Pescarusi gri

Intotdeauna mi-au placut ferestrele mari. El­e sunt ca un ochi deschis spre realitate. Nu le-am suportat pe cele impartite in ferestruici mici, mi se pare ca obstructioneaza libertatea de a vedea.

Astazi e decembrie cenusiu, cu un soare inca neitit de dupa poalele iernii…..Chiciura fixeaza dansul crengilor goale intr-un „loc geometric” al unor maini intinse spre cer. O ploaie rece nu se hotaraste daca e burnita sau ceva serios……de fapt e greu sa se hotarasca ceva serios din tot ce a lasat Dumnezeu pe aici…..totul e sub semnul momentului, al reactiei imediate, al deciziei „animalului electoral”. Long story nu exista decat in filme…in filmele siropoase carora, recunosc, le mai cad si eu prada din cand in cand….

Pescarusi gri se invart in cerc pe undeva pe la nivelul etajului meu……nu stiu ce cauta ei in peisajul citadin…..cred ca s-au ratacit, cineva „bine intentionat” le-a aratat un drum gresit si acum nu isi mai gasesc directia….la fel cum fac oamenii dezorientati, care pierd ceva brusc si se trezesc amputati sufleteste, se invart in cerc sa isi caute repede o solutie de rezerva…

Pentru cei care au senzatia ca fericirea e altceva decat mici flashuri pe care nu le sesizam si dupa care tanjim apoi, am o veste. Nu, lumea e altfel. Lumea este perversa si ciudata……..te ia in asternutul ei cald cand iti e mai rau, cand dormi pe strada, in ploaia inghetata, cu o mana sub cap, in pozitia fatului……iti arata ca e doar o intamplare, ca esti printesa ratacita si ca, odata ce ti-ai incalzit incheieturile si ai sorbit din mirajul ei fierbinte, viata iti este la picioare. Nu crezi intai, iti tii totusi un colt de paine in buzunar, poate-poate te arunca iar in strada, sa mai poti rezista macar o zi. Coltul se invecheste, se usuca si viata iti e, zi dupa zi, mai frumoasa si mai stralucitoare……i­ei hotararea sa arunci toata painea uscata din buzunare si sa nu te mai aperi.

Devii tu, exuberanta, frumoasa, creativa, iubitoare……pana in dimineata cand astepti mirajul fierbinte sa il sorbi. Nu vine…….te duci dupa el si gasesti invitatia de a parasi cladirea si de a imbratisa din nou raceala strazii……..iti cauti firimiturile de paine……..nu mai sunt, le aruncasei cand credeai ca esti stapana lumii……..deodata­ intelegi de ce zboara pescarusii in cerc……..si te avanti si tu, dar jos, fara aripi, pamanteanca fiind…….fericirea e un flash……. restul iti ramane de mers in cerc….viata e ca o plimbare in cerc in curtea inchisorii.

Steagul gaurit al sperantei

Astazi e ziua Romaniei. Nu m-am trezit mai fericita, mai bogata, mai implinita, poate doar mai lipsita de speranta. Am dat vina pe mine, capricorn fatalist…..

Am deschis televizor, calculator, am inceput sa citesc, in incercarea de a ma inspira din optimismul altora. Ce vad ochii mei azi? O Romanie trista, cetateni care isi spun “La multi ani”, dupa care remarca ceva trist, isi sufoca o speranta, respira un regret…Nici macar patriotismul ala vopsit in culori tipatoare, care ma intriga anii trecuti, nu mai este. 1 decembrie 2010 este sfasiat de tristete.

Cred  ca este cea mai trista zi a Romaniei din ultimii 20 de ani. O tristete care nu rezida din semnificatia zilei, ci din diluarea reperelor, rasturnarea valorilor, triumful imposturii. Si se stie ca de sarbatori sentimentele se acutizeaza si depresiile infloresc.

Nici coada la carnati cu fasole nu mai e atat de convingatoare si parca nici foamea nu se mai simte atat. Cand te doare, uiti de foame, stiu. Acum 21 de ani fluturam steaguri gaurite si atmosfera aceea entuziasta, spartura din geamul cenusiu care ne arata libertatea erau suficiente. O duceam mai rau atunci, dar aveam o bogatie de sperante. Acum? Steagul sperantei mele este gaurit.

Cu si despre jurnalisti

Ne-am adunat in joaca in acest proiect. Intr-o zi, acum vreo saptamana, incercam sa urmaresc cateva stiri postate de un coleg de-al meu pe Facebook. Intre timp apareau si altele si nu puteam urmari „firul” evenimentelor. M-am gandit ce important ar fi sa nu ne tulbure nimeni, pe noi, jurnalistii, macar cand discutam intre noi, cand ne apostrofam sau cand ne enervam. Pentru ca pe FB, daca ati observat, la discutii apar diversi care nu se pricep, translateaza subiectul in alta parte si tot asa…

In grup au aparut imediat subiectele, discutiile si atunci mi-a venit ideea. Ce ar fi daca noi, media, ne-am acorda o secunda ragaz? E ca si cum cosmeticiana „fura” putin din crema clientei si isi pune si ea pe cearcane, in fuga si pe furis.

Aici nu suntem pe furis. Dar in fuga dintre doua urgente la serviciu, mi-ar placea sa stiu, dragi colegi, ca aici va este bine, iar mediul este familiar. Va astept cu propuneri si articole pentru blog, ca si pentru emisiune. Plecam de la ideea ca totul e perfectibil iar eu niciodata perfecta.

Voi incerca sa postez si toate emisiunile „Liber sa spun”, iar la finalul anului universitar, sa editam impreuna un DVD pe care sa il oferim facultatilor de profil, colegilor debutanti, cui ii e de folos jurnalismul exersat de atatia dintre noi. Multumesc institutiei mele care mi-a „mancat” tineretea, Radio Romania, ca mi-a oferit sprijin atat de repede pentru implementarea proiectului.

Va doresc succes si sa ne „pasca” spectaculosul bun pe toti!

Nicoleta Balaci