„Căci timpul este umbra ta” de Mircea Teculescu

paradoxul gemenilor

 T-Haibun*)

Mențiunea a III-a la Concursul de poezie și proză scurtă (15 ianuarie–15 august 2015) organizat de revista „Occidentul Românesc”, publicație independentă care apare în Spania

Lui Anatol Pavlovschi, profesorul meu de literatură din liceu, care insista mereu să trecem totul prin filtrul personalităţii noastre.

proza scurta rubrica liber sa spunTocmai realizase că atunci când priveşti un album cu fotografii sau intri în folder-ul din computer, regăsind imagini adunate de-a valma, vezi de fapt timpul ce-ţi înveşmântează trupul, într-o anumită zonă a vieţii: timpul copilăriei, cu anii grădiniţei şi prima zi de şcoală, clipe din trecutele zile de naştere, ipostaze cu foşti colegi, de la nunţi și petreceri, din vacanţe ori Sărbătorile de Crăciun şi de Paşte. Vestigiile, desigur egoist-preţioase, ale trecutului.

Luna iunie ajunsese deja la jumătate când răspunsese la un apel telefonic, din trecutul îndepărtat; o fostă colegă de clasă din liceu îl anunţa că se pune la cale o revedere. Acum medita la asta, cu cele câteva poze din anii ’80, anii adolescenţei sale, în faţă; trecuseră mai bine de treizeci de ani, în care se întâmplaseră atâtea, pentru fiecare din tinerii de atunci. Desigur, confirmase prezenţa. Trebuia să aibă curajul de a sta, cu istoria proprie, în faţa parcursului celorlalţi. Oare câţi fuseseră în clasă, până la urmă, douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt?

Apoi, atunci, în luna lui Cireşar, chiar de ziua de naştere a fratelui său, sosi vestea că a murit Victor, vărul lor primar din partea mamei.

ploaie de vară –
petrecând duhul la cer
cu clopotarul

Vacanţa fiicei sale mai mici, Miruna, se derula pe nesimţite. Tocmai ce urmăriseră pe Discovery News,  detaliată, celebra teorie din 1916 a lui Paul Langevin, numită „Paradoxul gemenilor”: „Imaginaţi-vă o pereche de gemeni – unul stă pe Terra (Geamănul A), în timp ce celălalt (Geamănul B) se îmbarcă pe o navă spaţială şi călătoreşte în spaţiu cu o viteză foarte mare, relativistă. În comparaţie cu intervalul de timp trăit de A pe Terra, intervalul de timp trăit de B în spaţiu se micşorează. Dacă timpul curge mai încet pentru B, atunci, când acesta va reveni pe Terra, unde timpul a curs mult mai repede, îl va găsi pe A mult îmbătrânit. Mecanismul din spatele acestui fenomen se numeşte «dilatarea timpului» şi el are efecte cu atât mai puternice, cu cât oamenii vor călători în spaţiu cu viteze care se apropie tot mai mult de viteza luminii.” …Mda, parcă exemplul asta era şi în manualul lui de fizică, din clasa a XII-a! După mai bine de treizeci de ani se pare că doar formele de transmitere a informaţiei s-au diversificat! Acum se tot spune că o călătorie în timp este posibilă, însă doar într-o singură direcţie – în viitor, pe baza teoriei generale a relativităţii. „Oamenii vor putea să călătorească câteva sute de ani sau chiar câteva mii de ani în viitor, dacă vor călători cu o viteză foarte mare, apropiată de viteza luminii.” (Brian Cox). Totuşi, sunt încă speculaţii, se gândi, ce poate însemna o viteză apropiată de viteza luminii, când tot Einstein, prin teoria relativităţii restrânse, demonstrează că este imposibil ca un corp material să fie accelerat până la viteza luminii. Cât despre a te întoarce în trecut, ar fi nevoie de o ,,gaură de vierme”, a cărei existenţă nu a fost totuşi demonstrată. Şi, chiar dacă un astfel de presupus fenomen ar fi descoperit, în mod real, sau creat, cine poate să garanteze că oamenii ar putea într-adevăr să îl folosească pentru a călători în timp? Prostii… Deocamdată îi rămânea distanţa dintre evenimente, timpul pământesc – segmentat fin, liniar, în nişte ,,fotografii” mişcate pe repede înainte, după modelul cadrelor de film; aşa îi fusese de fapt timpul – un ,,spaţiu’’ prin care, iar şi iar, se mişcase sau, de câteva ori, i se păruse că a încremenit. Era conştient că vremea în lumea aceasta, a lui, nu curge la fel pentru toate formele de viaţă, nici măcar la fel pentru indivizii dintr-o specie. Nu mor toţi de bătrâneţe, la aceeaşi vârstă. Pe de altă parte, existenţa ,,găurilor negre’’, cu atracţia fantastică ce o exercită, inclusiv asupra luminii, dovedea că întradevăr, timpul este o manifestare a materiei. Se gândi că timpul nu este deloc independent de evenimentele ce au loc în cadrul său.

Petru Udrea Zori de zi

Petru Udrea, Zori de zi

Apoi, atunci, în prima zi din luna lui Gustar, chiar de ziua de naştere a tatălui său, sosi vestea că a murit Alexandra, verişoara sa primară din partea mamei.

aproape amurg –
umbrele dispar încet
în sălaşul lor

Preparativele ţintind revederea după treizeci şi trei de ani de la absolvirea liceului avansau cu rapiditate; se schimbau e-mail-uri și mesaje pe facebook, se dădeau telefoane, voci cu timbru străin, dar parcă totuşi familiare, îşi confirmau numele, schimbau informaţii despre viaţa lor de până atunci. El chiar scanase două fotografii de la petrecerea de absolvire din 1980 şi le trimisese câtorva foşti colegi. Era, erau nostalgici şi, desigur, egoişti. Timpul, secvenţa ,,fotografică’’ de demult, le aparţinea lor şi atât, erau doar ei în ,,timpul’’ de odinioară, puii care îşi luau zborul din cuib. Evident, nu exista nimeni care să-şi amintească cu precizie toate figurile din clasă, toate numele; reînviau însă, încet-încet, afinităţile din trecutul atât de îndepărtat. Din păcate, pentru mulţi dintre profesori, această reuniune venea prea târziu şi asta îi făcea să se simtă oarecum vinovaţi; era clar că unele fotografii, chipuri, nu mai puteau fi actualizate, deşi poate era mai bine pentru memoria, amintirile lor. Oricum, nu puteau decât să meargă înainte şi se stabilise ca întâlnirea să aibă loc pe paisprezece septembrie, sâmbăta; în calendarul ortodox era Ziua Crucii.

Îşi aduse deodată aminte de spusele ieromonahului Arsenie Boca: „N-ai să găseşti Sfinte Moaşte mai sfinte decât Sfânta Cruce.”

Va fi, era deja, o sărbătoare.

Apoi, atunci, în a cincea zi din luna lui Răpciune, chiar de ziua de naştere a vărului său primar din partea mamei, îi sosi vestea că aceasta a murit.

sfârşit de sezon –
în cutia poştală
câteva frunze –
petrecând duhul la cer
umbrele dispar încet

linie


*) Haibun
= text al cărui model vine dinspre Tara Yamato, îndeobşte scurt, poveste a unei epifanii, încercare de relevare a unei lumi ce nu se lasă v
ăzută uşor. Cel de mai sus conţine două Haiku-uri şi o Tanka, aceasta din urmă având distihul 7-7 (ultimele două versuri) dat de versurile lungi, de câte 7 silabe, ale haiku-urilor anterioare; de aceea, l-am intitulat T-HAIBUN. Citatele din text vor să amintească de Procedura Honkadori, adică necesitatea, nevoinţa de a aşeza în lucrarea ta cuvinte, idei ale maeştrilor.

Mircea Teculescu

Mircea Teculescu

rubrica nou liber sa spun proza scurta

 logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Proză scurtă 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *