Autoportret, între eu și tu

Oricât m-ar ispiti ideea de a căuta analogii între analizele subtile pe care psihologul de vocaţie care este Maria Timuc le-a încorporat în ambiţioasa ei carte Paşi către tine însuţi şi răscolitoarea sa aventură lirică în căutarea punctului astral de întâlnire între EU şi Tu, aşa cum este ea mărturisită în noul său volum de poeme, Iubire de nisip*) nu voi ceda prea uşor. Deşi, la drept vorbind, unele (şi nu puţine) motive spre a o face, aş avea.

Bunăoară, nu pot trece peste această atât de rafinată descriere a mecanismelor intime care dau coerenţă şi durată căutării acelui EU pereche: „Ceva ne atrage pentru a ne cunoaşte, ceva în interiorul nostru se întâmplă înainte de a ne cunoaşte, iar acel ceva ce se întâmplă, dincolo de conştienţă, dincolo de înţelegere şi dincolo de explicaţie ne determină alegerile.” Am greşi, însă, fără rost dacă am considera că partitura lirică din Iubire de nisip este numai o transcripţie, într-o versiune poematică, a unor aprofundate căutări ale sensului convergenţelor universale. Mai aproape de adevăr ar fi, atunci, să spunem că atât eseistica Mariei Timuc, la fel ca şi poezia ei, se originează şi se exprimă, în registre diferite, ca o fiinţă sufletească unică, de o admirabilă profunzime şi forţă dăruită anume pentru a trăi Iubirea.

Maria Timuc

De ce, totuşi, odiseea lirică se numeşte Iubire de nisip, ştiut fiind că iubirea este dăruită fiinţelor noastre numai spre a uni şi a da trăinicie vibraţiei clipei unice a întâlnirii sub însemnele Necuprinsului şi ale Nemărturisitului? Răspunsul ni-l va da, poeta însăşi: „hai să ne uităm unul la celălalt/ca de la copac la copac, ca de la pământ la Jupiter/ca lumina în pământ, hai să ne uităm/la cuvânt cu aceeaşi mirare/hai să ne gândim cu gânduri de floare, chiar aşa/cum mă simte ea pe mine şi cum te scrie pe tine/vara toată pe câmpuri”.

Aceasta este ceea ce dăruieşte fiinţa tainică a EI unui alt EU încă neaflat, pe care l-ar dori a-i fi un TU, pentru a se regăsi, la capătul unor îndelungi căutări, în acolada mirifică a unui NOI. Visare şi năzuinţă pe care în chiar sfârşitul poemului o vom afla reînnoită cu o patimă sublimă: „cine este? ce este?/o căsuţă de nisip: hai să construim îmbrăţişarea pe/ picior,/ca pe o căsuţă de nisip, după această ploaie de nisip,/după iubirea noastră pe nisip”.

Recitim titlul poemei Iubirea noastră de nisip, îl punem în oglindă cu titlul cărţii Iubire de nisip şi ne întoarcem, astfel, la o nouă întrebare: de ce din titlul cărţii lipseşte cuvântul „noastră”, cel care întărea şi consfinţea legătura dintre EU şi TU? Aici este, de fapt, cheia în care citim această suită de poeme, fiecare dintre ele fiind o treaptă a unei aventuri dureroase şi neîmpăcate a căutării fără sfârşit şi fără renunţare: „între mine şi tine un corb artist a desenat zborul şi/drumul/prea lung, pe aerul zilelor viu/ s-a făcut deodată-n ţara ta prea târziu,/imposibil s-ajung…”

Aceste trei puncte din finalul poemei fiind, ele însele, un semn al neîmpăcării, dar şi al refuzului de a accepta neîmplinirea vremelnică: „nişte lacrimi surâd în mine azi, ca la începutul de/pasăre într-un zbor necunoscut, e atâta cântec împrejur/şi ploaia nu aude/fără să poată picura în mine o haină udă”. După care urmează amara luare de seamă asupra adevărului: „şi pasărea nu poate şti cum e viaţa într-o zi/ a lacrimilor şi tu nu ştii, nu ştii/ că eu sunt ploaia/dacă nu vii”.

Există în noua carte a Mariei Timuc multe alte poeme pe care le-aş putea cita ca fiind îndreptăţite spre a–i confirma originalitatea aventurii sale întru Necuprins, dar, dacă mi s-ar cere să îl aleg pe cel mai în măsură să depună mărturie despre ea şi despre visele sale, cu siguranţă m-aş opri la poema intitulată Noi n-am fost împreună niciodată: „Noi n-am fost împreună niciodată,/noi n-am deschis/în semn de viaţă palma/Şi n-am ciobit iubirea pe la mese/şi-n parcuri/n-am ştiut cum tace toamna/noi n-am căzut din noi,/ dar ne-am zidit/ altare care-n braţe strălucesc/ şi am atins îmbrăţişări fără de margini/prin toamna îngerilor care se iubesc/noi n-am fost împreună niciodată,/dar îngerii din noi s-au întâlnit/într-o viaţă parcă răsturnată/prin parcurile-n care-i toamnă-n infinit…/noi n-am văzut zăpezile-mpreună/şi nici-o dimineaţă n-am iubit/în albul trist ce-şi picură pe-o mână/ trupuri frumoase/ care s-au topit/noi n-am fost împreună niciodată/doar îngerii au fost şi ne-au trăit/şi prin zăpezile lor vii, prin toamna toată/ noi niciodată nu ne-am despărţit.”

Tristeţe adâncă, dar care nu însemnă şi resemnare, de vreme ce distihul care închide cartea poate fi citit ca o rază de speranţă menită a ascunde o întrebarea ce, deocamdată, nu vrea să se rostească: „La capătul unei poezii/e un scris mic, mic de tot/Ca o scorbură în care intru/să te regăsesc”.

Am ajuns, aşadar, după ce am visat alături de poetă visul unui autoportret între EU şi TU, din nou la Paşi către tine însuţi: „Suferinţa din dragoste e o etapă de vindecare; numai după ce o vom depăşi corect, iubind fără aşteptări, fără nemulţumiri şi pretenţii, vom cunoaşte că ne-am vindecat sufletul şi vom simţi că iubim.”

Cu siguranţă, se află aici tâlcurile vindecării. Altfel spus, ale unei viitoare aventuri lirice despre care Maria Timuc nu va întârzia să ne mărturisească. Pornind, poate, de acolo de unde şi-a întrerupt, preţ de câteva clipe, visarea senină ce, încă, nu s-a regăsit în oglindirea meritată: „iubesc iubirea ta/care mă arată/întreagă în toate lucrurile.”

Şerban Cionoff

*) Maria Timuc, Iubire de nisip, București, Editura Tracus Arte, 2015.

Vezi: arhiva rubricii Cronica literară

2 comentarii la „Autoportret, între eu și tu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *