Adela Onete, un talent autentic în spaţiul virtual

adela onete

Moto: „Să mocnească focul, din nou, în vechea vatră,

şi dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste.”

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, să o recunoaştem, ceva curaj dar, mai ales, nişte certe argumente pentru a te încumeta să sfidezi prejudecata după care „Facebook”-ul nu este decât un spaţiu al pălăvrăgelilor fără rost (numite, pedant şi preţios, socializare), al cochetăriei demi-mondene şi al deliciilor, mai mult sau mai puţin erotizante aflate cam la limitele vulgarităţii. Şi totuşi uite că sunt şi „facebook”-işti (scuzaţi barbarismul, dar aşa e „trendy”!) care se încumetă şi reuşesc să pună pe pagină lucruri consistente, demne de tot interesul. Cinste lor – ruşine nouă, ăstora care încă ne mai complacem în dulcea capcană a prejudecăţii!

O asemenea prezenţă de o temerară consecvenţă este Adela Onete, a cărei pagină o citesc nu de azi, de ieri. Mărturisesc, nu i-am întâlnit numele în presa literară, dar asta nu mă împiedică să afirm că Adela Onete este certitudine, prin reperele şi valorile pe care ni le propune şi, în egală măsură, al seriozităţii cu care îşi ţine promisiunea. Promisiune pe care aş pune-o sub semnul unui vers pe care l-a postat nu demult: „Mă ninge primăvara în flori de cais.”

Este în scrisul Adelei Onete o aparte naturaleţe a trăirilor sufleteşti, o prospeţime cuceritoare a mărturisirii acestor experienţe sufleteşti, la care aş adăuga siguranţa scrisului şi buna sa ştiinţă de a spune lucrurilor pe nume, în cuvinte atent cumpănite şi nimerit alese.

adam baltatu margine de sat

Adam Bălțatu, Margine de sat

O dovadă convingătoare mi se pare povestirea Copilul din flori. De fapt, o retrospectivă a unor fapte şi întîmplări, o re-trăire, în timp, a unui anumit episod din viaţa unor oameni dintr-un sat oltenesc. Cea care evocă şi retrăieşte fiind Andrada, o copiliţă care, aflată la vârsta poveştilor frumoase, ia cunoştinţă despre lucruri pe care cu greu le-ar mai putea păstra în sipetul fermecat al viselor curate.

Subiectul este foarte simplu: într-o familie cu mai multe femei – dintre care bunica rămâne personajul emblematic, aceea care dă măsura tuturor lucrurilor şi temeiul ferm al spunerilor din obşte – „se întâmplă o ruşine”. Frumoasa Marioara „se iubeşte” o vreme cu Fane al lu’ Iepure, iar din această întâmplare rămâne însărcinată. După cum nici nu este prea greu de bănuit, Fane nu o va lua de nevastă pe viitoarea mamă şi nici copilul nu îl va recunoaşte. Am scris „după cum este uşor de bănuit” pentru că, după obiceiul acelor vremi, grobianul Fane vroia să se facă miliţian, iar o asemenea faptă „îi strica dosarul”.

nicolae-vermont-la-carciuma-satului

Nicolae Vermont, La cârciuma satului

Pentru cine a avut norocul să mai cunoască satul românesc din vremea când acesta trecea starea sa poematică de „vatră a tradiţiilor şi a datinilor sufletului românesc” spre o altă condiţie, inevitabilă noului curs al evenimentelor, este o rară plăcere să citească secvenţele de povestire în care se vorbeşte despre „ruşinea” Marioarei, faptă necugetată, poate, dar, la fel de bine, sincer recunoscută şi cinstit asumată de către fată. Are, Adela Onete, o reală înzestrare epică datorită căreia, pe rând, ea – excelent întruchipată de fetiţa Andrada – povesteşte despre „ruşinea” care răscoleşte familia fetei. Ruşine care aţâţă ambiţii, trufii şi orgolii şi intră în morişca „gurii satului.” Faptele înseşi trec într-un plan secund, iar ceea ce vine în faţa cititorului este atmosfera, tensiunea morală şi sufletească a tuturor personajelor aflate în miezul întâmplărilor. Rând pe rând intră în joc cutume ale obştii, aşa încât toate cele pe care le săvîrşesc, în primul rând Marioara şi bunica, vor fi trecute prin filtrul unor judecăţi şi prejudecăţi care, la rândul lor, se înfruntă şi se contrazic, în acel creuzet neiertător numit „gura satului”.

Într-un sfârşit, Marioara va naşte un băiat pe care îl va boteza Florin – era doar copil din flori, nu-i aşa? – iar, mai târziu, acest copil va fi înfiat de către nişte oameni de bine şi va creşte frumos, ferit de răutăţile lumii şi de bicisnicia condiţiei vorbei de ocară, „copil de fată mare”. La rândul ei, Marioara se va mărita, va avea un cămin fericit şi un copil. Iar pentru ca totul să se încheie cu revanșa binelui, nemernicul de Fane al lu’ Iepure nu se va face miliţian şi va rămâne tot în sat, ca un terchea-berchea ce îi este felul!

Cu certitudine, Adela Onete este un talent autentic în spaţiul virtual, o semnătură care merită a fi urmărită şi citită cu toată atenţia.

Şerban Cionoff

5 comentarii la „Adela Onete, un talent autentic în spaţiul virtual”

  1. Remarc şi eu cu multă plăcere gestul Adelei Onete de a mulţumi editorului pentru că a găduit, în acest autentic spaţiu de promovare şi de stimulare a talentului, a seriozităţii şi a dialogului civilizat, consemnările mele despre proza sa. Iar plăcerea mea este cu atât mai mare cu cât o pun <> cu aroganţa băţoasă şi suficientă cu care veleitari mai vechi şi mai noi reacţionează la o simlă consemnare care nu le gâdilă orgoliul exacerbat. Plecăciune, la rândul meu, distinsă Adela Onete, pentru eleganţa unui gest care spune mai multe decât nu ştiu câte tirade cu pretenţie de Ars Poetica!

  2. D-le Şerban Cionoff, vă mulţumesc, încă o dată! Gestul meu a fost un gest simplu, firesc, din suflet. Aprecierile dumneavoastră, precum şi găzduirea lor pe acest site, mă onorează!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *