Altă Ană și zidurile ei

cetatea taraneasca saschiz ani bradea

note de calatorie liber sa spunCălătorind dinspre Sighișoara spre Brașov, printre dealuri și coline de o frumusețe uluitoare, după ce lași în urmă Pădurea Spânzuraților, ți se așterne în cale, la picioarele Dealului Uriașilor, localitatea Saschiz. În centru e Biserica evanghelică, monument arhitectural inclus în patrimoniul UNESCO, iar în dreapta, pe coama dealului, stă de strajă o cetate. Sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea. Aflată într-o stare alarmantă de degradare, este uimitor totuși cum ruinele au păstrat forma amplasării ei originale. Se numește Cetate Țărănească pentru că a fost construită, pe locul unei foste fortificații romane, după cum se spune, de către locuitorii a șapte sate, ca loc de refugiu din calea năvălitorilor, într-o poziție strategică ce-i permitea supravegherea drumului ce lega Rupea de Sighișoara. Puține informații despre cetate pot fi găsite pe internet, sau în pliantul oferit de către Centrul de informare turistică din localitate. Cât despre existența unui studiu în limba română nici nu poate fi vorba și nici de vreo traducere nu am auzit, chiar dacă se spune că într-o vreme Scaunul Sighișoarei a fost în această cetate și nu în Cetatea Sighișoarei, iar locuitorii au fost scutiți de serviciul militar pentru a contribui la ridicarea ei. Însă, ca în jurul oricărui loc încărcat de magia trecutului, se ivesc la tot pasul povești și legende dintre cele mai fascinante.

cetatea taraneasca saschiz ani bradea reportaj

Cetatea țărănească de la Saschiz

De la turnul impozant, cu răni grave săpate în trupul său, copie a celebrului înaintaș de la Sighișoara, strada largă și pietruită coboară, tăind șirul de case dispuse în semicerc, pentru a se prăvăli apoi într-un râu cu albia adânc îngropată și murdară. Un miros greu, pestilențial se propagă în jur, cu siguranță efectul reziduurilor de tot felul aruncate direct în apă sau în hățișurile vegetației de pe mal. Are un nume predestinat de altfel, se cheamă Pârâul Scroafei. Un pod vechi de lemn acoperit, construcție întâlnită mai frecvent prin părțile Maramureșului, e pregătit parcă, de la o clipă la alta, să cadă în hău, atât de strâmbat și rupt de șale este, chiar dacă bârnele par, totuși, încă solide. Alături stă o roată mare fixată cu un stâlp, pe jumătate putrezit și acoperit cu mușchi, de unul dintre picioarele bătrânului pod. Nu știu la ce va fi servit angrenajul, probabil sunt reminiscențele unei mori, deși apa nu are cine știe ce debit, sau poate (cu gândul rămasă la Maramureș) a unei vâltori, unde se spălau rufele odinioară, strămoșul mașinii de spălat de astăzi. În sfârșit, trec podul nu fără oarecare teamă.

moara apa saschiz cetate

Habar nu am dacă drumul care continuă dincolo de pod duce la cetate, nu există niciun indiciu în acest sens. E imposibil, în miezul zilei când soarele arde nemilos iar curțile și străduțele sunt pustii, să întreb pe cineva. Parcă o vrajă adormise orice suflare din satul împietrit. La răscruce aleg drumeagul din dreapta, pare direcția bună, judecând după amplasamentul ruinelor. Calc pe un covor moale și pufos de praf, în care piciorul se îngroapă stârnind norișori. Simt soarele mușcându-mi din piele și apăsându-mă aproape dureros pe creștet, doar ochelarii fumurii îmi mai induc falsa senzație de răcoare. Și sticla cu apă, care se transformă, pe măsură ce urc dealul, în ceai. La un moment dat apar primii drumeți. Coboară. Îmi confirmă că drumul, care devine tot mai neprietenos, în vreme ce imaginea panoramică a localității e tot mai spectaculoasă, e cel bun, duce la cetate. Las în urmă ultimii copaci, cu umbrele adevărate oaze, de-acum nu mai există niciun ascunziș din calea arșiței, doar arbuști, spini, pietre și urcuș tot mai abrupt. Din fericire pe această porțiune sunt presărate câteva băncuțe improvizate. Odihna pe care mi-o oferă și apropierea de ziduri sunt argumente suficiente să nu abandonez, deși îmi simt uscate și coardele vocale de sete. Păstrez însă ultimele picături de apă, calde, pentru destinație.

monumente ardeal saschiz cetate taraneasca sec XIV

Ajung la poarta cetății după ce am parcurs un traseu scurt printre ruinele unui culoar, probabil distanța care exista între cele două porți, aceea care încă e în picioare fiind cea de-a doua. Cetatea are dispunere ovală și a creat în interior, odată cu lungul proces al degradării, o poieniță verde cu câțiva nuci umbroși în mijloc. Un morman de pietre situat aproape de intrare e singura dovadă că acolo a fost odată capela, despre care vorbește pliantul primit la Centrul de informare turistică. În stânga porții, la o oarecare depărtare de capelă, e un puț împrejmuit, vechea fântână despre care se spune că făcea legătura, printr-un tunel subteran, cu centrul localității. Denivelările solului din apropierea fântânii pot fi dovada existenței celor două heleșteie despre care vorbește același pliant. Tot acolo citesc despre o fecioară care, rămasă nemăritată, ar fi consimțit să fie zidită, astfel explicându-se durabilitatea construcției din secolul al XIV-lea până astăzi, când puține construcții de acest fel s-au mai păstrat. Și mai scrie acolo că spiritul nefericitei bântuie încă locurile și că, la plecare, trebuie să-i adresezi un salut, iar dacă vei asculta cu atenție vei auzi și răspunsul.

alta ana si zidurile ei note de calatorie ani bradea

Mitul jertfei zidirii e vechi și răspândit în sud-estul Europei, cu precădere ca motiv în folclor dar și în literatura cultă. La noi, am aflat din discuția cu un prieten, există o carte despre mitul Meșterului Manole, pe care mi-o doresc foarte mult dar care e greu de găsit, apărută prin anii ’70 și semnată de Ion Taloș. Aici se pomenește atât despre vechimea cât și despre răspândirea mitului, cu mențiunea că în zona Balcanilor, și chiar în România, încă se mai practică un ritual asemănător. Doar că nu se mai jerfesc ființe vii ci, redus la nivel simbolic, obiceiul presupune zidirea umbrei. Măsurată cu o sfoară sau cu un băț (cu consimțământul persoanei sau pur și simplu prin șiretlic), umbra proiectată pe pământ este astfel îngropată la temelia unei construcții noi. Scopul e același, casa va fi astfel protejată și i se va asigura durabilitatea. Dar soarta celui a cărui umbră a fost îngropată e, și în acest caz, pecetluită. În umbra zidului care crește, omul, rămas fără umbră, moare în scurt timp. Mi-aș dori o aplecare mai atentă asupra temei, dar fiindcă nu am suficiente informații la îndemână și nici nu mi-am propus asta aici, mă întorc în povestea mea.

saschiz sighisoara

Așezată sub coroana răcoroasă a unui nuc încă tânăr (vegetația nu e stăpână a locului de prea multă vreme), încerc să-mi imaginez cetatea trainică și forfotind de viață. Până prin anii ’50 au trăit în localitate multe familii de sași și au avut grijă de cetatea lor. Apoi au plecat pe rând, dincolo de graniță sau dincolo de granițele acestei lumi. A fost începutul sfârșitului! În anii care au urmat zidurile cetății s-au mutat pur și simplu în gardurile și în pereții acareturilor celor din sat. Întinsă pe pajiște (cineva cosise iarba și, descompus în căldura zilei, mirosul e înnebunitor) privesc cerul printre frunzele nucului. Pădurea din apropiere e mută, niciun zgomot, nicio adiere. Cetatea a stat multă vreme ascunsă, protejată de pădure. Abia la începutul anilor 2000 s-a defrișat zona din față, care dă spre localitate, fiind acum vizibilă și de pe drumul național. În celelate trei părți însă a rămas împresurată de copaci. Mă gândesc la fata din zid, pur și simplu am impresia că știu și locul unde piatra i-a strivit carnea tânără. Privesc peretele din dreapta porții principale ca și cum ea ar fi acolo și brusc mă trezesc promițându-i că voi scrie despre ea, asigurând-o că am venit cu gânduri pașnice și că nu intenționez să clintesc nici cea mai mică pietricică de la locul ei. Îmi imaginez un dialog cu ea, o văd desprinzându-se de zidul rece și, trecând de la suspiciune la încredere, așezându-se lângă mine pe iarbă, preocupată să-mi descifreze gândurile nerostite…

La plecare, sub bolta intrării principale, mă pomenesc strigând cu vioiciune: rămas bun fată curajoasă, ai grijă de cetatea ta! Eu, poate, voi reveni… Ascult nemișcată câteva clipe, apoi, râzând de naivitatea mea, dau să plec. Atunci, ceva ca o șoaptă, ca o bătaie de aripi, aud, sau mai bine zis simt! Dar poate e pânza steagului arborat deasupra, pe creștetul zidului, ce se va fi pornit să fâlfâie în aerul static fără urmă de vânt. În fond ce e mai important? Să crezi în poveste, desigur! Senzațiile vin apoi, fără îndoială.

Ani Bradea

Fotografii de Ani Bradea

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Note de călătorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *