Calendar: 240 de ani de la naşterea lui Beethoven

Ca şi în alte cazuri ilustre (Shakespeare, de exemplu), nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Ludwig van Beethoven. E certă doar data botezului: 17 decembrie 1770. Cum în epocă, de obicei, copiii erau botezaţi a doua zi după naştere, se presupune că Ludwig, fiul lui Johann van Beethoven (1740–1792), modest cântăreţ de curte, de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744–1787), s-ar fi născut în 16 decembrie, la Bonn.

Muzica lui Beethoven nu a suferit niciodată din punct de vedere al audienţei, cu tot ceea ce implică acest lucru, de la prezenţa ei în sălile de concert la succesul sigur. Periodic, însă, avem parcă mai multă nevoie de Beethoven, pentru că puţini compozitori oferă atâta forţă şi echilibru, deopotrivă pentru interpret şi pentru ascultător. Ne întoarcem la simfoniile lui Beethoven cu dorinţa netulburată de a întâlni perfecţiunea şi elocvenţa formei – punctul de sprijin pe care această muzică îl indică atât de ferm. Nimic dintr-o istorie muzicală de aproape două veacuri nu a modificat eficienţa ei expresivă. Tot ce i-a urmat lui Beethoven în domeniul simfonismului nu a făcut decât să confirme stabilitatea şi expresivitatea principiilor sale. Dacă fraza lui Dimitrie Cuclin, unul dintre simfoniştii de primă mărime ai secolului trecut, conţine o exagerare în adjective, ea rămâne în esenţă adevărată: „Romantismul deficient postbeethovenian, modernismul şi ultimii iluştri pigmei n-au reuşit să scuture un fir din părul de pe capul «titanului»”. Problema nu se pune, fireşte, în termeni exclusivişti. Nu de deficienţa romantismului trebuie vorbit (postromanticul Brahms s-a hotărât cu greu să scrie prima simfonie, tocmai pentru că i se părea că modelul beethovenian poate fi cu greu atins…), nici, vai, de „pigmeii” muzicii moderne, a veacului al XX-lea. E poate un straniu paradox: cu cât ne îndepărtăm formal de Beethoven, cu atât simţim mai mult nevoia de a ne întoarce periodic la el.

Iar întoarcerea, chiar în programe care se succed la câteva zile, cum s-a întâmplat de atâtea ori, nu pare deloc exagerată. Repet, există o certă dorinţă de a-l asculta pe Beethoven, de a pătrunde în universul său simfonic, fie că se exprimă în simfonii, concerte pentru instrument solistic şi orchestră, muzică vocal-simfonică, partituri camerale, aducând acel sentiment de obiectivare de care oricare dintre noi are, periodic, atâta nevoie. Căci la Beethoven nici o idee, de ordin moral sau filosofic, şi în particular nici o idee muzicală nu pare a fi abandonată pe drum. Pusă în discuţie cu mijloacele simfonistului, ea îşi găseşte întotdeauna împlinirea. Inovaţiile beethoveniene în privinţa structurii simfonice clasice (înlocuirea menuetului cu scherzo începând cu Simfonia a II-a în Re major, „apogeul stilului reprezentat de Haydn şi Mozart”), a limbajului şi orchestraţiei aveau de la bun început vocaţia clasicităţii. Probabil pentru că perfecţiunea formală ilustrează la Beethoven deplina coerenţă a conţinutului şi mai ales bogăţia acestuia. Romanticul Berlioz remarca încă din 1830, de când datează primele părţi ale studiului dedicat Simfoniilor lui Beethoven, originalitatea „celei mai celebre dintre toate”, Simfonia a V-a în do minor, op. 67. „Simfonia Destinului” „pare a izvorî de-a dreptul şi numai din singur geniul lui Beethoven; în ea îşi va dezvolta el gândirea sa lăuntrică; durerile sale ascunse, mâniile sale înăbuşite, reveriile copleşite sub atâta tristeţe; vedeniile nopţilor, flacăra avânturilor sale, iată ceea ce îi va forma subiectul; iar formele melodiei, armoniei, ritmului şi instrumentaţiei vor apărea tot atât de noi şi personale, pe cât de înzestrate de putere şi nobleţe.” O putere şi o nobleţe care se clasicizaseră şi care puteau entuziasma pe unul dintre cei mai înflăcăraţi romantici!

Costin Tuchilă

Simfonia a V-a în do minor – Partea I, Allegro con brio

Simfonia a V-a în do minor – Partea a II-a, Andante con moto

Simfonia a V-a în do minor – Partea a III-a, Scherzo. Allegro

Simfonia a V-a în do minor – Partea a IV-a, Allegro. NBC Symphony Orchestra, dirijor: Arturo Toscanini. Carnegie Hall, New York, 22 martie 1952

Uvertura „Egmont”. Berliner Philarmoniker, dirijor: Claudio Abbado

Simfonia a VIII-a în Fa major – Partea a II-a, Allegretto scherzando: NDR (North German Radio Symphony Orchestra, Hamburg), dirijor: Günter Wand

Sonata lunii (Sonata nr. 14 în do diez minor pentru pian „Quasi una fantasia”) – Partea I, Adagio sostenuto

Sonata lunii – Partea a II-a, Allegretto

Sonata lunii – Partea a III-a, Presto agitato. Interpretează: Arthur Rubinstein

Simfonia a IX-a în re minor – Finale. Cleveland Orchestra and Chorus, dirijor: Christoph von Dohnanyi, octombrie 1985

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *