„Bucureștiul vechi în detalii”, expoziție de fotografii de Paula Craioveanu

În perioada 17-30 septembrie 2012, Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38, București) găzduiește Expoziția de fotografie Bucureștiul vechi în detalii, semnată de Paula Craioveanu. Expoziția va fi vernisată luni, 17 septembrie, ora 19.00, în prezența arh. prof. dr. Nicolae Lascu, Departamentul de Istoria și Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Paula Craioveanu este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București și doctorand în arte a vizuale în cadrul Universității Naționale de Arte. Dubla formație profesională o determină să privească orașul atât cu rigoarea arhitectului, cât și prin ochii artistului care descoperă armonia, ritmul, proporția, detaliul în arhitectura veche a orașului.

Expoziția reunește 20 de lucrări în care artista surprinde elemente specifice stilurilor arhitecturale care se regăsesc în București: neoromânesc, neoclasic, eclectic, art nouveau, art deco, modernist. Istoria selectivă (și personală) a Bucureștiului este ilustrată prin ferestre, porți, ancadramente, frontoane, profiluri, cariatide, atlanți, copertine, cupole, medalioane, basoreliefuri.

Accesul publicului este liber.

 

Fotografii de Paula Craioveanu

 Vezi: https://www.facebook.com/paula.craioveanu

 

O nouă apariţie editorială: „Bucureşti. Memoria unui oraş” de Narcis Dorin Ion

La Editura Institutului Cultural Român a apărut volumul bilingv (ediție română-engleză) București. Memoria unui oraș / Bucharest. Memory of a City de Narcis Dorin Ion. Versiunea în limba engleză: Samuel Onn

„Bucureştiul a fost numit cândva, şi nu fără temei, Micul Paris. Lucrul se petrecea în perioada interbelică şi justifica, cu oarecare mândrie, realizările arhitectonice notabile care dăduseră oraşului, începând cu finele veacului al XIX-lea, o nouă înfăţişare. I se crease un alt chip, total diferit de cel cu care se obişnuiseră călătorii străini la jumătatea secolului.

Azi, cu greu se mai poate recunoaşte atmosfera ce domnea în Bucureştiul interbelic, dar – ca prin minune – s-au păstrat, deşi în continuă degradare, multe clădiri ce ne amintesc de Micul Paris de odinioară. Vă invit să le descoperim împreună, urmărind o istorie în imagini a oraşului – în tot ce are ea mai definitoriu şi mai pitoresc – de-a lungul unui secol şi jumătate (1800–1948).” – Narcis Dorin Ion.

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (3)

O altă personalitate care a condus destinele Bucureştiului este C.A. Rosetti, om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române. Constantin Alexandru Rosetti (2 iunie 1816, București–8 aprilie 1885, București), fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost ales primar al Capitalei de două ori, primul mandat între ianuarie–martie 1871 şi al doilea între aprilie–august 1877. A condus primăria puţin timp şi, prin urmare, nu a avut mari realizări care să marcheze istoria oraşului Bucureşti, însă el este considerat fondatorul presei libere, democratice din România.

C. A. Rosetti, portret de C. D. Rosenthal

În timpul revoluției din 1848 a fost unul dintre liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului „Pruncul român”.

După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, duși de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848–1857) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.

În 1858 a pus bazele Asociației lucrătorilor tipografi din București, al cărui președinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România, alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălășescu și Petre Ispirescu.

A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru câteva luni ministru al Instrucțiunii publice și Cultelor.

Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării.

Piața C. A. Rosetti din București

În București există atât strada C. A. Rosetti cât și Piața C. A. Rosetti, unde se află monumentul lui C. A. Rosetti, toate în amintirea revoluţionarului, şi nu a primarului Constantin Alexandru Rosetti.

Pușa Roth

„Bucureştii noi şi vechi”, expoziție Rodica Băniceru şi Bogdan Calciu

Bogdan Calciu, Biserica Italiană din București, desen în tuș

Vineri 24 august 2012, ora 19.30, la Caffé D’arthé din București (str. Popa Nan nr. 7) va avea loc vernisajul expoziţiei Bucureştii noi şi vechi, cu lucrări semnate de Rodica Băniceru şi Bogdan Calciu. Expoziţia este o incursiune în dimensiunea istorică şi estetică a Bucureştiului.

Un subiect feminin marcant, Regina Maria, devine prilej de reflecţie istorică şi estetică, prin pensula Rodicăi Băniceru. După cum mărturiseşte chiar artista, nevoia de valori adevărate este pretextul pentru o asemenea incursiune. Valorile sunt recuperate chiar din trecutul nostru, unde sunt conservate integral şi de unde le putem extrage printr-o interpretare estetică a memoriei. „Trebuie doar să ne întoarcem în istorie, să o redescoperim, nemistificată, curată, aşa cum a curs ea asupra neamului nostru. M-a atras chipul luminos al Reginei Maria – femeia soldat, femeia diplomat care s-a dedicat ţării sale de adopţie, dar şi femeia frumoasă, inteligentă, cultă, ocrotitoare a artelor şi mamă devotată. În egală măsură, m-au atras chipurile angelice ale fiicelor sale şi, de aceea, mi-am propus o primă serie dintr-o amplă galerie de Doamne şi Domniţe din toate timpurile. E un mod de a retrăi istoria, de a o reprezenta într-o nouă lumină şi culoare.” (Rodica Băniceru),

Rodica Băniceru, Regina Maria, pastel uscat pe carton

Bogdan Calciu ne oferă o hartă virtuală a identităţii istorice a Bucureştiului. Câteva obiective ale vechiului Bucureşti sunt interpretate cu virtuozitate, fidelitate şi ataşament. Palatul Regal, Palatul Poștelor, Curtea Veche, Biserica Greacă sunt câteva repere istorice care se regăsesc într-un discurs eclectic, alăturate de obiective care par a contesta tradiţia Bucureştilor vechi (Casa Poporului).

Bogdan Calciu, Restaurantul Caru’ cu Bere din București, desen cu penița în tuș, pe hârtie galbenă

Caffé D’arthé este locul în care stilul decorativ romantic se împleteşte cu aromele ceaiurilor şi cafelei pe care le poţi savura alături de dulciuri proaspete de casă.

Parteneri: Comunitatea de artă Vreausăpictez, Caffé D’arthé, Rao Books, Editura Vremea.

Primii doi vizitatori ai expoziţiei vor primi din partea Editurii Vremea volumul Poveşti ale doamnelor din Bucureşti. Dacă veți veni însoţiţi de copii, Editura RAO Books oferă un premiu pentru primii doi copii (până la 12 ani) care ajung la expoziţie: Învăţăm să desenăm: Oameni în mişcare.

Vezi: Artiel Comunitateadearta.

Bogdan Calciu, Curtea Veche din Bucureşti, desen în tuş pe hârtie galbenă

 

Bogdan Calciu, Case pe strada Berthelot din Bucureşti, desen

Bogdan Calciu, Casa Poporului, desen în tuş pe hârtie galbenă

Rodica Băniceru, Fata pădurii

Din Bucureştiul de altădată: Primarii Capitalei (2)

Continuăm, doamnelor şi domnilor, periplul nostru bucureştean, oprindu-ne tot la Primăria Capitalei, mai precis la primari, personalităţi importante care au hotărât, într-un fel sau altul, soarta oraşului, dezvoltarea acestuia şi, evident, modernizarea lui.

Un alt primar al Capitalei, unul dintre cei mai bogaţi oameni din generaţia sa, motiv pentru care a fost supranumit „Nababul”, a fost Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832, Bucureşti–23 martie 1913, Bucureşti), om politic, jurist, mare latifundiar, preşedinte al Partidului Conservator şi al Consiliului de Miniştri. Cantacuzino a avut o bogată activitate guvernamentală şi parlamentară, remarcându-se şi în funcţiile de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi preşedinte al Senatului României.

Gheorghe Grigore Cantacuzino era descendentul unei vechi familii boiereşti, mari proprietari de pământ. Părinţii săi erau marele vornic Grigore Cantacuzino şi Luxiţa Creţulescu. După terminarea studiilor în străinătate, Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a întors în ţară, colaborând la unele publicaţii precum „Revista Română” şi „Revista Dunării”. În 1862, se înscrie în magistratură, fiind judecător la Tribunalul Ilfov şi membru al Curţii de Apel Bucureşti. În 1864 îşi prezintă demisia din această funcţie, ca semn de opoziţie faţă de politica reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, se iniţiază în francmasonerie şi activează în „monstruoasa coaliţie”. După abdicarea domnitorului, Cantacuzino revine în magistratură şi este numit preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (18 aprilie 1866). Îşi începe cariera politică în calitate de deputat de Prahova în Adunarea Constituantă din 1866. În perioada mai 1869–ianuarie 1870 este primar al Capitalei. El a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru această funcţie şi pe propria cheltuială a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi poartă numele (azi în Parcul Carol). Sigur, Gheorghe Grigore Cantacuzino este un exemplu pentru alţi primari sau politicieni, poate şi numai pentru simplul gest de a lăsa ceva care să reamintească trecerea lui prin istoria oraşului. Oare câţi politicieni i-au urmat exemplul de a renunţa la banii ce li se cuveneau în favoarea oraşului? Vorba cântecului : „Cine, cine / E albastru cu buline?”

Dar să continuăm povestea acestui primar generos, a acestui politician care s-a zbătut să realizeze ceva pentru ţara lui. Timp de două mandate activează ca ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu. Principala sa preocupare a fost dezvoltarea reţelei de căi ferate şi lucrările la poduri şi şosele. Activitatea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino nu se rezumă numai la atât, pentru că Palatul Cantacuzino, situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei), construit în primii ani ai secolului XX de arhitectul I. Berindey, într-un stil ce imbină academismul francez cu amintiri ale rococo-ului şi accente decorative de Art Nouveau, i se datorează. Palatul este cunoscut şi sub denumirea de „Casa cu lei” datorită celor două statuete împunătoare aflate la intrare. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devernit Muzeul Memorial „George Enescu”. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi Medalia de Onoare a Legiunii Franceze. În decembrie 1939, Maruca Cantacuzino, fosta soţie a fiului mai mare al Nababului, se căsătoreşte cu George Enescu.

Doamnelor şi domnilor, câte surprize oferă istoria! Imprevizibila istorie!

Puşa Roth

 

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (1)

În prima duminică ploioasă din august m-am plimbat, evident cu maşina, prin Cartierul Drumul Taberei, acolo unde locuiesc, cu un gând aproape copilăresc: să văd stadiul lucrărilor de la metrou, magistrala 5, cea care va salva de la cozile infernale de pe dealul Academiei acest cartier de dimensiunile unui oraş. Brusc mi-au venit în minte fragmente de informaţii din istoria Capitalei şi în mod special despre primarii generali care au condus această urbe şi care, mai mult sau mai puţin, şi-au lăsat amprenta asupra oraşului.

M-am întrebat ce ar fi spus primul primar al oraşului Bucureşti, generalul Barbu Vlădoianu, sub mandatul căruia s-a dat în funcţiune prima linie de tramvai trasă de cai, ce-ar fi spus dacă ar fi văzut metroul? Ce întrebare? Dar de ce să nu întreb? Aşa, sau poate doar aşa înţelegem devenirea unui oraş. Dar să revenim la generalul Barbu Vlădoianu care a avut două mandate: primul din august 1864 până în octombrie 1865, iar cel de-al doilea din decembrie 1872 până în luna mai 1873. Oraşul de acum 148 de ani avea 16.000 de case. Primele probleme ale mandatului său au fost inundaţiile din primăvara anilor 1864 și 1865.

În timpul administraţiei Vlădoianu se modernizează Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), se creează Oficiul de Stare Civilă, începe construcţia liniei de cale ferată Bucureşti–Giurgiu şi se dă în funcţiune, aşa cum am precizat, prima linie de tramvai, trasă de cai. Majoritatea acestor realizări a avut loc în cel de-al doilea mandat.

Vă reamintesc, doamnelor şi domnilor, că prima atestare documentară a Bucureştiului datează din anul 1459. Vlad Ţepeș scrie un hrisov „în septembrie 20 în cetatea Bucureşti, în anul 6968 (1459)”. Bucureştiul devine reședinţă regală în timpul lui Radu cel Frumos.*) Două secole mai tirziu, Gheorghe Ghica**) mută capitala Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti. În anul 1859, Bucureştiul devine capitala Principatelor Unite. Primăria Bucurestiului a fost înfiinţată pe 7 august 1864, prin aplicarea noii legi comunale, după model francez.

Continuăm istoria primarilor Capitalei reamintindu-vă că timp de un an, 16 martie 1866–1 martie 1867, primăria a fost condusă de Dimitrie C. Brătianu, primul reprezentant al „dinastiei” Brătienilor. Deşi mandatul său a durat doar un an, el a fost martorul unui eveniment major din istoria ţării: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde, de altfel, a ţinut un discurs în faţa a peste 30.000 de oameni veniţi să-l întâmpine pe rege. Alţi primari, altă poveste, aşa, cam ca în O mie și una de nopţi! Glumim şi noi!

Pușa Roth

*) Radu al III-lea cel Frumos, cunoscut și sub numele de Radu cel Frumos, este domn al Țării Românești de patru ori (1462–1473, 1473–1474, 1474, 1474–1475. Este fiul lui Vlad Dracul și vine la domnie cu ajutor turcesc, ajutor dat de sultanul Mahomed al II-lea împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș.

**) Gheorghe Ghica (1600–1664), a fost domnitor al Moldovei: 3 martie 1658–2 noiembrie 1659 și al Munteniei: 20 noiembrie 1659–1 septembrie 1660. Este fondatorul familiei Ghica, fiind albanez de origine din părțile grecești, de condiție modestă și este strămoșul diverselor ramuri ale familiei care va avea un rol important în istoria Munteniei și Moldovei. În noiembrie 1659, este numit în domnia Moldovei Ștefăniță Lupu, în timp ce Ghica trece în Muntenia. Aici, din ordin turcesc, mută capitala la București, dărâmând reședința din Târgoviște.

Din Bucureștiul de altădată: Școala de educațiune a românilor

M-am hotărât ca pentru astăzi, scriind despre istoria Capitalei, să apelez la amintirile lui Dimitrie Papazoglu, oprindu-mă la capitolul 8 din lucrarea Istoria fondărei oraşului Bucureşti, publicată în anul 1891.

Într-un alt episod, am amintit câteva date din biografia autorului cărţii, dar cred că nu ar fi exagerat dacă le-am reaminti, spre cinstea acestui distins om de cultură.

Dimitrie Papazoglu s-a născut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mănăstirii Zlătari, aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. A urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învăţat limbile germană, maghiară şi, probabil, engleză, apoi a urmat cursuri la Budapesta şi Viena. După revenirea în ţară, la 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele dobândite folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalităţi ale epocii sale (Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Dimitrie Bolintineanu şi alţii), evenimente istorice (Uciderea lui Bimbaşa Sava la 1821, Unirea Principatelor, Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877 etc.), dar şi Focul din Bucureşti de la 1847. În anul 1830 a intrat în Miliţia pământeană şi apoi în Armată, chiar de la organizarea ei. În anul 1855 a demisionat din armată, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Română, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţă la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mănăstirea Cernica.

Dimitrie Papazoglu a fost preocupat de toate aspectele vieţii din Capitală, de la arhitectură, comerţ la viaţă socială, politică şi culturală.

Revenind la capitolul 8 al cărţii sale Istoria fondărei oraşului Bucureşti, acesta este dedicat educaţiunii, şcolilor şi, cu precădere, celor de formare a meseriaşilor (din păcate ele au fost desfiinţate cu ceva timp în urmă!). Dimitrie Papazoglu vorbeşte despre onoare, reputaţie (era totuşi militar de carieră!), dar revine la educaţie, la modul de comportament al bucureştenilor, la decenţă şi bun-simţ. Vorbim de o lume care a dispărut cu norme morale cu tot? Eu spun că educaţia, morala, bunul-simţ s-au păstrat, numai că din când în când unii oameni, crezându-se zeii libertăţii, le ignoră, ca să demonstreze ceea nu merită demonstrat.

„Comerciul și industria erau școala de educațiune a românilor, căci isnafurile (corporațiunile) de meseriași își aveau particulara lor onoare și activitate: cavafii, șelarii, cojocarii groși și subțiri, croitorii, postăvarii, tabacii, lemnarii, covacii, dulgherii, ișlicarii, tâmplarii, dogarii, găitănarii, căldărarii, bărbierii și plăpumanii se concurau fără preget; lucrul lor era făcut cu soliditate și acurateță, ei între dânșii se înmulțeau, se rudeau și se ajutau unii pe alții. Comercianții, comisionarii mărfurilor europene (lipscanii), marchitanii rusești (cazaclii) și colportorii mărfurilor orientale se întreceau între dânșii cu onoare și credit în cel mai mare grad, încât ridicau unii de la alții sume mari: adesea mii de olandezi și talări, fără nici o poliță sau vreun înscris, iar cârcotele dintre ei se împăcau la starostia [șeful, n. n.] isnafurilor [corporațiilor, n.n.].

Asemenea credite aveau și în străinătate, căci ei [românii, n n.] țineau strict la onoarea și reputațiunea lor, dovadă despre aceasta avem până în zilele nostre, căci la anul 1847, când arse tot târgul Bucureștilor, onorabilii comercianți români plătiră, a doua zi, datoriile lor în străinătate, fără a voi să primească vreun scăzământ ce fabricanții europenii erau dispuși ca să le facă.

Iată amorul-propriu al comercianților noștri, cărora li se cuvenea și încrederea pe acel timp, de aceea boierii cei mari adesea luau de la ei câte un băiat, zis de procopseală, în serviciul casei, pe care, mai târziu, îl treceau în gradurile boierești de a III-a clasă.

Țiu eu minte că, până la anul 1828, piața Bucureștilor era pensionul de bună educațiune a tinerilor; cine îndrăznea să umble noaptea pe la petreceri? Cine îndrăznea să mintă? Cine îndrăznea să se preumble în birje? Cine îndrăznea să nu salute pe preoți și pe bătrâni? Cine îndrăznea să treacă prin Lipscani sau prin târg cu vreun costum mai deosebit de portul său obicinuit? Căci, pe dată, i se zicea că este fiul pieirei; cine îndrăznea să ție dumineca sau sărbătoarea prăvălia deschisă și să nu meargă la biserică în vremea leturghiii? Se întrebau în piață (căci piața se numea tot târgul): – Ce păți boierul ăla care jefui lumea ? – Îl îmbrăcă în opinci și zeghe, îl bătu la falangă și-l trecu la lude [bir, n. n.]. – Ce păți mofluzul acela? – Îl închise la Hătmănie, îi orândui erotocrisie [custozi, n. n.] și îl puse în butuc. – Ce păți plastograful ăla? – Îi tăie mâinele sau îl înfundă în ocna părăsită. – Ce păți omorâtorul de oameni, de a doua oară ? – Îl puse în țeapă sau îl spânzură. – Ce păți brutarul sau simigiul fals? – Îl țintui la ușa prăvăliei lui. – Dar vizitiul care a călcat copilul ăla? – Îl bătu la spete prin mijlocul târgului. – Ce păți răzvrătitorul [revoluționarul, n. n.]? – Îl dete prin târg cu nasul tăiat. – Ce păți calpuzanul [falsificatorul de monedă, n. n.]? – Îl puse pe 10 ani la ocnă.

Casă în București la 1869

Iată dar, Bucureștii cum s-au ținut și cum au rezistat atâtor calamități ce au trecut peste dânsul, iată și de ce a fost iubit de toți străinii ce l-au vizitat. Alfabeturile erau, în adevăr, multe, cu Crucea-ajută, pentru limba română și cea slavonă, iar pricopseala desăvârșită era în limba elenă; aristocrația însă învăța și pe latinește; boierul era într-adevăr protectorul burgheziei; curtea boierească devenea adesea azilul nenorocitului. Boierul însă pretindea de la mai micul său să-și cunoască lungul nasului. Aceste toate erau principiurile românilor, și cele de căpetenie erau: dragostea către domn, frica de Dumnezeu și rușinea de oameni.

Așadar, orașul nostru de bucurie, păzit de Dumnezeu, cruțat adesea de orice nenorocire, a avut totuși a suferi calamități care uneori, l-au desecat chiar și de populațiune, prin epidemii, băjenii, foamete, războaie și ciume. S-a păstrat, cu toate astea, până în ziua de astăzi numele lui cel frumos, fiindcă moralul principal al românului a fost, totdeauna, drept mângâiere că orice rele îi vor veni sunt de la Dumnezeu și de aceea el le-a primit cu răbdare și speranță.

Ca să poată vedea domnii cititori și îmbrăcămintea veche a locuitorilor, păstrez în galeria mea de tablouri mai multe modele de costume vechi ale orășenilor noștri de ambe sexe, ale clerului și ale oștirei, și, trăind, promit compatrioților mei că le voi publica după puterile și mijloacele mele, precum am lucrat cu destulă trudă și vechea topografie a situațiunei Capitalei, în anii trecuți, după cele mai adevărate documente ce le posed.”

Pușa Roth

Cu bastonul prin Bucureşti

Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate – ARCEN lansează sâmbătă, 28 iulie 2012, începând cu ora 11.00, în faţa Ateneului Român, cea de-a treia ediţie a proiectului Cu bastonul prin Bucureşti.

Încărcaţi cu poveşti noi, voluntarii ARCEN revin pe străzile Bucureștiului cu sloganul: „Descoperă oraşul pas cu pas!”, pentru a oferi gratuit locuitorilor orașului, dar şi turiștilor care se află în trecere prin București, un tur-ghidat pietonal al Capitalei.

Proiectul „Cu bastonul prin Bucureşti” se va desfăşura în fiecare sfarşit de săptămână, în perioada 28 iulie–9 septembrie 2012, pe traseul Ateneul Român–Piaţa Naţiunile Unite, sâmbăta începând cu ora 11.00, iar duminica începând cu ora 18.00.

Voluntarii ARCEN au pregătit pentru turul-ghidat din acest an povești inedite despre cum au trecut bucureștenii peste criza din 1929, dar şi cum îşi petreceau vara locuitorii Capitalei: ce localuri frecventau, cu ce delicatese se desfătau, ce melodii fredonau sau unde evadau de căldura insuportabilă. Nu lipsesc nici în acest an poveștile de amor, intrigile și glumele bucureștenilor care circulau de la un cap la altul al Căii Victoria.

Din dorinţa de a le reda bucureştenilor istoria pierdută a oraşului, Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate – ARCEN reia proiectul „Cu bastonul prin Bucureşti”, în contextul în care Capitala este puternic afectată de lipsa unei coerenţe urbanistice, de o dezvoltare haotică, care a dus la masacrarea istoriei şi patrimoniului cultural al Capitalei.

Proiectul ARCEN este o invitaţie adresată bucureştenilor spre a-şi descoperi cu alţi ochi oraşul în care trăiesc, de a-l aprecia şi, nu în ultimul rând, de a-l iubi. ARCEN oferă prin intermediul turului-ghidat pietonal şi o alternativă de petrecere a timpului liber în mijlocul oraşului.

Durata turului-ghidat va fi de 2 ore, se va desfășura în limbile română, engleză și franceză, iar punctul de plecare al Turului va fi Ateneul Român.

 

Din Bucureștiul de altădată: Orașul contrastelor

Doamnelor şi domnilor, de ceva vreme scriu (documentându-mă evident, că doar nu am avut privilegiul să fiu în tunelul timpului!), scriu despre devenirea unui oraş, despre viaţa lui trecută şi prezentă, pe scurt, despre istoria Bucureştilor. Uneori am răgazul să mai circul, aşa, hai-hui, şi nu pot să nu remarc schimbarea din acest oraş, deşi, şi acum ca şi atunci o sută şi ceva de ani, a fost şi a rămas un oraş al contrastelor. Sunt zone în Bucureşti peste care, parcă, timpul nu a trecut, în sensul că nu au beneficiat de tehnicile moderne, de asfaltare, apă curentă etc. Unele sunt nişte uliţe care, când plouă, devin bălţi pline de gunoaie. Nu spun vorbe în vânt, pentru că asemenea străzi există şi am să dau şi un exemplu, ca să fiţi sigur că nu inventez. Lângă Drumul Taberei (de, cartier elegant!), din Prelungirea Ghencea există o stradă, cred că se numeşte strada Cooperativei, sau ceva în genul ăsta, iar în capătul acestei străzi, pe dreapta, acolo unde se termină asfaltul, sunt nişte aşa-zise străzi pe care cu greu te încumeţi să intri cu maşina. Acolo poţi ieşi cu picioroange (vorba lui Caragiale!) ca să-ţi salvezi încălţările şi ca să scapi şi de haita de câini. Este adevărat că s-au pus borduri (din „serialul” de mare succes: Bordura noastră, mândria noastră! Râd, dar nu e râsul meu, vorba proverbului !), dar strada a rămas uliţa de acum o sută de ani. N-aş fi făcut referire la acest aspect, dacă una dintre aceste uliţe (nu pot să-i spun stradă, că nu e!) n-ar fi purtat numele marelui actor Amza Pellea. Parcă l-am şi văzut pe Amza în capul uliţii, uitându-se lung şi strigând aşa, ca la Băileştii lui: „Bă, Mărine, bă, ce mai e şi comedia asta?” Aşa mi-am imaginat eu, dar cred că marele actor i-ar fi iertat pentru nevrednicia lor.

Vorbind de Bucureşti, oraşul contrastelor, aş reveni la istorie, pe la anul 1835, când un tânăr ofiţer german, Helmuth von Moltke, viitorul mareşal al armatei prusace, trece prin Bucureşti în drum spre Istanbul. Majoritatea impresiilor de călătorie se găsesc într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman: „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie… La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant; Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş.”

În anul 1836 se afla la Bucureşti publicistul britanic James Baillie Fraser, care are propria sa viziune despre acest oraş aflat între Occident şi Orient: „De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste şi murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. […] Niciun oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureşti.”

Tot în aceaşi perioadă, medicul german  traversează Ţările Române în timpul călătoriei sale prin Europa Răsăriteană, călătorie pe care o va descrie în cartea Deutsche Briefe über den Orient. Tot în această carte găsim impresii despre capitala Ţării Româneşti, un oraş al contrastelor: „Din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde. Trebuie spus că civilizaţia occidentală caută să străbată prin crusta murdară a secularului orientalism asiatic şi să prefacă un oraş oriental într-o reşedinţă europeană.”

Franţuzoaica Aurélie Ghika, nora lui Grigorie Dimitrie Ghica, vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848, scriind apoi mai multe cărţi în limba franceză: La Valachie moderne, Lettres d’un penseur des bords du Danube, La Valachie devant l’Europe, lucrări ce prezintă în Occident o imagine favorabilă asupra spaţiului românesc. Bucureştiul văzut de Aurélie Ghika are un farmec aparte, creând o imagine deosebită pentru cei care nu au văzut acest oraş: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene, aliniate şi de o uniformitate care fac disperarea artistului. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri […]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sunt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante.”

Revin, doamnelor şi domnilor, revin la timpul prezent, la străduţa (uliţa) ce poartă numele unui actor român celebru şi mă întreb cât efort ar trebui să facem noi (folosesc pluralul ca să nu nominalizez!) ca acest oraş să scape de „bube, mucegaiuri şi noroi”. M-am ajutat de versul arghezian, vers care sintetizează tot ceea ce am fi putut spune într-o mie de cuvinte.

Puşa Roth