Amintire cu Iosif Sava

Iosif Sava

amintiriEram în anul întâi de facultate și trebuia să-mi găsesc un loc plăcut de practică în presa scrisă sau audio-vizuală. Ceva care să fie ca un bunic sfătos de la care să pot învăța multele și măruntele taine jurnalistice. Închideam ochii și mi-l imaginam pe Felix Aderca dăscălindu-mă, învățându-mă, certându-mă ușor și cu sentiment. Sau pe Brunea Fox? Ah! Toți erau ai mei, firește și îmi arătau tot ce știau. Vise, frate!

În realitate nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam prieteni de genul ăsta și nici rude. Rude? Hahahaha!  Unde să merg? Și cu cine? Continuă lectura „Amintire cu Iosif Sava”

Debutul meu în presă: fără lună, fără stele sau neon…

Serban Cionoff

amintiri50 de ani de atunci! Cum au trecut, oare?…

Da, așa este, cu 50 de ani în urmă, era tot într-o zi de luni pe la jumătatea lui aprilie 1966, pe când pășeam pe coridorul de la etajul III, corpul din dreapta al ,,Casei Scânteii’’. Venisem, student în anul I la Facultatea de filozofie, croit, cum se spunea pe la mine, pe la Caracal, să îl caut pe ,,tov. C. N. Constantiniu’’, redactor-șef adjunct la „Contemporanul’’. Continuă lectura „Debutul meu în presă: fără lună, fără stele sau neon…”

Horia Pătrașcu, într-o fugară reconstituire

scriitorul horia patrascu a incetat din viata

O știre răzleață pe câteva pagini de socializare ne spune că a murit Horia Pătrașcu! Pentru unii cititori nici nu ar fi de mare mirare dacă mi-ar răspunde cu vorbele Străinului lui Albert Camus: ,,Asta nu îmi spune nimic, poate că a fost ieri.’’ Dar, despre Horia Pătrașcu, prozator de mare talent, din păcate plecat prea repede și prea nedrept din sfera de interes a unui public tot mai eterogen și ahtiat se senzațiile tari ale efemerului, nu este nici frumos și nici nu este drept să gândești așa ceva, dar, încă, să o și spui! Continuă lectura „Horia Pătrașcu, într-o fugară reconstituire”

Fiziologia gustului: Altădată, în postul Crăciunului

mancare-de-post-craciun-halva-varza-calita-cartofi-copti-dovleac-la-cuptor

Scriam cu câțiva ani în urmă, în aceeași perioadă, despre bucatele de post pregătite de bunica pentru zilele de dinaintea Crăciunului, atunci când ne făcea nouă, nepoţilor, halva turcească, un amestec de ulei, zahăr, făină şi, uneori, cacao, o gustare dulce căreia nu i-am uitat gustul, dar pe care nu am încercat-o niciodată.

Continuă lectura „Fiziologia gustului: Altădată, în postul Crăciunului”

„Oameni pe care i-am cunoscut” de Veronica Pavel Lerner

veronica pavel lerner oameni pe care i_am cunoscut

eveniment liber sa spunVolumul Oameni pe care i-am cunoscut, apărut în 2015 la Editura Vatra Veche din Târgu-Mureș, sub semnătura scriitoarei Veronica Pavel Lerner, vă așteaptă să-l descoperiți la Târgul Internațional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură (18–22 noiembrie 2015, ROMEXPO, Pavilionul Central, București), la standul Editurii Polirom.

Veronica Pavel Lerner

Veronica Pavel Lerner

Autoarea – om de știință, poet și eseist – trăiește în Canada din 1982. Recenta carte a dedicat-o mamei sale, Amelia Pavel (1915–2003), renumit critic și istoric de artă, traducător și publicist, cu ocazia centenarului. Continuă lectura „„Oameni pe care i-am cunoscut” de Veronica Pavel Lerner”

Școala în alte timpuri (XVII)

 

i gr serban problema educatiei

Voi întrerupe pentru câteva episoade incursiunea mea prin arhivele ziarului „Universul” pentru a vă povesti despre un apreciat pedagog român al perioadei interbelice, care mi-a produs o profundă impresie şi pe care, întâmplător sau nu, l-am cunoscut la vârsta de 11 ani. Continuă lectura „Școala în alte timpuri (XVII)”

„Amintiri fără culoare” de Martin Vopěnka

amintiri fara culoare

La Editura Vremea din București a apărut volumul de amintiri al unui important scriitor ceh contemporan: „Amintiri fără culoare” de Martin Vopěnka. Traducere de Helliana Ianculescu. Prefaţă de Norman Manea.

Cartea lui Martin Vopěnka contribuie în mod esenţial la întregirea mozaicului din care se poate compune la o distanţă de peste patru decenii şi jumătate imaginea anilor şaizeci ai secolului douăzeci. Puţini scriitori cehi au reuşit să evoce această perioadă într-un mod atât de concret, sobru şi de convingător ca el.

Autorul povesteşte despre copilăria şi familia sa. Foloseşte un ton calm, concentrat şi nuanţat pentru a nu stânjeni aplicarea pe pânză a „culorilor necolorate” ale memoriei sale. Dar în această evocare nu se mărgineşte doar să consemneze şi să descrie. Ştiind că anii copilăriei aparţin deja unui trecut ireversibil care se îndepărtează tot mai mult, îi priveşte şi din perspectivă istorică şi cu distanţarea necesară, fiind capabil să aprecieze ceea ce l-a înconjurat şi ceea ce a trăit pe vremea aceea. Sub tonul liniştit al evocării sale se simte însă aproape la fiecare pagină o mare emoţie. Este limpede că această carte are o importanţă specială pentru autorul ei şi că el retrăieşte puternic în plan afectiv tot ceea ce povesteşte.

martin vopenka

În perioada normalizării, scriitorul Martin Vopěnka (n. 1963) nu a putut să studieze la o facultate umanistă şi de aceea a absolvit Facultatea de Fizică Nucleară, deşi din copilărie i-a plăcut să scrie. Mama lui s-a născut într-o familie de evrei stabiliţi în exil la Londra. Tatăl său, Petr Vopěnka, este un matematician cunoscut în întreaga lume.

În ultimii ani, trilogia lui Vopěnka, „Oraşul care doarme”, „Dreptatea care doarme” şi „Taina care doarme” (2011, 2012, 2013), şi-a câştigat numeroşi cititori şi simpatizanţi din rândul copiilor şi al tinerilor din Cehia şi Slovacia. Trilogia se află în curs de traducere la St. Petersburg. Abia la câţiva ani de la apariţie a intrat în conştiinţa cititorilor trillerul său filosofic „A cincea dimensiune” (2009) tradus şi în limba engleză. Romanul „Sfârşitul legii” (2003) a fost considerat prea aspru, dar în prezent e perceput mai degrabă ca o viziune realistă a viitorului. Cititorii sensibili s-au bucurat citind romanul „Drum spre niciunde. O călătorie cu fiul meu” (2005) apărut şi în limba română în anul 2012; în carte sunt evocate peregrinările unui tată însoţit de copilul său care descoperă adevăratele valori umane. Alte cărţi scrise de Vopěnka: „Cunosc viaţa şi lumea” (2002), „O mare de tristeţe în urma câinelui tău” (2002), „Dragoste prin sms” (2001), „Antartida în pragul sfârşitului” (2000), „Hotelul de la mijlocul vieţii” (1999), „Poveşti din munţii bătuţi de vânt” (1998), „Balada despre coborâre” (1992), „Pietre de la munte” (1989) şi „Dansul lupilor” (1998), tradusă şi în limba română. Ultimele două cărţi sunt o culegere de reflecţii şi întâmplări din Carpaţii Meridionali, respectiv un roman de ficţiune care evocă atmosfera din România din perioada comunismului. „Amintiri fără culoare” este a cincisprezecea carte a lui Martin Vopěnka.

„În seducătoarea sa restrânsă investigare a trecutului, naratorul bogat în culori al „Amintirilor fără culoare” (Martin Vopěnka, cu subtitlul „Despre familie şi copilărie, dar mai ales despre anii ’60”) apare într-un dublu rol, derivat din acelaşi eu: cel al copilului care îşi trăieşte prezentul de demult şi al adultului, convocat, periodic, să situeze întâmplările în context istoric şi să le comenteze pentru cititorul posterităţii.

Este povestea unui trio, tatăl, matematician ilustru şi auster, mama nevrotică, dintr-o familie de evrei de stânga şi băiatul lor, care creşte, odată cu naraţiunea, în lumea comunistă a Cehoslovaciei dinaintea, din timpul şi de după primăvara pragheză a scurtei renaşteri din 1968, dar şi, periodic, în vestul capitalist al prosperităţii şi pragmatismului. Nu sunt ignorate rădăcinile etnice şi complicaţiile conflictuale ale celor două comunităţi care se întâlnesc în progenitura care este centrul reevaluărilor, nici ramificaţiile sociale şi politice ale familiilor.

Fără culoare înseamnă în scrisul nuanţat şi calm al autorului o orgolioasă modestie a autenticităţii, fără sentinţe solemne, nici atunci când se referă la împrejurări şi individualităţi negativ clasate retrospectiv. „Amintiri fără culoare” confirmă instinctul literar sigur şi rigoarea prudentă, nuanţată a scriitorului, care, cum el speră, prin «developarea unei înregistrări vechi obţine o imagine care reprezintă o oglindă fidelă a lumii de atunci, astăzi dispărută».

Cititorul român va găsi multe elemente familiare şi destule noutăţi stimulatoare, chiar incitante, în această mică bijuterie epică.” – Norman Manea.

logo liber sa spunVezi: Arhiva categoriei Carte

Câinind printr-o viaţă de pât

nicolae mazilu cainind printr_o viata de pât

cronica literara liber sa spunLa  Editura Ars Longa din Iaşi a apărut volumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu, postfaţă de Mircea Porumbreanu.

Sigur, la prima vedere, cititorul va fi surprins de titlu, un titlu maieditura-ars-longa-iasi-christian-brandusa-tamas1 puţin obişnuit pentru limbajul actual. Câinind printr-o viaţă de pât poate fi „tradus” ca suferind, alergând printr-o viaţă de miop sau de orb etc. Dacă ar fi să admitem această definiţie liberă, ea este justificată de nostalgia anilor trecuţi, de amintiri, de întâmplări bune sau mai puţin bune, adică de experienţele vieţii.

Construind  în „straturi” alternative de amintiri, autorul-fizician păstrează tonul optimist şi priveşte cu umor la anii tinereţii, iar întâmplările sunt tot atâtea pretexte de a povesti. Viaţa fiecăruia dintre noi este, de ce nu, un roman, însă nu toată lumea are curajul de a povesti, de a trece totul în codul ficţiunii. Fiind la debut, autorul justifică, evident cu umor, apariţia domniei sale în peisajul literar: „De altfel, nici nu mă pretind a fi scriitor sadea, ci numai ocazional, adică povestitor. Asta înseamnă că nu mă simt în stare să inventez realităţi fanteziste, conforme condiţiei mele umane, cum se obişnuieşte în mod curent în breasla scriitorilor, şi de altfel nici nu simt nevoia. Invenţia mea nu-i mai mult decât ceea ce mi s-a fixat în memorie conform acelei condiţii particulare. Iar dacă mi s-a fixat în mod diferit de percepţia altora pentru aceleaşi realităţi, apoi cred că pot să mă plasez sub umbrela unor circumstanţe atenuante. Povestească şi acei alţii ce-au perceput ei din acele realităţi, iar cititorul facă-şi singur impresia.”

amintiri comice

Într-o zi oarecare, fiecare dintre  noi poate avea revelaţia unui timp câştigat, graţie amintirilor, evenimentelor sau oamenilor ce ne-au marcat viaţa într-un moment sau altul. Autorul acestui volum, Nicolae Mazilu, a fost surprins pur şi simplu de amintirile ce  se aşezaseră „nedumerite” pe fereastra inimii. Aveau nevoie să fie povestite, împărtăşite cu alţii, iar declicul s-a produs într-o zi specială, după cum însuşi autorul mărturiseşte:

„Sămânţa producţiei de faţă a fost aruncată într-o ocazie care, deşi nu chiar aparte, ar putea fi calificată cel puţin drept inedită. Nu mai ştiu cum ne-am agăţat din nou unii de alţii, după jumătate de veac, prin internet oricum, da prin 2009 am decis să ne întâlnim ca să aniversăm 45 de ani de când ne-am… întâlnit… prima dată, la Bucureşti, la Facultatea de fizică. Ne-am întâlnit în iunie 2010. Pupături, şcl., catalog, dări de seamă, ţuici, vinaţuri, mâncăruri etc. După care ne-am dus care pe unde, crezând că s-a terminat, da nici vorbă! A ridicat unul glasul: «Hai, bă, să scoatem carte, cum a făcutără şi alţii! Să spunem noi acolo fiecare de unde vine şi ce-a făcut… în afară de umbră pământului.» Am şi scos carte să citească cine poate şi vrea: chiar două! Le zice Noi [volum colectiv, n.n.] şi-au apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Prima are ca motiv «căutarea timpului trecut», a doua se referă la «timpul regăsit», că chipurile îl găsisem după ce l-am căutat atâta…

Cititorul interesat le poate găsi uşor, mai ales dacă-i şi interesat în a le găsi. Dacă nu, nu. De-aia nici nu dau aici nume, cum că cine s-a ocupat, ce-a făcut, şcl. Vreau să spun numai că prilejul a destupat parcă ceva în ce mă priveşte. Am participat cu ardoare şi fervoare, având eu motiv mult mai profund poate decât alţii s-o fac. Anume, cei cinci ani din viaţă, scurşi la facultate, în acel timp şi loc, mi-au ordonat trăirile, sublimând un caracter care, chiar dacă altfel a rămas necizelat pentru că nu aparţine unei caste anume, a devenit un spirit universal. Ştiam asta, am realizat-o încă de-atunci, de demult, de-aia multe amintiri de-atunci îmi sunt foarte detaliate, chiar periculos de detaliate, cum se exprima unul dintre colegi. Dar cu prilejul primei noastre producţii ele mi-au răsărit într-o nouă lumină. Şi-am socotit eu, în mine, că acel timp, cu oamenii în idee sau fiinţă care l-au făcut posibil, merită mult mai mult decât un onorabil anonimat social. Că, adică, acei oameni pot servi de exemplu, pentru mulţi destul de negativ, respingător chiar că la ce oare serveşte să mai înveţi şi carte azi?! însă pentru unii poate fi foarte pozitiv, îndemnându-i la străduinţă pe potriva putinţei. Şi ăstora le dedic amintirile de-aici… Dintr-un atare motiv, cititorul va găsi aici numai schiţe ce cuprind, într-un fel sau altul, numele acelora, dintre oamenii minunaţi, întâlniţi în fiinţă. Există chiar şi schiţe care poartă ca motto cuvintele lor, experienţa lor.”

ars-longa-sigla-col-ridentem-dicere-verumVolumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu a apărut în colecţia „Ridentem dicere verum” (Râzând spunem adevărul), colecție a cunoscutei edituri Ars Longa, al cărei titlu este un vers celebru aparținând lui Horațiu şi cuprinde scrieri satirice, semnate de scriitori contemporani.

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Cronica literară

Arhiva categoriei Carte

A murit George!!!

george-tarnea-serban-cionoff

amintiriSeptembrie 1968 ne găsea pe noi, studenţii de la Facultatea de Filozofie (cu „z”, nu cu „s” – filosofie, fiindcă aşa se scria oficial!) şi, desigur, nu numai pe noi, într-o stare de teribilă euforie şi de debordant entuziasm. Miercuri, 21 august, România îşi rostise, răspicat, demn şi curajos, dezacordul total faţă de invadarea brutală a Cehoslovaciei de către „trupele frăţeşti” ale Tratatului de la Varşovia, iar evenimentul avusese puternice reverberaţii şi în conştiinţa tineretului. În particular însă, pentru noi, cei câţiva studenţi din anul II-bis „de la filozofie” toamna asta avea o semnificaţia aparte.

Cu chiu cu vai reuşisem să trecem restanţa la „Haralambie- majurul”, un pseudo-profesor (de fapt conferenţiar universitar) la Economie politică socialistă, din cauza căruia, cu un an înainte, trebuise să repetăm anul II. În consecinţă, în ultimele zile ale lunii septembrie ne reluasem locurile la mesele de lucru de la cafeneaua „Tosca”, situată peste drum de sediul facultăţii, unde deja antamasem primele comenzi cu termen de lichidare la bursa din luna octombrie. Ce mai, eram toată gaşca în păr, mai puţin George. Adică George Ţărnea, neuitatul nostru frate de bohemă şi baladistul inefabil. Care avea motive temeinice spre a-şi motiva absenţa.

george-tarnea-amintiri-studentie-serban-cionoff1

Pe scurt, lucrurile stăteau aşa: când am intrat eu în anul I, la filozofie, în 1965, George era în anul II, tot la filozofie. În 1966, eu eram în anul II, iar George în II bis. În 1967 am trecut eu în II bis, iar George în II tris, pe care, la jumătatea anului de studii, a trebuit să îl părăsească pe motiv de absenţe nemotivate. Ambiţios din fire fiind, George a dat „la drept” iar, după ce a fost declarat „admis”, a plecat pe litoral, dacă nu mă înşel la Costineşti. Aici şi-a găsit un loc de barman dar, cu concursul binevoitor şi total dezinformat al lui Dan Boiţă, Dan Cilibia şi al altor sufletişti, a reuşit performanţa de a fi (cum bine mai zicea înţeleptul nostru coleg Morel Zelţer) „singurul barman din istoria Costineştiului care a dat faliment!”

Ocupat fiind, aşadar, cu trebile comerţului şi nedispunând de harul ubicuităţii, în normal şi firesc, George nu avea cum să fie şi cu noi, la „Tosca”. Iar cum prezenţa sa la masa de lucru din cafiné era de domeniul firescului, de bună seamă că eram asaltaţi cu întrebarea: „Dar George unde e? De ce lipseşte George?”

serban cionoff amintiri cu george tarnea

Azi aşa, mâine tot aşa, până când Sandu (Alexandru) Monciu pe atunci, nu şi Sudinsky, a scăpat din mână paharul de coniac – luat pe datorie de la Doamna Rica, ospătara, de bună seamă! – şi a strigat din toţi bojogii:

– Să le spuneeeeem???

După care a izbucnit în hohote. De îndată, în „Tosca” s-a făcut o linişte totală. Iar Sandu şi-a luat având epic şi, printre sughiţuri şi hohote, a început să înşire o poveste de groază:

– George s-a spânzuraaaat!!! S-a sinucis din cauza profesorului care nu a vrut să-l treacă anul fiindcă avea necaz pe el din cauză că George era plăcut de toate fetele din an.

Cât ai zice „peşte”, la masa noastră s-a strâns ciopor de lume. Iar Sandu şi-a continuat delirul dramatic:

– Am ajuuuns prea târziuuuuu!!! George dormea între flori şi nu vroia să ne mai răspundă. L-a omorât profesoooorul, ăla l-a omorââââât!

studentie anii 1960

Acestea fiind zise, ne-am ridicat de la masă şi am plecat – zicea Sandu – la Biserica Elefterie „să aprindem o lumânare pentru George”. Peste vreo două ceasuri, după ce făcusem rost de la minunata mea mătuşă Teodora, care locuia pe strada Cedrilor, lângă fosta Piaţă Puişor, de două banderole de doliu, Sandu şi eu am revenit în „Tosca”. Iar serialul evocărilor despre moartea lui George a continuat. Şi nu doar în seara aceea, ci preţ de o săptămână. Adică până în seara de dinainte de 1 octombrie, data deschiderii oficiale a noului an universitar.

Seară de mare festin în care toată populaţia „Toscăi” era prezentă în păr delectându-se cu coniacuri, cahfele şi alte delicatese. Printre toasturi şi urări de „bine te-am găsit” auzindu-se şi nişte oftaturi feminine în memoria lui George.

Tocmai când era fierberea în toi, cine credeţi că intră în „Tosca”? George în persoană!!!

Stupefacţie, emoţii, şoc şi groază, ce mai ?!…

Prima care s-a crucit a fost „doamna Rica”, ospătara:

– George, strigoiul! A strigat ea scăpând şi tava cu comenzi pe jos.

Imediat după asta, George a fost confiscat de publicul consumator, fiind pus la curent de către toţi cei care, dimpreună cu noi, îi bociseră sfârşitul.

La urmă, roşu la faţă, a venit la masa unde ne aflam Sandu şi cu mine şi ne-a spus cu toată furia:

– Să fiţi ai dracului de nenorociţi!

Apoi, a ieşit glonţ din cafenea cu gând să treacă strada la Căminul studenţesc „6 martie”, fireşte în căutarea unei companii feminine romantice.

Numai că, ghinion de neşansă!, când să traverseze, desigur prin loc nepermis, l-a acroşat un troleu şi l-a aruncat pe trotuar.

Aşa încât George s-a întors în „Tosca”, a venit la masa noastră şi ne-a comandat:

– Hai, mergeţi cu mine!

Ce era să facem? Ne-am încolonat, eu şi Sandu, i-am mai cules de la alte mese pe Morel, pe Piff (minunata noastră colegă şi prietenă) şi pe încă vreo câţiva prietenari şi duşi am fost!

La Terasa „Berlin” unde, până dimineaţă, am reuşit să îl ajutăm pe George să facă praf şi ultimii bănişori ce îi mai rămăseseră după crah-ul de la Costineşti.

Şerban Cionoff

Alte articole de Șerban Cionoff