Calendar: Federico Fellini

În 20 ianuarie 1920 s-a născut, la Rimini, regizorul Federico Fellini (m. 31 octombrie 1993, Roma), autor a 24 de filme, creaţii care îl au de obicei şi ca scenarist sau coscenarist. Fellini este tipul de creator complet, care concepe totul, de la ideea generală şi poveste la ultimul amănunt al unui cadru. Un artist cu o imaginaţie debordantă, într-un gust poate uşor baroc prin supralicitarea elementelor spectaculare şi fanteziste, a artificiului, în care se întrevăd însă urme destul de limpezi ale neorealismului. Cele mai multe dintre filmele sale sunt predominant autobiografice, nu în sensul rememorării unor întâmplări, ci al atmosferei sufleteşti şi al cadrului psihologic evocat. Personajele, mediul în care ele evoluează, raporturile sociale, ciudăţeniile de tot felul devin tot atâtea răsfrângeri ale personalităţii proprii. Fellini este un imaginativ extraordinar, care ştie să dezvăluie laturi ascunse ale sufletului omenesc, imagini întipărite în memoria afectivă, eventual uitate dar care răzbat cu o forţă de sugestie adesea surprinzătoare.

Lumea lui este de fapt o conjuncţie de lumi: planul imediat al realităţii, cu trama lui epică şi cu soluţiile adesea derizorii pe care le oferă, se conjugă cu răsfrângerile bizare ale subconştientului, menite să mute centrul de greutate. Ceea ce pare a avea o desfăşurare logică, „realistă”, pornind de la o întâmplare mai mult sau mai puţin banală (ca în La dolce vita, de exemplu) devine de îndată pretext pentru etalarea fanteziei excentrice, e scufundat de sensul poetic, nu o dată atins de grotesc şi caricatural. Dar totul are un farmec special, indiferent de tehnica folosită – şi cu atât mai mult acest farmec poetic este evidenţiat în peliculele alb-negru, celebrele La strada (1954), La dolce vita (1960), 8 ½ (1963).

Fellini manifestă o preferinţă aparte pentru lumea circului, pentru personaje, obiecte, raporturi imaginare create în spectacolul de circ sau pur şi simplu întâlnite pe stradă, pe care le toarnă în ficţiunile sale, vădind un fel ciudat de melancolie, în care se amestecă viziuni satirice, accente de critică socială dar şi dorinţa de evadare imaginară şi joc. Totul pare până la urmă o zămislire funambulescă, e într-un fel relativizat şi recompus după legi personale. Copilăria la Rimini, anii tinereţii în care a practicat caricatura, pentru care dovedea talent încă de pe băncile şcolii, pentru a ajunge apoi, desenator la săptămânalul „420” din Florenţa, revin frecvent în imaginaţia creatorului matur, care se exersase ca scriitor umoristic şi mai ales ca scenarist până la primul său film, Luci del varietà (1950). Fellini scrisese scenariul pentru unul dintre marile filme ale lui Rossellini, Roma città aperta (1945), sub a cărui influenţă de altfel s-a format. Prima sa perioadă de creaţie, inclusiv La dolce vita, se înscrie în bună măsură în matricea neorealismului. În cartea de convorbiri despre cinema realizată de Giovanni Grazzini („Intervista sul cinema”, 1983, trad. rom. Fellini despre Fellini, convorbiri despre cinema, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992), artistul îşi aminteşte scene şi imagini din copilărie care s-au dovedit a-l marca serios în construirea universului imaginar din multe filme, de la La strada la Clovnii (1971) şi Satyricon (1969) sau chiar anamorfoticul Casanova (1976), până la ultimul său film, La voce della luna (1990): „Sunt destul de încurcat că trebuie să vorbesc, din nou, de circ, după ce am spus atât în toate filmele mele. Pot mărturisi că existau anumite coincidenţe, mai mult sau mai puţin misterioase, indescifrabile. Un fel de reverberaţie exaltantă, profetică, ce anticipa; iată, îmi amintesc ce am simţit prima dată când am pus piciorul sub bolta uriaşă, umedă, tăcută a unui cort de circ. Eram acasă, în golul fermecat cu rumeguşul umed, cu loviturile de ciocan, zgomote surde care veneau nu se ştie de unde, nechezatul câte unui cal… Era circul copiilor, cel pe care l-am descris în Clovnii, un circ probabil foarte mic părându-mi însă imens, o astronavă, un aerostat, ceva în care s-ar fi putut călători.

La ora spectacolului, aşezat pe genunchii tatei, auzind explodând în jurul meu trompete, lumini, aplauze, bătăi de tobă, glumele deocheate ţipate de clovni şi iraţionalitatea lor de prostănaci bufoni, zdrenţăroşi, caraghioşi, am avut, foarte confuz, impresia că mă aşteptau pe mine. Mi se părea că mă recunosc asemeni paiaţelor lui Mangiafuoco sau când apărea pe scenă în fund, către pânză, Pinocchio pe care-l salutau ca pe unul de-al lor, strigându-l pe nume, sărutându-l, dansând cu el toată noaptea. De fapt, am fost în fiecare zi la circ, atât cât a rămas cortul sub ferestrele noastre, urmărind repetiţiile şi toate spectacolele. Odată ai mei m-au căutat cu disperare până la miezul nopţii, nimeni nu bănuia că eram prin preajmă. S-a aflat despre fugă şi peste o săptămână, profesorul meu Riva Giovannini m-a dojenit public, în clasă: «Avem printre noi o paiaţă», a spus arătându-mă cu bastonul. Am fost gata să leşin de plăcere.”

Această mărturisire pare, retrospectiv, esenţială pentru înţelegerea artei lui Fellini, cel puţin a unor coordonate fundamentale care lasă impresia bizareriei în filmele sale, fie că ele se numesc La strada, care făcea din Giulietta Masina o stea de primă mărime, Amarcord (1973) sau chiar Roma (1972). Atât cât este descifrabil acest univers, atât cât, mai exact, se lasă descifrat, dincolo de seducţia propriu-zisă a imaginilor felliniene.

Costin Tuchilă

Anthony Quinn (Zampanò) în „La Strada”

Giulietta Masina (Gelsomina) şi Anthony Quinn în „La Strada”

Marcello Mastroiani şi Anita Ekberg în „La dolce vita”

„La dolce vita” (dans)

„La dolce vita” (Clovnul)

„Casanova” (fragment)

„Casanova” (fragment 2)

Muzică de Nino Rota din filmul „8½”

Giulietta Masina în „Nopţile Cabiriei” (finalul filmului)

„Satyricon” (fragment)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *