Calendar: Maurice Utrillo

În a doua zi de Crăciun a anului 1883, se năştea în cartierul Montmartre din Paris, pe Rue du Poteau, nr. 8, Maurice, fiul Mariei-Clémentine Valadon, care avea să fie cunoscută ca pictoriţă sub numele de Suzanne Valadon. Mama împlinise, în 23 septembrie 1883, 18 ani; tatăl nu era declarat în acte. În actul de naştere, mama se declara „croitoreasă”, deşi îşi încerca deja talentul la desen, mai mult sau mai puţin în formă organizată. Târziu, avea să fie scoasă la iveală identitatea tatălui, Adolphe Tabarant (Utrillo, 1926) precizând că era „un anume Boissy, boem incorigibil, profund marcat de alcoolism, care acoperea cu o detestabilă pictură pânze ce le îngrămădea la el, renunţând să le plimbe pe la negustorii de brocantă montmartrezi.” Cum a ajuns fiul Suzannei Valadon, model pentru mulţi pictori binecunoscuţi, apoi ea însăşi pictoriţă cu notorietate, să poartă numele Utrillo, ţine într-o măsură de hazard. După ani de viaţă destul de precară, Suzanne se căsători cu un „om cu desăvârşire distins”. Soţul nu consimţea însă, nici în ruptul capului, să recunoască fiul Suzannei şi recurse la un subterfugiu: găsi un amic dispus să dea numele său lui Maurice, fapt consfinţit printr-un act din 8 aprilie 1891. Tatăl adoptiv era Miguel Utrillo y Molins, pe care de altfel Suzanne îl cunoscuse. Maurice deveni în scripte Utrillo, fiu al „unui om de litere, ziarist, pictor, arhitect, una dintre cele mai simpatice figuri ale Spaniei contemporane”, după cum menţionează acelaşi Tabarant. Copilul crescuse până atunci în grija bunicii sale Magdeleine Célina Valadon, şi această absenţă a mamei avea să-şi spună cuvântul. Suzanne continua să pozeze pentru artişti ca Puvis de Chavannes, Toulouse-Lautrec, Degas, Renoir (figurile din Dansul la oraş şi Dansul la ţară), să ia lecţii de pictură, începu să deseneze şi să picteze, sub îndrumarea lui Degas. În 1894 expunea cinci desene la Salon de la Nationale, din această perioadă datând şi primele sale tablouri. Copilul Maurice traversa lungi perioade de tăcere, părea o fire închisă, necomunicativă, răbufnind din când în când şi lansând vorbe de o teribilă violenţă. Fusese chiar suspectat la un moment dat de debilitate mintală, schimbase mai multe şcoli. Trăia fără îndoială un sentiment de frustrare, din cauza abandonării de către mama sa. Nimeni nu bănuia în el pictorul extraordinar de mai târziu. În plus, viciul care îi va marca întreaga viaţă, alcoolul, apăruse încă la de la vârsta adolescenţei. Era văzut hoinărind prin Paris şi frecventând cârciumi. Trimis la colegiul Rollin, ca elev extern liber, scăpase întrucâtva de orice supraveghere. Se spune că economisea din banii de tren (seara era nevoit să se întoarcă acasă, la Montmagny, la 10 km de Paris), pentru a-şi procura o sticlă de vin. Era totuşi capabil să disimuleze destul de bine, cel puţin la şcoală, până la un punct, când trebui retras de la colegiu. Nici nu vroia să audă de pictură, în ciuda insistenţelor Suzannei. Crizele începură însă să se succeadă îngrijorător. La începutul anului 1904 era internat pentru prima oară, cercetat cu atenţie de psihiatri, dus la dezalcoolizare. Începea, pentru el, calvarul unei vieţi frânte între o boemă stranie până la un punct, în atmosfera cartierului Montmartre, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a creaţiei sale, şi desele încercări de reechilibrare prin tratament medical. Desigur, toate acestea nu ar avea relevanţă, dacă nu am observa că pictorul care nu poate fi uşor înscris într-un curent nu poate fi despărţit de omul cuprins adesea de acea febră mistuitoare a boemei, moştenită probabil de la tatăl său dar şi datorată, în bună măsură, unei copilării pline de incertitudini. Ca o revanşă, poate, refugiul său în peisajul citadin, atât de familiar, pe care îl pictează cu o frenezie aparte, într-un ritm ameţitor, vrând parcă să demonstreze că aparţine în exclusivitate acelui spaţiu, amestec de pitoresc, de sublim şi sordid.

Primele picturi ale lui Utrillo datează din anii 1905–1906: sunt peisaje din Montmagny şi Montmartre, în care împrumută tehnica impresionistă a unor Pissarro şi Sisley. E însă mai degrabă un pictor sumbru, preferând tonuri închise de ocru. S-a vorbit chiar de o perioadă impresionistă (1907–1908), ani în care se împrieteneşte cu André Utter, alături de care pictează în Montmartre. Prietenul, tovarăş de boemă alcoolică, îl trădează curând. În 1909, Suzanne, care tocmai îşi părăsise soţul, pe Paul Mousis, se mută la tânărul André Utter, cu care se căsătoreşte după cinci ani. Începând din 1909, Maurice Utrillo pictează un număr uriaş de tablouri, peisaje din Montmartre în care apar străzi, case, cârciumi familiare unei lumi poate uşor debusolate, dar trăind într-un mod nu o dată contradictoriu, excesiv şi, fără îndoială, spectaculos nu numai prin revărsarea de picanterii. Este aşa-numita „perioadă albă” a picturii lui Utrillo (1909–1914), începutul epocii lui de glorie după prima participare la o expoziţie, în 1909. Utrillo trăieşte acum exclusiv din pictură şi legenda se înfiripă rapid. Se pare că, pentru a-şi plăti băutura la cârciumă, picta rapid un tablou. Sigur, amănunte de acest gen fac deliciul unui anumit public, dornic dintotdeauna să afle cât mai multe detalii, dacă se poate scandaloase, din viaţa unui artist. Iar existenţa lui Utrillo, care frecventa cabarete şi cârciumi pline de boema din Montmartre, căreia i se dăruia, e plină de „incidente” de tot felul. Era însă bine primit peste tot, indiferent de starea în care se afla. Frecventa cabaretul „Lapin Agile”, cârciumile „Belle Gabriele” şi „Adèle”. La Frédéric Gérard se putea bea un bun vin corsican iar cârciumarul îl servea în oale de lut pe care şi le făcea singur, veritabile obiecte de artă, care în ochii lui Utrillo nu valorau mai nimic în comparaţie cu lichidul din ele. Aşa încât „unicul mod de a-l face împiedica pe Utrillo să-şi expună punctul de vedere era să-i dai să bea, fiindcă dormea după beţie «fără să facă zgomot». Frédé considera un principiu faptul că un client ce se îmbăta în stabilimentul său îşi plătise dreptul de-a fi turtă, pe când dacă băuse în altă parte nu producea decât plictiseli.” (Francis Carco, Utrillo, 1956).

În 2 martie 1914, Utrillo vinde la o licitaţie un tablou reprezentând Nôtre Dame, pentru suma de 400 de franci, intrând astfel în atenţia colecţionarilor. Totuşi, se spune, nu lucra neapărat pentru a vinde, ci doar ca să bea. Deşi dobândise ceva notorietate, tablourile nu i se vindeau pe sume mari. Se pare că era complet dezinteresat de acest aspect. Câteva sute de pânze datează din acest deceniu, pentru ca după 1920 pictorul să fie într-adevăr celebru şi să fie recunoscut de guvernul francez care, în 1929, îl decorează cu Legiunea de Onoare. Stilul său evoluează după primul război. De la imaginile impresioniste de la început, de la o anumită viziune naivă, trece la peisaje mult mai elaborate în care pare a căuta o perspectivă fără sfârşit: străzi, clădiri văzute în perspectivă, spaţii binecunoscute, reinterpretate în perioade diferite, în funcţie de starea trăită, în lumină diferită, ceea ce aminteşte de practica impresioniştilor, de care totuşi Utrillo se distanţează substanţial odată cu maturitatea, pictura sa nerefuzând accente expresioniste. El are însă o „voce” singulară, nu seamănă cu nimeni. Pictează în mai multe variante Biserica Sacré-Cœur din Montmartre, Moulin de la Galette, casa lui Berlioz.

Începe să fie imitat, circulând nenumărate falsuri. Semnează invariabil cu numele întreg, căruia îi adaugă un V., de la Valadon. E internat periodic pentru cure de dezalcoolizare, revine şi pictează cu aceeaşi frenezie. Trece drept un artist blestemat, emblemă care devine aproape un clişeu, mai ales că e raportată la o existenţă atât de tulbure. În 1922, Catedrala din Moulins, expusă la Salonul de toamnă, îi aduce elogiile criticii, succesul fiind pentru el unul neobişnuit. Cerul plumburiu de la început se înseninează, în ultima perioadă domină tonurile de alb-gri cu nuanţe de roz pal.

În 1935 se căsătoreşte cu Lucie Valore, alături de care se instalează la Vésinet, într-o casă pe care pictorul o numeşte „À la bonne Lucie”. La 7 aprilie 1938, moare Suzanne Valadon. După război, în 1947, realizează un ciclu de 22 de guaşe care sunt litografiate color pentru volumul Montmartre vécu (Montmartre trăit) de Francis Carco. În acelaşi an este subiectul unui film documentar de Pierre-Gaspar Huit, Viaţa dramatică a lui Maurice Utrillo. În 1948 moare André Utter. Utrillo pictează decorurile pentru opera lui Charpentier, Louise (premiera la 2 februarie 1950, la Opéra Comique). În această ultimă perioadă, reia, parcă la infinit, temele de altădată, pictând în acelaşi ritm susţinut. La 17 octombrie 1955 primeşte o ultimă distincţie: Medalia de Aur a oraşului Paris. Moare la 5 noiembrie 1955. Patru zile mai târziu este înmormântat în Cimitirul Saint Vincent din Montmartre, la funeralii participând 50 000 de persoane.

Costin Tuchilă

Tablouri de Maurice Utrillo

4 gânduri despre “Calendar: Maurice Utrillo”

  1. as vrea sa vorbesc cu tine daca se poate sunt cu fiul lui Maurice Utrillo e interesat de tine. vrea sati atraga atentia ca ultimele 2 tablouri sunt false…casa roz si strada cortrot in montmarte. contacteazama pe id`ul meu tycka_2009@yahoo.com

  2. Jean Fabris se numeste baiatul lui. ii place postarea ta. mia zis sati zic ca te saluta si ca asteapta sa vorbeasca cu tn daca esti interesat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *