Adevărata istorie a filosofului Mon-ciu

amintiri studentie 1967 sociologie bucuresti poante

amintiriComentariile favorabile de care s-au bucurat cele câteva rememorări din vremile romantice ale boemei noastre studenţeşti, din anii 1965–1971, mă îndeamnă să recidivez. (Fireşte, până la proba contrarie…) În plus, un serios motiv ar fi şi faptul că vreo câteva dintre aceste întâmplări au intrat, de-acum, în folclor, dar în variante mult modificate, aşa încât mi-a fost dat să aud sau să citesc felurite isnoave cu totul diferite de ceea ce s-a petrecut cu adevărat.

Una dintre aceste păţănii care au cunoscut o incontestabilă vogă este, fără doar şi poate, cea despre „filosoful Mon-Ciu”. Fiind unul dintre cei care a participat, direct, la urzirea întregii poveşti, m-am simţit dator să o re-scriu aşa cum a fost. Ce-i drept, am mai povestit-o într-o pagină de gazetă, dar, dat fiind (ca să zic aşa) succesul de public al naraţiunii, am socotit de datoria mea să o reiau, mai ales spre ştiinţa mai tinerilor cetitori.

Ne aflăm, aşadar, în iarna lui 1966–1967, iar prima promoţie (de după 1947) a secţiei de sociologie din Facultatea bucureşteană de filosofie se pregătea să intre în prima sesiune de examene. Întâmplător sau nu, primul era cel la filosofie antică şi medievală, curs al cărui titular era profesorul Ion Banu, un adevărat spirit academic şi un cărturar de elită, căruia multe generaţii studioase ale acelor vremuri îi datorează bagajul spiritual cu care au intrat în viaţă. Asistent fiind Gheorghe Vlăduţescu, azi distins profesor universitar şi membru al Academiei Române.

Date fiind ţinută intelectuală de excepţie a cursului, ca şi renumita exigenţă a profesorului Ion Banu, erau lesne de bănuit emoţiile care îi încercau pe mai tinerii noştri colegi de facultate. Drept pentru care, ca mai vârstnici colegi – adică din anul II, secţia de filozofie generală (cu „z” pentru că aşa se caligrafia… oficial!) – nu ne-am lăsat prea mult rugaţi să intervenim. Aşa după cum nici nu am aşteptat prea mult SOS-ul unui naufragiat pe banchizele bibliotecii pentru a-i întinde colacul de salvare.

biblioteca-publica

„Salvabilul de serviciu” s-a numit Florian C., un ardelean blajin şi cuviincios, dar şi credul nevoie mare. Drept pentru care, văzându-l prăbuşit sub apăsarea fascicolelor de curs, Cezar Mititelu l-a abordat frontal:

– Măi băiatule, tu cursurile de la bibliotecă văd că le-ai tocit până le-ai rupt, dar tu ştii că profesorul Banu are mania cursurilor facultative?

Convins că l-a aruncat pe Florian în ghearele disperării, a apăsat acceleratorul:

– Cum, nu ştiai? Păi sunt nişte cursuri pe care nu le pune la bibliotecă, fiindcă Banu le distribuie numai studenţilor care au dat dovadă de interes pentru materia lui. Cum să-ţi spun eu, sunt nişte cursuri… mai speciale.

Imediat după asta, i-a aplicat şi lovitura de graţie:

– Fiindcă te văd băiat cuminte şi modest, am să te ajut. Tu îl ştii pe Cionoff? (adică pe mine, n.n.) Ei, ăsta se cunoaşte bine cu Vlăduţescu, asistentul profesorului Banu. Roagă-l pe el să îţi facă rost de un curs. Dar, ai grijă cum îl stimulezi, că e oltean al dracului, nu face nimic pe degeaba.

Toate astea fiind făcute, iar eu prevenit, urma să îi fac lui Florian rost de curs! Ne-am întrunit, deci, în conclav, grosul Toscanezilor (derivat din numele cafenelei studenţeşti „Tosca”, aflătoare peste drum de Facultatea de drept) şi am purces la treabă. Nu ştiu precis cine a fost cu ideea filosofului Mon-Ciu, dar, cu siguranţă, textul a fost dactilografiat de George Ţărnea la maşina de scris a lui Morel Zelţer. A fost, mai degrabă, o creaţie colectivă, la care au mai participat Olimpiu Naicu, Dan Petrache, subsemnatul şi, fireşte, Sandu Monciu (pe atunci încă nu şi Sudinski!). I-am zis „creaţie colectivă” fiindcă pe atunci era în mare vogă, în matematică, grupul Bourbaki!

facultatea de drept

Textul, compus după toate canoanele epocii, dar câtuşi de puţin pe potriva spiritului academic al profesorului Ion Banu, suna (cam) aşa: „Părinţii voştri, care au învăţat istoria filozofiei după canoanele idealismului subiectiv, înhămat la carul de război al imperialismului anglo-american, nu au învăţat despre tânărul folozof premarxist Mon-Ciu, care a trăit în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. Acesta a murit la numai 16 ani şi a lăsat un singur text: «O femeie este însărcinată. În burta femeii este un copil, în burta copilului este o tenie, iar în burta teniei este un atom. Deci, materia este infinită în timp şi spaţiu.»” Odată săvârşit, textul a fost livrat credulului Florian, contra a 200 de lei, sumă nu chiar de ici de colo, dacă ne gândim că la „Tosca” un coniac mare costa 8 lei, o cafea – 2,40 şi o citronadă – 4 lei.

A venit şi ziua examenului! Intră Florian al nostru şi trage un bilet pe care se aflau două subiecte pe potriva inimii profesorului Banu: 1) Dialectica la Heraclit din Efes; 2) Argumentele anti-platonice ale lui Aristotel.

Ţanţoş şi înfipt, aşa cum îi şade bine unui bărbat care este călare pe situaţie!, Florian trâneşte biletul pe catedră:

– Eu nu ştiu subiectele astea. Eu am învăţat doar cursurile facultative!

Depăşind cu calm şi cu abilitate momentul psihologic, profesorul Banu îl întreabă părinteşte:

– De exemplu, care anume curs, copilul meu?

Neabătut şi dârz, Florian recită:

– Cursul despre filozoful chinez Mon-Ciu!

– Vrei să îmi spui şi mie ce anume scrie în acel curs, dragul meu?, îl ia cu binişorul profesorul.

Iar Florian recită. Nelăsând o clipă să i se vadă mirarea, profesorul marşează:

– Vrei să îmi arăţi şi mie cursul acesta?carti vechi

După ce parcurge singura pagină a fascicolului, întreabă cu aceeaşi voce părintească, ocrotitoare şi calmă:

– De unde ai cursul?

Tot neabătut şi tot dârz, Florian dă totul din casă:

– De la Mititelu, de la Ţărnea, de la Zelţer, de la Cionoff şi de la… Monciu!

După care, realizând, în fine, în ce a intrat, izbucneşte în hohote amarnice, de neoprit.

În secunda următoare, pe uşa sălii 208, în care se ţinea examenul, a ieşit domnul (fiindcă un domn a a fost şi un domn a rămas!) Gheorghe Vlăduţescu:

– Plecaţi de-aici! ne-a strigat nouă, celor care aşteptam pe hol să ne savurăm opera, Banu e Dunăre de furios, merge la rectorat cu isprava voastră!…

Dădea bruma toamnei lui ’67 peste copacii din curtea facultăţii şi Florian tot nu reuşea să treacă re-re-re-examinarea la examenul de istorie a filosofiei antice şi medievale. A fost nevoie de marea pricepere diplomatică a domnului Gheorghe Vlăduţescu, dar şi de înţelepciunea profesorului Ion Banu, pentru ca, până la urmă, Florian să treacă examenul. Şi, fireşte, să promoveze în anul II!…

Şerban Cionoff

7 comentarii la „Adevărata istorie a filosofului Mon-ciu”

  1. Exista de-a lungul vietii momente unice, pline de semnificatii si trairi intense.Excelent expus acest episod din studentie si te tine cu sufletul la gura sa vezi ce s-a intamplat pana la urma!:)))

  2. Asta e geniala. Esti obligat sa scrii o carte intreaga cu de-alde astea. Musai! Nu mai ai incotro. Trebuie! Ai datoria morala sa o scrii. O datorie catre istoria care altfel se pierde, alta datorie catre cei ce au participat la facerea acelor istorii si o a treia datorie fata de cititori. Cand poti sa o predai la editura?

  3. Parcă a fost ieri, Șerban, îmi amintesc episodul, mi l-a povestit chiar filosoful (acum pot sa scriu cu „s”?) Sandu Mon-ciu, eram colegi la grupa de limba rusă… Nebuni mai erați! Îmi amintesc cum, într-o sâmbătă după-amiază, bătea vântul sălbatic prin Grozăvești, era sfârșit de toamnă. Eu aveam bilet la teatru, plecam spre oraș, tu te îndreptai spre blocuL E. Cum erai mai firav pe vremea aceea, ți-am strigat: „Te ia vântul, Peti!” Tu mi-ai răspuns: „Nu, că mi-am pus cheia de la cameră în buzunar…”

  4. Ca unul care a avut de’a face cu Cezar Mititelu din 1977 şi până la moartea sa, îmi exprim cele mai serioase îndoieli că Cezar ar fi fost amator de asemenea băşcălii, chiar şi’n cea mai fragedă studenţie: cred că totul îi aparţine lui Monciu (aşa cum mi’a povestit nu odată chiar Cezar).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *