez, însă, pentru conştientizare. Punerea în discuţie a posibilităţii funcţionării unei societăţi fără partide înseamnă deja parcurgerea a jumătate din cale. Totdeauna, ieşirea dintr-un blocaj mintal este o jumătate de cale, o revelaţie este un pas spre soluţie…

Desigur, există o serie de premise care trebuie asigurate pentru a trece la o societate fără partide, dar le voi aminti într-un număr viitor.

Noli tangere de Horia Bădescu

Horia Badescu

„E o comuniune mistică între pământul în care ne-am născut şi sufletul nostru – scria Nikos Kazantzakis, pe care-l citam, într-un alt context, în acest colţ de pagină. …Sufletul şi ţărâna par a fi din aceeaşi substanţă, pornesc spre acelaşi asalt; sufletul nu e decât capătul cel mai îndepărtat al victoriei.”

Adevăr profund, care modifică şi proiectează în alt orizont înţelesul adaptării la mediu. Există neîndoielnic nu doar o adecvare anatomică la specificitatea toposului originar, ci şi una psihologică, tradusă în constante comportamentale şi estetice. Relieful, expresie a dinamicii telurice, se prelungeşte şi o prelungeşte pe aceasta într-un mod de a fi omenesc. Oamenii munţilor au vigoarea aspră a stâncii, agilitatea, tenacitatea şi rectitudinea bradului, vitalitatea dezlănţuită a forţelor din adâncuri care au urcat piscurile spre cer. Oamenii şesurilor au lentoarea apelor line şi nostalgia vastelor câmpuri care se varsă în infinitul orizontului, lenevia vicleană a plăcilor tectonice adormite deasupra lavei. Uraniscul montan se deschide ochiului pe verticală şi înalţă sufletul spre transcendent, cel câmpenesc îşi aşază clopotul peste respiraţia adâncă a unei interiorităţi deschise transcendentului care coboară, ca să folosim expresia lui Blaga. Toposul românesc, în ansamblul lui, ţese însă înaltul şi largul în acea geografie specifică pe care acelaşi Blaga o numea „spaţiul mioritic” şi pe care geniul brâncuşian a transpus-o în verticalitatea Coloanei Fără Sfârşit. Căci, în fond, dealul şi valea, suişul şi coborâşul, alternanţă fundamentală a lumii create, nu fac decât să transpună în imaginar eternul drum către orizontul fără de capăt al universului, asalturile şi popasurile interioare către necunoscutul în care se află acel ceva către care ne mână setea de noi înşine cei adevăraţi. Iar în acest topos, sufletul românesc îşi aşază parcursul existenţial între izbucnirile dionisiace ale dansului şi liniştea sfâşietoare a doinei, între bocetul cosmic al mult hulitei Mioriţe, imn al transcendenţei imanente, şi dezmierdul sublim al pruncului sfânt, „Dumnezeu cel mititel”, care traduce acea atât de particulară intimitate cu sacrul, organică vieţuire ce subsumează şi fasonează dogma în spiritul originar al ortodoxiei. Arheitatea spiritualităţii României profunde îşi află rădăcinile în arhaitatea structurilor reflexive pe care se aşază aceasta, pe nucleii emoţionali constituiţi din coexistenţa cu sacrul, înţeles ca esenţă a umanului.

Din această perspectivă, ortodoxia românească nu poate fi şi nurevista curtea de la arges logo mic este posomorâtă, cum se înverşuna mai deunăzi cineva, cu naiv zel, să ne facă să credem. O probează luminoasa primire a sacrului în zugrăveala bisericilor noastre, suferinţa senină, dacă îmi e permis acest oximoron, a reprezentărilor hagiografice, geamănă dulcei suferinţe eminesciene, bucuria culorii cu care se încarcă iconostasele, pridvoarele şi sixtinele murale ale mănăstirilor. O mărturiseşte vieţuirea momentelor de amplitudine, sărbătorile sacre, în ruralitatea de până mai ieri şi, încă, de astăzi a satelor.

Ortodoxia noastră păstrează în străfundul ei filonul transcendent originar, ceea ce eu aş numi creştinismul cosmic, cel despre care filosoful francez Jean Bies, citat nu demult tot aici, spunea: „Ortodoxia românească… în care transcendentul este aşa de omenesc, fără a pierde însă nimic din dimensiunea lui divină, a ştiut să boteze arhaicul; vechile mituri sunt aici tot atâtea «bunevestiri»”.

Este acea „bunăvestire”, subsumată în transcendenţa copleşitoare a Mioriţei. A bietei Mioriţe incriminată ca dăunătoare ortodoxiei româneşti. A Mioriţei din a cărei strâmbă lectură s-au zămislit acuzele neantului valah, ale fatalismului şi defetismului nostru funciar, dar pe care Theodor Codreanu o citea, seducător, în cheia jertfei asumate christic. Obstinaţia cu care se eludează realitatea timpurilor verbale în care se consumă. Citește integral aici.

O teorie a păcii de Johan Galtung

johan galtung

Demarăm din acest număr încă un „serial Galtung”, de data aceasta reluând (evident, cu ştirea şi cu acordul autorului) fragmente din lucrarea de mare impact O teorie a păcii. Construind o pace directă, structurală şi culturală, numărul 10 în seria de cărţi publicate de TRANSCEND University Press (2013). O carte tehnică prin unele locuri (pe care le vom ocoli, odată cu o parte dintre notele şi anexele de specialitate), din care multe sunt de aflat, multe de învăţat. Sperăm ca, la fel ca în cazul autobiografiei lui Johan Galtung, derulată (parţial) în revistă în ultimii ani şi publicată în volum de Ed. Tiparg, Piteşti, în 2015, cititorul să primească cu bucurie această nouă invitaţie în universul Galtung. (Gheorghe Păun).

Prolog: Spre o pace directă, structurală şi culturală. Trei forme de violenţă, trei păci: pentru ce, cum, de ce e atât de dificil?

În acest prolog, violenţa şi pacea sunt puse în relaţie cu castele, brahmani-kshatriya-vaisya-sudra (cler-aristocraţie-comercianţi-popor); fiecare castă este specializată într-o formă de violenţă, poporul şi natura fiindu-le victime.

Violenţă brahmanică. Un exemplu

Bula papală Inter Caetera (4 mai 1493) începe prin a-i lăuda perevista curtea de la arges logo mic „foarte dragii fiu şi fiică întru Hristos”, los reyes católicos, Ferdinand şi Isabela (papa Alexandru al VI-lea era din Gandia, Spania), pentru răspândirea credinţei catolice şi a religiei creştine „şi pentru că naţiunile barbare au fost înfrânte şi aduse la credinţa adevărată”.

Apoi, papa devine mai precis: „aşa cum cu atâta glorie pentru Numele Domnului aţi dovedit în scoaterea regatului Granadei din jugul sarazinilor”, „tot aşa l-aţi ales pe fiul nostru iubit, Cristofor Columb, să caute cu sârguinţă acele ţinuturi şi insule de peste mări unde nimeni nu a navigat până acum şi să descopere ţinuturi şi insule nedescoperite până acum, unde locuiau atât de mulţi oameni care trăiau în pace, fără să poarte haine şi fără să mănânce carne, dispuşi să îmbrăţişeze credinţa catolică şi să fie educaţi spre o bună morală”.

Şi continuă, menţionând cum Columb „a construit o fortăreaţă bine echipată, unde a lăsat ca garnizoană mai mulţi creştini, tovarăşi de-ai lui, care să caute şi alte ţinuturi şi insule necunoscute, şi mai îndepărtate. În insulele şi ţările deja descoperite a găsit aur, mirodenii şi foarte multe alte lucruri de valoare – şi a adus sub stăpânirea voastră amintitele ţinuturi şi insule, împreună cu locuitorii lor, şi le-a convertit la credinţa catolică”.

Apoi devine şi mai precis, încheind cu atribuirea, „vouă şi urmaşilor şi succesorilor voştri, regi ai Castiliei şi Leonului, pentru totdeauna, toate drepturile, jurisdicţia şi tot ce au ele, toate insulele şi ţinuturile găsite până acum sau care vor fi găsite, cele descoperite deja sau care vor fi descoperite”.

„Vă numesc pe voi stăpânii lor, cu putere deplină şi cu autoritare/jurisdicţie de orice fel” (subl. n., J.G.).

„Prin urmare, nimeni să nu încalce sau să îndrăznească să contravină acestei recomandări, poveţe, cerinţe, cadou, dar, atribuire, constituţie, delegare, decret, mandat, interdicţie şi dorinţe a noastră. Dacă cineva va îndrăzni să încerce aşa ceva, să ştie că va avea de a face cu mânia Dumnezeului Atotputernic şi a binecuvântaţilor apostoli Petru şi Pavel”.

Pe scurt, Pământul aparţine Domnului, papa este administratorul voinţei lui Dumnezeu, iar el deleagă regilor Spaniei întreaga jurisdicţie. Rezultatul: legitimarea colonialismului şi a imperialismului pentru secolele care au urmat. Citește integral aici.

Valoarea imaginii în mass-media de Nicolae Melinescurevista curtea de la arges logo mic

De ceva vreme, imaginea, ca prezență de semnificant factual și emoțional în spațiul public și intim, a pătruns ca o a doua natură în definirea, conservarea și înțelegerea lumii înconjurătoare. În perioada modernă, imaginea a însoțit dezvoltarea presei, de la vignete, caricaturi și ilustrații, până la transmisiile și video-produsele de pe web. Fotografia și, ulterior, imaginea în mișcare au extins mijloacele de comunicare în masă și au alimentat dezvoltarea cinematografiei ca artă și a televiziunii ca medium cu funcție informativă, educativă și de divertisment.

O analiză a comunicării mediatice poate, din start, să-i sperie, dar să-i și tenteze aventuros pe cei veniți din afara industriei, să dea o mână de ajutor sau, pur și simplu, să-și dea cu presupusul, ca și cum practicienii profesioniști sunt prea absorbiți de propria meserie și de propriile proceduri ca să mai vadă clar încotro se îndreaptă. Nu de puține ori produsul celor dintâi demască o percepere superficială a produsului comunicațional, lipsiți fiind de înțelegerea din interior a mecanismului de realizare și difuzare a mesajelor audio-vizuale. Ca să-i salveze pe outsideri de capcanele edictelor docte, dar inconsistente, Nikos Metallinos (Television Aesthetics, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Mahwah, NJ, 1996, p. 114–115) atrăgea atenția încă din 1996, când se consuma trecerea de la paleoteleviziunea lui Umberto Eco la neoteleviziune, că, „pe lângă cunoașterea de sine, înțelegere și experiență, precum și perceperea de către individ a modului în care funcționează societatea, instituțiile și media, dezvoltarea standardelor necesare pentru recunoașterea și aprecierea fenomenului televiziune necesită și înțelegerea aspectelor tehnice ale acestui medium (componenta sistemică), dar și aspectele creative sau editoriale (componenta programatică). Îndeplinirea acestei cerințe este absolut crucială pentru că se concentrează direct asupra celor două importante zone de studiu – procesele și efectele [televiziunii] – și ajută la dobândirea valorii judecăților legate de capacitățile tehnice, estetice și critice ale imaginii de televiziune.” Citește integral aici

Citește: Revista „Curtea de la Argeș” în format pdf

logo liber sa spun

Vezi: Arhiva rubricii Revista revistelor culturale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *