Din Bucureştiul de altădată: Primul Congres al Presei Române

Vom prezenta astăzi primul Congres al Presei Române, congres care a avut loc la Bucureşti între 26 octombrie–8 noiembrie 1871.

Şi atunci ca şi astăzi, opţiunile politice ale ziariştilor erau foarte împărţite, aşa că la acest congres nu au luat parte decât reprezentanţii presei liberale sau ai celei cu vederi politice apropiate.

Lucrările congresului s-au desfăşurat în sala Hotelului Lazăr cel Nou de pe Podul Mogoşoaiei, deasupra băcăniei Dragomir. După dezbateri care au durat mai multe zile, a fost adoptat un program-manifest cu o serie de prevederi care se recomandau a fi întâlnite în conduita fiecărui ziarist. Spicuim câteva dintre acestea:

„Naţionalitatea, interesele şi libertăţile ei trebuie a fi regula noastră de conduită a tuturor, în toate ramurile activităţii publice şi private.

Naţiunea română este complexul întregului popor român; adevărata politică naţională nu poate admite asuprirea unei părţi din naţiune prin cealaltă.

Presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernământ românesc, prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională.

România făcând parte din marea familie latină, presa va lucra prin toate mijloacele de care dispune pentru întemeierea celor mai strânse legături cu naţiunile latine din Occident…

…Concesiunile şi întreprinderile la străini sunt funeste intereselor naţiunii române.

Presa va combate dar toate concesiunile şi întreprinderile la străini. Ea va cere completarea construcţiei căilor noastre ferate cu întreprinderi prin români şi regia pentru exploatarea lor.

Presa va combate concesiunea vămilor şi ocnelor la străini sau la pământeni, precum şi monopolul tutunului.

Presa va lupta pentru neatârnarea învăţământului public de puterea ministerială şi administrarea lui de către un corp separat şi ales – persoană juridică – dotat cu fonduri speciale. Va stărui ca învăţământul general, gratuit şi obligatoriu să devină o realitate şi să fie distribuit într-un mod proporţional şi practic, astfel încât să răspundă la toate trebuinţele noastre politice, sociale şi economice.

Presa va cere desfiinţarea institutelor de educaţiune iezuistică Sacré Coeur şi altor asemenea care s-au înfiinţat în ţară în scop de prozelitism…

…Presa va apăra naţionalitatea şi autocefalia bisericii noastre contra încercărilor de a o subordona supremaţiei patriarhului de la Constantinopol. Ea va cere îmbunătăţirea poziţiunii materiale şi morale a clerului mirean…

Congresul presei declară că libertatea electorală, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea învăţământului naţional, dreptul de petiţionare, instituţiunea juriului sunt punctele cardinale pe care se reazimă edificiul nostru politic.”

Aceste rezoluţii s-au votat în totalitate, în şedinţa Congresului Presei Române din 8/20 noiembrie 1871.

Rezoluţia a fost semnată de: Emiliu Costinescu – ziarul „Românul” ; Al. D. Holban – Uniunea Liberală din Iaşi; George Misail – „Gazeta de Bacău”; Cezar Bolliac – „Trompeta Carpaţilor”; Alexandru Lupaşcu – „Semănătorul” din Bârlad: V. A. Urechia – „Informaţiunile”; Preot Grigore Musceleanu – „Biserica Română”; M. T. Orăşanu – „Daracul”; G. Dem. Theodorescu – „Ghimpele”; Dem. Pandrav – „Asmodeu”; Alex. Lăzărescu – „Informaţiunile” din Galaţi; Dr. Dumitru Suceveanu – „Gazeta medico-chirurgicală”; M. Merone Popp – „Opiniunea Publică”.

La puţin timp, a apărut broşura Congresulu presei romane. Raportu asupra situaţiunii terei, tiparită la Tipografia C. A. Rosetti.

Puşa Roth

Raţia de libertate

Cei mai mulţi ne-am luat „raţia de libertate”, mulţi dintre noi au plătit libertatea cu sânge, mulţi stau şi acum şi se întreabă ce resort intim a declanşat acea revărsare de forţă, ce a spulberat atotputernicul regim comunist?

Este dreptul fiecăruia, dar şi obligaţia faţă de istoria încă nescrisă a acestui eveniment – ce a schimbat soarta unui popor ce visa la libertate –, să participe la aflarea adevărului, dar şi la completarea paginilor încă albe ale acestui eveniment istoric.

Raţia de libertate – Radio România Actualităţi, 22 decembrie 2009

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Presa în 1871

Astăzi, când Bucureştii sunt asaltaţi de o adevărată avalanşă de cotidiene şi săptămânale, unele cu o viaţă efemeră, altele intrate deja în obişnuinţa cititorului de pe malurile Dâmboviţei, ni se pare firesc să existe o asemenea diversitate a presei fără a intui întotdeauna multiplele dificultăţi cu care se luptă editorii publicaţiilor respective.

Se pare că nici pe vremuri gazetarii nu stăteau pe roze, după cum afirma şi Constantin Bacalbaşa în celebrele sale amintiri despre Bucureştii de altădată.

Vă prezentăm astăzi un fel de revistă a presei bucureştene din anul 1871, atunci când ziarele nu erau prea numeroase şi se puteau număra pe degete.

Cotidianul cel mai important era „Românul”, editat de C. A. Rosetti, ziar de influenţă liberală. Un ziar important nu atât prin forţa politică pe care o reprezenta, ci mai ales prin talentul de polemist al directorului său, Cezar Bolliac, era „Trompeta Carpaţilor”. Acest ziar care apărea de două-trei ori pe săptămână, sau chiar şi mai rar, era independent dar anti-liberal. „Presa”, un alt ziar care apărea zilnic, era de influenţă conservatoare şi foarte devotat guvernului Lascăr Catargiu.

Ziarul „Reforma”, fondat de Nicolae Coculescu, era independent dar cu oarece nuanţe liberale şi apărea în principiu de două ori pe săptămână. Foarte cunoscut era „Ghimpele”, transformat din vechea revistă umoristică „Nichipercea”. În anul 1871 proprietar şi director era T. I. Stoenescu, cel care a dat ziarului, deşi independent, o notă opoziţionistă liberală. Ziarul apărea o dată pe săptămână. „Ziua”, organ conservator de influenţă guvernamentală, apărea de trei ori pe săptămână sub redacţia lui Gheorghe Dinu.

Printre primele ziare cu idei democratice înaintate s-a numărat „Viitorul”, care apărea o dată pe săptămână sub redacţia lui Nicolae Fabiu Bădescu. Rubrica mondenă în presa din România a fost introdusă de ziarul „Le Journal de Bucarest”. Având format de revistă, apărea de două ori pe săptămână sub redacţia unui profesor de limba franceză de la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, UIysse de Marsillac. Un ziar de nuanţă liberală dar cu apariţie neregulată era „Telegraful”. O dată pe săptămână apărea un ziar umoristic independent, intitulat „Daracul”. Se cuvine să mai facem precizarea că presa de atunci nu era subvenţionată, ziarul respectiv rezistând numai pe baza fondurilor patronului, abonamentelor şi vânzării la bucată.

Pe atunci, falimentele de presă erau frecvente, mai ales că nu se încetăţenise încă obiceiul publicării de reclame şi anunţuri diverse în ziare, ceea ce constituie o importantă sursă de venituri.

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Pieţe şi negustori (II)

În urmă cu mai bine de o sută de ani, negustorii ambulanţi erau organizaţi pe categorii bine definite, după felul produselor pe care le ofereau cumpărătorilor din toate zonele oraşului.

Dulciurile şi băuturile răcoritoare, vara sau calde, iarna erau specialitatea negustorilor de origine balcanică. Cel mai mare dever îl aveau bragagiii şi limonagiii.

Bragagiii erau în general turco-bulgari din Rumelia, care aveau în diferite mahalale ale oraşului mici dughene cu laboratoare de cofetărie în care produceau rahat, alviţă, nuga cu nuci, nuga cu susan sau cu alune şi „bidji-bidji”, un fel de crenvurşti din cocă de rahat închegată cu zahăr şi prinse pe sferturi de nuci înşirate pe sfoară. Îmbrăcaţi cu un mintean decorat cu găitane negre, şalvari albi de aba, încălţaţi cu cipici în formă de opincă, având vârful întors în sus şi purtând pe cap fesuri roşii cu ciucuri negri, aceşti negustori dădeau o coloratură aparte oraşului.

Ei îşi duceau marfa într-un coş acoperit cu o tavă cu multe despărţituri, în care erau înşirate feluritele zaharicale pe care le ofereau la vânzare. În mâna dreaptă aveau o doniţă în care era braga răcită cu un bulgăre de gheaţă ce plutea în vas. Cu cinci parale se puteau cumpăra o cană de bragă sau două feluri de zaharicale. Prin anii ’60 încă se mai vindea bragă în Bucureşti, cu 40 de bani paharul de un sfert de litru.

Limonagiii purtau limonada în doniţe vopsite în verde, având cercuri negre, acoperite cu un capac găurit la mijloc, pe unde se introducea o sticlă lungă de culoare roşie care se umplea cu limonadă şi apoi lăsa să curgă lichidul în pahar, cu presiune, ca dintr-un sifon. Limonada se fabrica în casă din apă şi lămâie stoarsă şi era colorată cu zahăr ars. În doniţă era întotdeauna un bulgăre de gheaţă care răcea conţinutul. Două pahare de limonadă costau cinci parale. În zilele călduroase de vară auzeai la tot pasul reclama limonagiilor: „Şampania rece! Două la cinci… Numai zeamă de lămâie… o vând să nu mai rămâie!” şi altele de acelaşi gen.

Simigiii (de la „simit”, cuvânt de origine turcească însemnând un fel de covrig turtit, făcut din cocă mai moale decât a covrigilor obişnuiţi, presărat cu seminţe de susan) sau covrigarii se ocupau cu vânzarea covrigilor, a plăcintelor cu carne sau brânză. Toată prăvălia încăpea într-un coş mare atârnat pe după gât cu o curea lată. În fundul coşului se afla un lighenaş cu jăratec de mangal, acoperit cu o tavă mare de alamă, rotundă, numită „sinie”. Datorită acestui aranjament, plăcintele şi covrigii se menţineau calzi, de parcă atunci ar fi fost scoşi din cuptor. O plăcintă de mărime apropiată merdenelelor de astăzi costa cinci parale iar covrigii, după mărime, zece bani cei mari cu susan, cinci bani cei fără şi doi la cinci bani, covrigii mici.

Pe lângă simigii sau covrigari, mai ales dimineaţa, pe străzile oraşului puteau fi întâlniţi franzelarii care îşi purtau marfa într-un coş adânc, dus în spate ca un rucsac. Vindeau franzele lungi, pâinişoare cu cartofi, chifle, cornuri cu lapte sau cu chimion, strigând cât îi ţinea gura: „Patru cornuri de un ban… franzelaaa!…”

Către seară apăreau alte categorii de neguţători. Lumea obosită de treburile ziliei se retrăgea la umbră, la o cafeluţă cu dulceaţă sau cofeturi, cel mai adesea fabricate în casă. Dar şi cel care nu avea în cămară asemenea produse putea cumpăra şerbeturi, dulceţuri şi alte delicatese de la negustorii ambulanţi care apăreau pe la toate colţurile de străzi cu borcane mari de sticlă subsuoară, în care se aflau bastonaşe de zahăr colorat cu siropuri de fructe, alune curăţate şi prăjite, nuci noi curăţate şi ţinute în apă şi multe altele.

Prin mahalalele de la marginea oraşului apăreau ţigăncile cu fusta prinsă în brâu, purtând într-o copaie dusă pe cap porumb fiert acoperit cu pânză albă sau, în oale mari de pământ, ciorbă de burtă de vacă, vândută cu castronul celor dornici de o astfel de delicatesă.

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Pieţe şi negustori (I)

Între anii 1868–1885, Bucureştii aveau două pieţe în înţelesul actual al cuvântului. Prima era aşa-numita Piaţa Mare, care avea o hală de carne, o hală de peşte şi un târg de legume, în zona actualei Pieţe a Unirii, piaţă bogată, ale cărei tarabe se întindeau până în apropierea Bisericii Sfântul Anton, cu marfă multă şi felurită.

A doua, Piaţa Mică, se afla în apropierea Bisericii Amzei. Nu avea decât o singură hală şi mai puţine tarabe. Din aceste pieţe târguiau, de obicei, doar aceia care îşi puteau permite să aibă una sau două slugi în casă sau să plătească hamali care să care cumpărăturile acasă.

În aceste condiţii, o mare răspândire o cunoşteau neguţătorii mărunţi care îşi purtau întreaga prăvălie în spinare sau pe un cărucior. Încă din zorii zilei străzile oraşului răsunau de strigătele precupeţilor care goneau pe toate uliţele cu coşurile încărcate cu diferite mărfuri, făcând reclamă în gura mare la produsele lor. Obiceiul s-a păstrat şi după ce au apărut alte pieţe ale oraşului, cum a fost cea lui Matache Măcelaru sau Hala Traian.

Pentru fiecare categorie de mărfuri exista o anumită particularitate a micilor negustori. Astfel, carnea, brânzeturile, păsările, peştele, fructele şi legumele erau apanajul oltenilor, numiţi şi precupeţi pentru obiceiul lor de a se tocmi zdravăn pentru orice fleac. Produsele de patiserie erau rezervate grecilor sau macedonenilor; pentru dulciuri şi băuturi răcoritoare sau calde, renumiţi erau turcii şi bulgarii; hainele şi marchitănia (aţa, acele, nasturii, şireturile şi alte mărunţişuri) constituiau ocupaţia de bază a negustorilor evrei.

Oltenii aduceau, pe lângă carnea de vacă, de porc sau de berbec, tot felul de legume, ouă, lapte şi brânzeturi. Din preajma Paştelui şi până la Sfântul Petru ei vindeau miei tăiaţi şi jupuiţi, agăţaţi câte cinci de fiecare parte a cobiliţei şi acoperiţi cu bucăţi de pânză albă. Păsările erau vândute din coşuri cu plasă, atârnate la capetele cobiliţei. Ele se aduceau vii, urmând a fi tăiate în gospodăria cumpărătorului sau păstrate ca să facă ouă.

Laptele dulce se aducea din satele din preajma Bucureştilor în căldări de tablă albă, fie încărcate în faetoane pe două roţi, trase de un căluţ sau atârnate de cobiliţă. Preţul de vânzare la poarta casei era de 20-30 de bani ocaua. Se cuvine să facem precizarea că ocaua – sau „litra”, cum se spunea pe acea vreme – era echivalentă cu un kilogram şi un sfert. Ocaua se împărţea în 400 de dramuri, o litră avea l00 de dramuri şi jumătate, măsura de 50 de dramuri era cunoscută sub numele de „cinzeacă”, termen păstrat până astăzi în vorbirea populară fără, însă, a se şti că era vorba de fapt de 125 de grame. Laptele bătut se vindea cu 10-20 de bani ocaua, iar untul, sub formă de turte cât podul palmei, cu 10 bani turta sau trei turte la 20 de bani.

Când, după anii 1880, la cofetăria Capşa a început a se face unt presat care se vindea în bucăţi de un sfert sau o jumătate de kilogram la preţul de 5 lei kilogramul, s-a făcut mare tapaj în presa vremii pe seama preţului socotit excesiv de mare.

Brânzeturile (caş dulce sau sărat, burduf, caşcaval de Penteleu ş. a) se vindeau înfăşurate în foi de viţă. Iaurtul şi laptele covăsit, din mici hârdaie atârnate de cobiliţă, se vindeau cu o lingură specială. Tot oltenii erau aceia care aduceau, cu coşurile, grăunţe pentru feluritele orătănii din curtea orăşenilor sau cărbuni de mangal folosiţi la călcatul rufelor ori pentru pregătirea grătarului.

Despre alte categorii de vechi negustori bucureşteni şi produsele lor, în articolul viitor.

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Pictorul Édouard Marbeau în Capitală

În anul 1879, pictorul francez Édouard Marbeau se afla în Bucureşti. În urma acestei călătorii, artistul francez a publicat în ziarul parizian „Corespondent” din anul 1881 impresiile sale despre locuri şi oameni, o cronică interesantă despre acele vremuri.

„Situat între Orient şi Occident, Bucureştii împrumută aşezării lui o fizionomie specială şi orice călător ajuns acolo pe calea Dunării sau pe aceea a Mării Negre află acolo un oraş cu totul deosebit de ceea ce cunoaşte din Viena şi din Budapesta sau din imaginile care i-au rămas în minte după vizita la Constantinopol. Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Pictorul Édouard Marbeau în Capitală”

Din Bucureştiul de altădată: Dughene pe Podul Mogoşoaiei

Se pare că războiul edililor oraşului cu dughenele şi tarabele improvizate nu este deloc o invenţie a vremurilor actuale. Aceste locuri de negoţ improvizat au existat dintotdeauna în oraş şi le puteai întâlni chiar şi pe arterele cele mai importante, inclusiv pe Podul Mogoşoaiei.

În însemnările sale, referindu-se la Podul Mogoşoaiei aşa cum arăta el la începutul secolului al XIX-lea, Ion Ghica arăta că între vechile curţi boiereşti începuseră să se furişeze tarabele neguţătorilor, sugrumând circulaţia. Pe aceste tarabe „…se înşirau, într-o rânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate. Iar în faţa tarabei adeseori te izbeai de putina cu păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cismele, plătind câte o leţcaie-două turceşti”.

În războiul tarabelor de pe Podul Mogoşoaiei au fost angrenaţi chiar şi domnitorii ţării. Mărturie în această privinţă este următorul pitac domnesc din 4 iunie 1814 prin care Caragea Vodă îi comunică lui Vel Agă (şeful poliţiei Capitalei):

„Cinstite şi Credincios boierule al Domniei-Mele, Dumneata Vel-Agă, pentru ca să fie lumina podului Mogoşoaiei totdeauna slobodă spre înlesnirea trecătorilor, când se întâmplă de se îngesuiesc carele şi butcile, poruncim ca luând împreună şi pe polcovnicul de pod, să mergi prin toată linia acelui pod şi să îndatorezi pe toţi cei ce vor avea tărăbi sau alte asemenea scosuri înaintea prăvăliilor sau a caselor lor ca să şi le ridice, iar când de-a lor bunăvoie nu şi le vor ridica, atunci să urmezi dumneata de a le sfărâma.”

Secolele s-au schimbat, moravurile ba! Simplu ca bună ziua!

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Casa Bossel

Să poposim pe Calea Victoriei, vechiul Pod al Mogoşoaiei, în dreptul Palatului Telefoanelor de astăzi. Pe locul acestuia se aflau în a doua parte a secolului al XIX-lea Hotelul, Terasa şi Grădina Oteteleşeanu. Vizavi de ea, vestita Casă Bossel, la început, adică prin 1839, un han cu un etaj zidit de un tapiţer sas, Friedrich Bossel, pe locul fostului palat al lui Ghica. Ceea ce aducea nou în Bucureştii de pe la 1850 această „Casă Bossel” era o sală de bal şi de teatru, unde au avut loc balurile elitei bucureştene şi frumoasele spectacole de teatru. Sala avea 22 de loji şi 330 de locuri în stal iar în spate, un balcon de galerie cu intrarea generală de 1 leu. În „Vestitorul românesc” din 1848, Bossel îşi anunţa astfel spectatorii: „Subsemnatul are cinste să facă cunoscut înaltei nobilimi şi cinstitului public că, cu înaltă voire a stăpânirii, va da în cursul carnavalului viitor, anul 1849, baluri mascate de două ori pe săptămână, duminica şi joia, precum şi mai multe picnicuri.” Mai târziu, în iarna anului 1879, aflăm că balurile mascate se ţineau de trei ori pe săptămână, marţea, joia şi duminica, cu muzica militară dirijată de Kratockwill şi orchestra lui Marinică, probabil Ochi Albi.

Spectacolele de teatru din sala Bossel erau diverse, de la Hamlet la Fata lui Madame Angot. Jucau trupe de operetă, scamatori ba chiar şi frumoasa Albina di Rhona, „prima subretă şi dansatoare a Teatrului St. James din Londra”, căreia un bucureştean îndrăgostit, nimeni altul decât Heliade Rădulescu, îi trimitea versuri ca acestea: „Esci bella Seraphita, bellissima întru toate…”

În sala Bossel debuta la 5 august 1850 Matei Millo în Coana Chiriţa, repetând de trei ori spectacolul, lucru nemaiîntâmplat în Bucureşti. Aici marele actor apăru în Baba Hârca. Anunţurile erau şi ele de un pitoresc neîntrecut: „Domnul Humpf, flautist distins care a avut onoarea să se producă în faţa M. S. Imperiale Sultanul la chioşcul de la Top-Hane şi care, în semn de înaltă mulţumire, a primit de la M. Sa o tabacheră cu diamante, anunţă că a părăsit Constantinopole pentru a veni în Bucureşti unde are de gând să dea un concert.” Apollinaire de Kontzky, „prima vioară solo a Împăratului Rusiei […] într-o seară a anului 1850, îşi făcu intrarea – citim în Podul Mogoşoaiei de Gheorghe Crutzescu – într-o caretă cu 8 cai albi, la lumina torţelor purtate de lachei pudraţi care înconjurau trăsura…”

Prăvălia cu emblema „Au Gourmand”, deschisă în 1846 de C. A. Rosetti în Hanul Bossel, devenise un fel de Capşa avant la lettre: aici se adunau scriitori, cărturari, oameni politici sub vraja spiritului viu şi scânteietor al patronului, scandalizând boierimea bucureşteană. După moartea lui Bossel, clădirea veche fu dărâmată, în locul ei ridicându-se sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine”. Odată cu încetarea apariţiei ziarului, transformată, clădirea adăpostea expoziţii de pictură sub numele de Sala Mozart. Şi tot aici, prin 1928 se instală primul bar automat din Bucureşti, minune care aduna sumedenie de curioşi.

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu

Nu există loc pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, care să nu fie încărcat de istorie. Chiar la începutul ei se afla metocul de la Măgureanu, iniţial rezervat ca locuinţă de iarnă a mitropolitului ţării şi apoi sediu, pentru mai mulţi ani, al şcolii greceşti de la Sfântul Sava, unde au învăţat carte Ion Heliade Rădulescu, Dionisie Fotino, Dinicu Golescu, Barbu Ştirbei şi alţi fruntaşi de marcă ai ţării din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Puţin mai sus, pe partea stângă, peste drum de actualul Muzeu de Istorie Naţională a României, se aflau casele în care a trăit mai bine de o jumătate de veac cel care a lăsat celebrul testament:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Şi a patriei cinstire!”,

autor, printre altele, şi al unei Gramatici româneşti, cunoscutul Ienăchiţă Văcărescu (probabil 1740–12 iulie 1797). După cum aflăm din relatări de epocă, nu o ducea deloc rău. Casele lui de pe Podul Mogoşoaiei adăposteau „o mulţime de fete, tinere şi gingaşe, îmbrăcate cu cele mai luxoase veştminte, cu rochii de Şaluri şi de Sevain, cu ii de borangic şi de zăbranic bogat cusute”, care „îl slujeau, unind pe lângă serviciul casei şi talentele desfătătoare ale dansului, al cântării şi al muzicii instrumentale. Noul Agamemnon se înconjurase de o mulţime de Brizeide. Nici Tersitul nu lipsea petrecerilor sale şi Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boiereşti propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea râsurile oaspeţilor prin titlul familiar de «vere spătare», prin declaraţiunile amoroase şi prin cântecele de dor ce adresa veselului boier.” Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu”