„Rătăcite anotimpuri” de Georgeta Resteman

Cartea Georgetei Resteman, Rătăcite anotimpuri, apărută în această lună la Editura Armonii culturale din Adjud are filele strânse într-o copertă sugestivă şi o prefaţă convingătoare Scrisă de Mihai Batog-Bujeniţă, care-i atribuie poetei rangul de „prinţesă în regatul poeziei”! Este un volum de versuri  apărut după „descătuşările” şi „fărâmele de azimă” ce ni le dăruise la începutul acestui an (volumul Descătuşări – Fărâme de azimă, ianuarie 2012).

Autoarea scrie în dulcele stil clasic versuri cu rimă şi ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumuseţe, oprindu-se la limita dintre vizibil şi invizibil, în ideea de a netezi uşor strălucirea. Metafora e simplă ca o strângere sinceră de mână sau ca un cald sărut prietenesc. Versul său de iubire luminează sufletul. Poeta se remarcă, deci, ca o neobosită căutătoare de comori spirituale. Citește continuarea pe site-ul Clubul Presei Transatlantice.

Octavian D. Curpaș, Phoenix, Arizona, SUA

Editura Mușatinia la aniversare

Editura Muşatinia din Roman împlineşte în această lună, cea a lui gustar, 10 ani de activitate şi 100 de apariţii editoriale. Echipa „Liber să spun” urează Editurii Muşatinia „La mulţi ani !”, multe apariţii şi succes.

Pentru a onora această aniversare am preluat un fragment din interviul doamnei Emilia Ţuţuianu, fondatoarea editurii.

„Am fondat această editură în mai 2002, la îndemnul poetului Daniel Corbu, iar în luna august am editat prima carte… Am pornit la acest «dificil» dar frumos drum, în colaborare cu publicistul Gheorghe A. M. Ciobanu, filosoful prof. univ. dr. Tudor Ghideanu, poeta Cecila Pal, doamna Felicia Dumbravă şi diaconul Ciprian Ignat. Deşi tânără, trecută uneori sub tăcere, Editura Muşatinia a reuşit să dea cititorilor opere de mare valoare pentru cultura naţională şi implicit pentru cultura romaşcană. Am editat într-un timp destul de scurt în jur de 26 volume… iar acum în 2012 numărul titlurilor editate a ajuns la cifra simbolică de 100!

[…] „Editura Muşatinia face saltul cultural către maturitatea valorică, a edificării şi scoaterii în lumină a caldei asumări de către cititorii Cărţii frumoase şi adevărate. Peste puţin timp va ieşi de sub tipar un volum bibliofil, dedicat celor trei poete: Ioana Balaban, Irina Brânduşa Irimescu şi Viviana Michiu, plecate mult prea devreme dintre noi… Umbre ce dispar iremediabil, ceea ce nu se întâmplă cu veşnicia, această implacabilă eternitate abstractă şi impenetrabilă gândirii noastre… Un volum argumentativ despre ceea ce a pierdut literatura română prin moartea prematură a acestor poete… Am realizat acest volum printr-o frumoasă colaborare cu scriitorul pietrean Ermil Bucureşteanu. În perspectivă editorială anunţăm, cu deplin curaj şi înaltă responsabilitate, publicarea Cronicii Romanului, operă datorată marelui episcop de Roman, Melchisedec Ştefănescu (secolul al XIX-lea), istoric de mare valoare, atât de preţuit de către Nicolae Iorga.

Reeditarea de către Muşatinia a ediţiei princeps (1875) a Cronicii Romanului se bucură de colaborarea cunoscutului filosof ieşean prof. univ. dr. Tudor Ghideanu, de la Universitatea «A. I. Cuza» din Iaşi, specialist în istoria filosofiei româneşti. Şi tot în perspectivă, o dorinţă mai veche, editarea albumului de artă dedicat pictorului romaşcan Victor Stanciu. Rămâne să vedem în ce condiţii vom reuşi.”

Editura Muzeul Naţional Brukenthal

Începând cu luna august 2012, Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu şi-a înregistrat propria editură la Biblioteca Naţională a României, Centrul Naţional ISBN. Acest fapt permite Muzeului Naţional Brukenthal să publice sub egida proprie atât revista muzeului, „Brukenthal Acta Musei” (acreditată CNCS cu cotaţia B), cât şi volumele din seria Bibliotheca Brukenthal, care au ajuns deja la numărul 55.

Date despre procesul de recenzare şi despre tipul de publicaţii care vor fi admise spre publicare, vor fi disponibile pe pagina de internet a Muzeului Naţional Brukenthal.

Coordonatori de proiect: prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca şi dr. Maria Raluca Teodorescu.

 

Artă și Comunicare

Berthe Morisot, Portul Nisa, 1881–1882

În această toamnă, va apărea la Editura Curtea Veche Publishing un nou volum de literatură ştiinţifică, semnat de scriitorul şi muzicianul Adrian Leonard Mociulschi, sub titlul Artă şi Comunicare. La eveniment este aşteptată prezenţa unui invitat surpriză, laureat al Premiului Nobel.

Volumul, a cărui prefaţă este semnată de profesorul universitar dr. Grigore Constantinescu, propune explorarea unor resorturi lăuntrice ale celor doi piloni ai activităţii umane. Autorul caută să verifice dacă există un raport de egalitate între aceştia, urmărind manifestările artistice ca fenomene de relaţii, din preistorie şi până în era spaţială. Cartea reuneşte elemente de cercetare post-doctorală aprofundate de autor la Institutul MIDAS (Musical Institute for Doctoral Advanced Studies) în 2012, cu propria reflecţie socială din perspectiva mainstream-ului.

William-Adolphe Bouguereau, Inspirație, 1898

Despre această carte, Neagu Djuvara a consemnat următoarele: „Adrian Leonard Mociulschi, plimbându-ne printr-o fantastică panoramă a tuturor artelor şi a gândirii, peste mări şi ţări şi peste mileniile istoriei umane, ne descoperă legături şi corespondenţe la care n-am cugeta în chip firesc şi care totuşi sunt, şi care ne asigură că arta nu doar că nu se răspândeşte, ci n-are semnificaţie, n-are fiinţă, fără comunicarea dintre Creator şi noi. O carte originală, care merită să fie citită.”

Adrian Leonard Mociulschi este dublu licenţiat în teologie romano-catolică şi în muzică. După ce a obţinut doctoratul cu distincţie la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, s-a dedicat cercetării şi literaturii ştiinţifice. A publicat cărţile: Ştefan Niculescu: Poetică, matematică şi armonie muzicală (2010) şi Evul Mediu: Arhitectura şi muzica (2011), ambele la Editura Curtea Veche Publishing.

Lect. univ. dr. Adrian Leonard Mociulschi: http://mociulschi.ro

Ultimul interviu cu regizorul Frank Launder

Contemporary Literature Press, sub auspiciile Universității din București, în colaborare cu British Council și Institutul Cultural Român anunță publicarea volumului Film Director Frank Launder’s Last Interview de C. George Săndulescu

„Ca să obții un film ai nevoie de două lucruri: acestea sunt imaginea și scenariul. Și mai este nevoie de un al treilea, și anume de ideea care să le unească pe primele două.

După părerea mea, așadar, regizorii de film sunt de două feluri: autori de imagine și autori de scenarii. Dacă ne gândim la imagine, Frank Launder s-a numărat printre cei mai importanți. Dacă vorbim de scenarii, a fost cu siguranță cel mai bun autor de scenarii din Marea Britanie. Drept urmare, a și devenit Președintele Asociației Scenariștilor din Anglia.

A făcut film mut, filme alb-negru, filme color. Cariera lui a fost mai lungă decât a oricărui alt regizor. Când s-a retras pe Riviera Franceză cu nevasta și cei patru copii, a rămas acolo 30 de ani încheiați: a venit curând după anul 1970 și a rămas până în jurul anului 2000.

În acest interviu vorbește despre boycott, cu referire la omul care a purtat acest nume, la cuvântul pe care l-a creat, la filmul creat de el însuși, la actorii care au jucat în el, la asociații lui.

S-a întâmplat că aceasta a fost ultima apariție în public a lui Frank Launder și ultimul lui interviu.

Am avut norocul de a fi inițiat și organizat eu acest eveniment memorabil. Și trebuie să spun că l-am întâlnit pentru prima oară doar cu cinci minute înainte ca aceest interviu să înceapă.

Această publicație comemorativă este o încercare, fără caracter didactic, de a uni sunetul cu imaginea. Are caracter experimental. Editura își exprimă speranța că pe viitor va putea continua, cu alte titluri, pe aceeași linie.” – C. George Săndulescu

Film Director Frank Launder’s Last Interview de C. George Săndulescu, se lansează oficial la data de vineri 17 august 2012, dar cartea poate fi consultată și descărcată din acest moment la adresa de internet:

http://editura.mttlc.ro/frank-launder-last-interview.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii, lidia.vianu@g.unibuc.ro.

De la Dante la filmul contemporan

Revista bilingvă online „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, cu apariție lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de  Afrodita Carmen Cionchin. Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În numărul 8, pe luna august 2012, în ediţia în limba română puteţi citi:

„Infernul”, nouă ediţie critică. Dialog cu Mira Mocan şi Corrado Bologna de Daniela Dumbravă

„Primele cânturi din Infernul lui Dante Marian Papahagi le-a tradus stând la coada la benzină, în perioada comunistă. După moartea reputatului filolog clujean, traducerea a fost editată de către fiica sa Irina Papahagi, în tandem cu cercetătoarea specializată în filologie romanică Mira Mocan şi a apărut la Editura Humanitas, de curând. Am discutat cu profesorul Corrado Bologna, unul dintre cei mai importanţi specialiști în Dante, și cu Mira Mocan, despre această nouă traducere a Infernului.

De ce o nouă traducere a Infernului lui Dante Alighieri în limba română? Din două rațiuni majore. Mai întâi, pentru că traducerea lui Marian Papahagi, începută în anul 1982 și finalizată în anul 1996, nu se bucura de o ediție integrală, ci doar de publicarea fragmentară a câtorva cânturi în paginile unor reviste culturale din România: Cânturile I–IV din Infern (cu aparat critic și comentarii), „Apostrof” nr. 5, 1997; Cântul X din Infern, „Orizont” nr. 8, 1998; Cântul XXXIV din Infern, „Echinocţiu” nr. 1-2-3, 1997, în fine, din Purgatoriul, Cânturile I–VI, „Echinocţiu” nr. 1-2-3, XXXI, 1999 (cf. Irina Papahagi, Prefață la Infernul de Dante Alighieri, traducere de Marian Papahagi, Editura Humanitas, București 2012, p. 7, n. 1–5). Mai apoi, pentru că traducerile lui Dante în limba română comportă în sine o  reordonare semantică și conceptuală, dar mai ales încăpățânarea de a menține fidelitatea față de text și față de epoca în care se produce acel text. Pentru un filolog autentic, literalismul (traducerea literală a unui text) este obligatoriu, în pofida ambiguității textului. Orice neclaritate a unui text se explică printr-un elaborat aparat critic, însă fără a face concesii în momentul traducerii corpus-ului propriu-zis. Aparte fidelitatea față de text, Marian Papahagi operează cu secrete ale formei poeziei medievale, cu transpunerea în limba română a seriei de rime derivate din structura versurilor dantești, cu o emblematică zgârcenie în tentația folosirii sinonimelor, etc.” Citește mai departe.

Un „artist-cetăţean”. Dan Perjovschi şi desenele sale

Prezentare îngrijită de Afrodita Cionchin

Dan Perjovschi (Sibiu, 1961), artistul român în dialog cu lumea întreagă, aduce mai aproape scena artei contemporane româneşti de cea internaţională, şi invers. Este cunoscut pentru desenele sale pe pereţii muzeelor (precum prestigiosul Muzeu de Artă Modernă, MoMA, din New York, sau Tate Modern din Londra) sau diferitelor centre culturale şi spaţii special amenajate, în care foloseşte psihologia umorului pentru a aborda probleme sociale, politice şi culturale dintre cele mai diverse, din spectrul naţional sau global.

„Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul – spune Perjovschi. Eu sunt în muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, în faţă. Eu recuceresc galeria centrală, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare şi redistribui în cadrul ei un discurs care mi se pare mai just şi mai adecvat timpului în care trăiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu înfrumuseţez sufrageriile oamenilor, nici holurile băncilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expoziţii în spaţii de dezbatere. Aşa m-aş defini: ca un om care distribuie un mesaj în centru, un mesaj deschis, critic şi empatic. Deşi eu fac statement-uri foarte dure, ele sunt empatice, nu sunt cinice. Eu vreau să înţeleg lumea în care trăiesc şi, dacă asta reuşesc să fac, o înţelegi şi tu din desenul meu.” Citește mai departe.

***

Migrația moldovenilor în Italia. Un studiu de caz de Olga Coptu

Migrația moldovenilor în Italia începe la sfârșitul anilor ’90 din cauza profundei crize economice și a înaltului nivel de șomaj care s-a înregistrat îndată după destrămarea URSS. La momentul actual migrația moldovenilor spre Italia înregistrează o creștere constantă; deși a început în anii ’96–’98, a evoluat vertiginos în anii 2002–2007. Primele date oficiale disponibile despre prezența cetățenilor moldoveni pe teritoriul Italiei sunt din 2001: conform Ministerului de Interne italian, în anul respectiv au fost eliberate 4.356 de permise de ședere pentru cetățenii născuți în Republica Moldova.

În aceeași perioadă în Moldova se observă un „maraton pentru cetățenia română”, ceea ce pentru modoveni înseamnă obținerea unui pașaport care la scurt timp a devenit comunitar. Aproximativ 300.000 de moldoveni au obținut cetățenia română până în anul 2001, însă numărul lor a crescut considerabil începând cu acest an, când au fost eliminate vizele în spațiul UE pentru români. Prin urmare este ușor de dedus că unii dintre cei care au obținut cetățenie română s-au stabilit în Italia și aici figurează ca români în statisticile oficiale. Și din acest motiv prezența migranților moldoveni în peninsulă este subestimată. Cu toate acestea, deși în 2002 Institutul de Statistică Italian (Istat) publica data despre prezența a doar 7 mii de moldoveni la un total de un milion și jumătate de populație de origine, creșterea rapidă înregistrată în anii succesivi va înregistra către 2010 peste 130 de mii de persoane care au permis de ședere legal în Italia. O altă cauză a creșterii numărului de moldoveni în acest teritoriu a fost legalizarea șederii migranților în 2002, ca urmare a adoptării legii 189/2002 (așa-numita lege Bossi-Fini). În total au fost prezentate 703.000 de cereri pentru străini, dintre care 31.217 pentru muncitori moldoveni (4,4% din totalul migranților în Italia). În 2010 componenta feminină a comunității moldovenilor constituia 67,2%.

La momentul actual este caracteristic pentru migrantul din Moldova sedentarizarea în Italia și integrarea în societatea italiană: migranții locuiesc cu familia și nu au dorință să revină în patrie, mulți dintre ei nu regretă propria experiență migraționistă. Motivele care au stat la baza proiectului migrațional inițial se schimbă odată cu legalizarea șederii în această țară. Intenția inițială de a rămâne în Italia pentru un termen scurt se schimbă într-o ședere prelungită progresiv în timp: mulți moldoveni care au imigrat în Italia gândindu-se la o reîntoarcere rapidă au decis în timpul șederii lor să își prelungească această ședere sau să rămână aici pentru totdeauna. Se vorbește mult despre migrația circulară, dar se asistă la o tendință de stabilire a moldovenilor în Italia, după cum demonstrează nașterile și reîntregirile de familii. Citește mai departe.

Cinematografia, spaţiu de dialog italo-român de Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

La soluzione migliore (E mai bine aşa)

O coproducţie româno-italiană de interes a ultimilor ani este La soluzione migliore (E mai bine aşa, 2010), cu Christo Jivkov – Apostolul Ioan din Patimile lui Hristos, regizat de Mel Gibson – şi Dorotheea Petre în rolurile principale, sub bagheta regizorului Luca Mazzieri, discipol al lui Michelangelo Antonioni. Acelaşi Luca Mazzieri a regizat Cielo e terra (2005), Giovanni (2002) şi Zwei Kinogesichter (1998). Realizat exclusiv din fonduri private, La soluzione migliore a fost filmat în Timişoara şi în oraşul italian Cividale del Friuli. Coproducţia româno-italiană dintre Petru Dorobanţu, Lezard Film şi Lo Specchio Convesso a reprezentat o excelentă oportunitate şi pentru promovarea atracţiilor cultural-turistice ale Timişoarei, întrucât mare parte dintre scene surprind imagini filmate în Piaţa Unirii, Piaţa Victoriei, pe malurile canalului Bega, nelipsite fiind şi Catedrala Metropolitană sau Parcul Poporului, toate învăluite într-o cromatică specială.

Despre ideea care a dus la realizarea acestui film, producătorul Petru Dorobanţu spunea: „Ca începător în materie de producţie cinematografică, am doar pasiunea pentru film, pentru cinema – despre care tatăl meu spunea că «este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viaţa şi asta ţine de o anume sacralitate». Am ales deci să risc şi n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinţilor şi consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care în anii de după război nu aveau altă bucurie decât să aştepte cu sufletul la gură şi să consume producţiile filmice ale vremii, atunci când, o dată pe săptămână, venea şi la noi caravana cinematografică”. Referindu-se apoi la dialogul intercultural pe care o asemenea coproducţie îl poate deschide, Petru Dorobanţu a adăugat: „Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timişoara şi tot ce înseamnă ea pentru mulţi dintre noi să fie «văzută» şi cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale şi profund umane”.

Filmul relatează povestea lui Marco, un tânăr psihiatru italo-român care trăieşte în Italia şi se află într-un moment de impas, în urma sinuciderii soţiei sale. În plus, resimte acut presiunea exercitată de relaţia pe care o are cu sora sa vitregă, Maria, o personalitate labilă, legată de frate printr-o dragoste ce dobândeşte accente stranii. Pentru a se refugia din această realitate, Marco decide să se întoarcă la vechiul său loc de muncă, la Spitalul Psihiatric Judiciar din Timişoara. Aici Marco îl regăseşte pe prietenul şi colegul său, Rikard, care, în absenţa sa, a continuat să se ocupe de secţia de boli nervoase, şi face cunoştinţă cu prietena acestuia, Laura, care lucrează la Spitalul Psihiatric, predând muzică în scop terapeutic. Dintre pacienţi, Marco îi acordă o atenţie specială lui Radu, un tânăr cu probleme grave, dar cu o luciditate şi o sensibilitate foarte pronunţate.

În timp ce Maria, rămasă în Italia, nu-i permite lui Marco să o uite, telefonându-i obsesiv, Laura, în mod evident atrasă de Marco, încearcă să înfiripe o legătură cu el, fapt care duce la înrăutăţirea relaţiilor cu Rikard. Cu toate acestea, Marco, deşi conştient de dezamăgirea pe care i-o provoacă prietenului său, nu se opune şi, în scurt timp, Laura devine iubita lui. Marco este nevoit să se întoarcă în Italia, la rugămintea mamei, Ada, care doreşte să-l revadă, îngrijorată fiind de comportamentul Mariei, care îi mărturisise o presupusă sarcină. Marco îşi găseşte mama grav bolnavă, iar pe Maria într-o stare de degradare mentală. Înainte de a muri, Ada pare să realizeze întregul adevăr. După înmormântarea mamei, Marco revine la Timişoara, urmat la scurt timp de sora vitregă. Aceasta descoperă aici, cu disperare, că Marco are o relaţie cu Laura, pe care între timp o ceruse în căsătorie. Copleşit din nou de sentimentele contradictorii şi de prezenţa Mariei, Marco se află în faţa unei decizii. Dintre toţi, numai Radu pare să intuiască, în mod aproape profetic, alegerea pe care trebuie să o facă, „cea mai bună soluţie”.

Mar Nero (Marea Neagră) Citește mai departe.

Pastila de umor, o nouă rubrică

Inaugurăm, prin anecdota de mai jos, o rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și… istorioare de acest gen, la adresa revistei: info@orizonturiculturale.ro.

La un examen, celebrul lingvist Emil Petrovici asculta o studentă printre ale cărei subiecte se afla și unul legat de declinarea unor vechi forme pronominale slave: te, ta, to.

(De reținut că profesorul Petrovici avea o atitudine foarte personală, o formă de concentrare pe care o adopta adesea, atunci când stătea de vorbă cu cineva în particular, ori când examina: privea în jos, ca și când ar fi fost absorbit de cu totul alte gânduri, părând absent și neatent).

Așadar, studenta, copleșită de emoție, înșiruie păcătoasele de forme pronominale așa cum îi vin ei în amintire: ta, tă, to. Bătrânul savant tresare, auzind trimiterea la originile paterne, și replică scurt și tăios:

– Domnișoară, fără mătateză!*)

*) Metateză = accident fonetic prin care sunt permutate unele sunete sau silabe în interiorul cuvântului, pentru a facilita pronunțarea (***, Dicționar de științe ale limbii, Nemira, 2001, p. 312).

Rubrică realizată de Sorin Vintilă

Art&Tourism: România la primul târg mondial de turism cultural de Ioana Podosu

România, o destinaţie turistică promiţătoare. Acesta a fost mesajul ţării noastre la Art&Tourism, primul târg din lume integral dedicat turismului cultural. Manifestarea a fost găzduită de oraşul Florenţa, adevărată capitală culturală italiană unde, în perioada 18-20 mai 2012, s-au desfăşurat lucrările de promovare a acestui sector, într-o locaţie pe cât de primitoare pe atât de sugestivă: Fortezza da Basso, prestigiosul centru expoziţional situat în centrul istoric al oraşului, cu o suprafaţă de circa 100.000 mp. Cu această ocazie destinaţia turistică România a avut posibilitatea de a se prezenta cu o variată ofertă culturală şi artistică, după ce în ultimii ani a făcut paşi importanţi pentru a fi identificată drept o destinaţie de interes cultural, nu doar naturalistic, având în vedere nenumăratele situri şi atracţii cu puternic impact istoric şi artistic.

Pentru România, turismul cultural este esenţial, iar majoritatea itinerarelor propuse de diferiţii operatori turistici italieni vizează cu precădere acest segment. Cele mai cunoscute şi căutate produse turistice pe piaţa italiană sunt Transilvania cu cele trei oraşe principale (Sibiu, Braşov, Sighişoara), Bucovina cu mănăstirile sale pictate, ca şi destinaţiile city break, care accentuează turismul în centrele urbane importante, axându-se pe partea culturală şi istorică a oraşelor respective. Ȋn strânsă legătură cu turismul cultural sunt şi produsele naturale şi wellness-ul. Prezent alături de alte ţări în standul ADUTEI (Asociaţia Reprezentanţilor Oficiali ai Birourilor de Turism Străine din Italia) din care face parte, Oficiul de turism al României a pus la dispoziţia specialiştilor şi a numerosului public de la târg un bogat material informativ privind principalele destinaţii turistice româneşti, articulat în diverse itinerare tematice. Citește mai departe,

Vina capitală de a nu te naşte om de Emil Petru Raţiu

Campionatul european de fotbal s-a încheiat şi larma învingătorilor şi a susţinătorilor lor, inconştienta veselie de pe bulevardele şi din parcurile însoritului oraş de pe malurile Niprului nu au putut şterge sângele şi durerea miilor de fiinţe barbar ucise. Fiindcă în lunile premergătoare acestui „Paşte sportiv” al amatorilor de sport au avut loc, în Kiev şi în alte oraşe din Ucraina, mii, mii de execuţii sumare, în plină zi, de care nici o înaltă curte de justiţie, nici o Carla Del Ponte, procuroarea de tristă amintire cu chip de bucătăreasă, de la Geneva, nu s-a sesizat, căci, vai, morala şi pedeapsa sunt aplicate în funcţie de naştere, de specie, numai pentru crime contra oamenilor (celor care au chipul lui Dumnezeu), nu şi contra celor care împart la fel durerea, suferinţa, moartea, sub acelaşi soare, dar nu au nici un drept; în rest, domneşte bunul plac al monştrilor şi sadicilor, al vânătorilor, etc., căci numai ei au chipul lui Dumnezeu (bun şi milostiv), iar restul creaţiunii nu există, primele zile ale Facerii sunt şterse, nu se numără, se trece direct la a şasea zi a Creaţiunii (cea a omului care, fiind mai inteligent, are germenul holocaustului de la Hiroşima şi Nagasaki, încă din înfruptarea cu fructul oprit). Pe străzile Kievului şi ale altor oraşe ale Ucrainei, au fost ucise mii şi mii de fiinţe, unele fiind chiar arse de vii, în bidoane cu benzină. Era groaza în faţa morţii, suferinţa atroce a mamei care-şi vedea arşi de vii puii pe care o clipă înainte poate îi alăptase din laptele ei sărac, de fiinţă oropsită, fără drept la viaţă, sau a puilor ce-şi vedeau mama târâtă, luată de bruta criminală cu „chipul lui Dumnezeu” – vai, cât de înjosit! – şi ucisă cu ranga, nemaiavând nici o valoare în faţa distracţiei, la fel ca şi mieii de Paşti, iar ziua a cincea a Creaţiunii devenea o ruşine, „Omul” trebuia să fie singur pe pământ, căci ceilalţi nu mai aveau drept de existenţă, pentru că nu erau născuţi „oameni”. Aveau marea vină de a nu se fi născut oameni şi aceasta era un delict şi o crimă pedepsite cu pedeapsa capitală, moartea! Era în fond o criminalizare a vieţii şi a naturii, a Facerii, a operei lui Dumnezeu! Un glas de protest din partea celor puternici ai lumii nu s-a ridicat, o Angela Merkel, fiica unui pastor protestant, crescută într-o cultură în care, după învăţătura lui Kant, legea morală a binelui şi Dumnezeu sunt în conştiinţa omului ca stelele fixe ale cerului pe firmament, a mers şi a asistat la campionatul pătat de sânge. Aşijderea premierului Rajoy, dar acesta venea dintr-o ţară cu tradiţii barbare, corrida, vezi în aceste zile Pamplona, şi nu putea să i se pretindă suflet…” Citește mai departe.