„Amintirile piticilor uitați de vreme” de Florentina Dănilă

pitici proza scurta de florentina danila

Poveste cu final deschis

proza scurta rubrica liber sa spunEra o vreme tare neprietenoasă: întuneric de smoală, vânt dezlănţuit, ploaie mocănească. În pustiul presărat cu cioate bătrâne şi bolnave, mărturii ale unor vremuri cu păduri, se vedea doar o dâră mică de fum ce încerca să se strecoare prin perdeaua de apă  şi o fărâmă de lumină ca un vis neterminat. Era un bordei mic în care îşi duceau traiul trist şapte pitici bărboşi, uitaţi de vreme.

Erau la ceasul când deşirau ghemul cu amintiri, la o ceşcuţă cu ceai. Eh! Dar ce vremuri! Nici ceaiul nu mai era ceai! Era o fiertură făcută din 2-3 bucăţele de scoarţă de copac, că plante medicinale… de unde! Vremea lor apusese demult.

Şi uite-aşa piticii noştri bărboşi uitaţi de vreme au început să povestească.

– Doamne, ce zile senine am avut la viaţa noastră! zise Piticul Albastru. Ne plimbam prin pădure şi priveam ,,ochiurile” de cer senin, care ne urmăreau printre copaci. Şi de câte ori vreun nor furios murdărea faţa senină a cerului îi veneau în ajutor soarele şi vântul. Acum nu mai ştii când e noapte, când e zi, când e senin, când e înnorat. Aceeaşi culoare întunecată şi neprietenoasă! Parcă cerul e tot timpul bosumflat şi pus pe sfadă!

– Da, frate! Câtă dreptate ai! spuse Piticul Galben. Când apărea pe cer mingea luminoasă şi caldă florile zâmbeau, fluturii zburau, Albă-ca-Zăpada cânta. Era o plăcere! Fiecare răsărit te îmbia să te bucuri de ziua care începea, iar fiecare apus te mângâia cu lumina roşiatică şi te făcea să moţăi mulţumit după o zi de trudă. Acum mingea luminoasă e un bolovan greoi, obosit, întunecat, gata-gata să se prăvale de pe cer.

– Dar tu, Pitic Verde, nu-ţi mai aminteşti nimic?

Lacrimile curgeau şiroi din ochii verzi ai piticului şi se încâlceau cu barba lungă şi sură.

– O, cum să nu, dragii mei fraţi! Ce frumoase păduri erau peste dealuri şi munţi! Căsuţa noastră era ca o prăjiturică printre atâţia stejari falnici. Din primăvară şi până toamna târziu verdele frunzelor ne bucura sufletul. Când ne era cald, ne aşezam la umbra copacilor şi ne răcoream cu fragi şi mure. Păsărelele voioase aveau cuiburile ocrotite între ramurile copacilor şi scoteau pui, pe care apoi îi învăţau să zboare. Veveriţele jucăuşe săreau din creangă în creangă şi-şi adunau provizii în scorburi pentru a trece mai uşor iarna. Uneori adormeam sub un stejar bătrân şi mă trezea câte o ghindă năstruşnică ce nu-şi găsea alt loc de ,,aterizare” decât nasul meu.

– Hi! Hi! Hi! chicotiră toţi veseli. De atunci ai rămas tu cu obiceiul să dormi cu nasul ascuns în plapumă!

alba ca zapada si cei sapte pitici

Apoi au aţipit puţin toropiţi de căldura din vatră. Şi au visat că erau din nou tineri şi dansau la nuntă. Ştiţi voi, dragii mei, nunta Albei-ca-Zăpada cu prinţul care a salvat-o de la moarte! Când a trosnit mai tare focul, au tresărit şi au continuat să depene firul amintirilor. Piticul Roşu a început să murmure o melodie pe care o cântau ei când plecau veseli la muncă.

–  Piticule Roşu, tu doar atât îţi aminteşti din timpurile bune?

–  Nuuuuuuuuuuuuuuuu! Îmi amintesc macii care se unduiau în bătaia vântului, floricelele care împodobeau pământul şi fragii aromaţi care-ţi lăsau gura apă!

–  O! Ce-aş mai mânca şi eu acum aşa ceva! Dar de unde? Nimic nu mai avem decât scoarţa trunchiurilor rămase şi smocurile de iarbă care mai au curaj să răsară pe ici, pe acolo. Ce ne-au făcut oamenii! Şi se mai spune că mintea omului e strălucită! De-atâta strălucire au întunecat lumea!

Şi au oftat toţi.

Piticul Cafeniu s-a ridicat greoi şi a mai pus câteva coji de copac pe foc.

–  Ce bine ne-ar prinde acum o supă caldă cu găluşte!

Toţi s-au lins pe buze şi au sorbit tăcuţi din cana cu ceai.

–  Mie îmi plăcea să mă caţăr pe trunchiurile copacilor. Şi cafeniu cum eram, reuşeam de multe ori să vă sperii.

–  Da! Ai fost cam şotios matale! Odată chiar ai pus o capcană şi ai prins o biată căprioară. Norocul ei că era pe aproape Piticul Peticit şi a scos-o din laţ. Rău obicei luaseși de la oameni!

–  Numai că te-ai lecuit repede! adăugă Piticul Galben. Mai ţii minte? Era o zi toridă de vară, ne întorceam de la muncă frânţi de oboseală şi tocmai tu ai călcat pe capcana pusă de tine. Uitaseși de ea! Ai urlat de durere. De atunci nu ai mai chinuit bietele animale. Acum… nici animăluţe nu mai sunt pentru că nu au unde să-şi facă adăpost şi nu au hrană. Au rămas doar câţiva gândăcei şi câţiva păianjeni.

Piticul Multicolor privea în gol. Şi-a amintit că într-o vară, după o ploaie mare cu fulgere şi tunete, o cingătoare colorată a unit Împărăţia cerului cu pământul. Era curcubeul, minunea care împăca apa cu soarele şi cu pământul.

proza pentru copii liber sa spun

Focul se stinsese şi de acum se gândeau să meargă în pătuţurile lor vechi şi umede din cauza ploii. Doar Piticul Peticit, mai vesel şi mai optimist de felul lui, le-a promis că a doua zi va porni în căutarea unui suflet bun care poate întoarce iarba, pădurea, lumina soarelui, limpezimea şi răcoarea apei. Îi şoptise lui în mare taină un gândăcel mic şi înţelept că se poate întâmpla o minune.

Ceilalţi pitici l-au privit cu neîncredere. Răul făcut naturii era deja prea mare. Rănile nu se mai vindecau. Dar s-au culcat mai fericiţi pentru că aveau… un sâmburel de speranţă.

Voi, copii, credeţi că Piticul Peticit a găsit ce căuta?

Să ştiţi că acel suflet bun care face minuni îl putem avea fiecare dacă…

Florentina Dănilă

Florentina Dănilă

rubrica nou liber sa spun proza scurta

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Proză scurtă 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *