„Usturoi” de pus în ramă

afis film usturoi

cronica de film liber sa spunComedia Usturoi a ajuns pe 19 februarie 2016, și la Oradea. Rulat în prezența producătorului Radu Băzăvan și a lui Cristian Nemeș, responsabil de imagine, filmul s-a bucurat de succes. Cei doi, aplaudați îndelung la final, au mai rămas încă vreo jumătate de oră în sală, pentru a răspunde întrebărilor spectatorilor. Și au fost câteva, timide la început, pentru ca atmosfera să devină apoi caldă, prietenească, dialogurile înnodându-se ușor și firesc, poate și pentru că nimeni nu sesizase vreo aroganță de vedetă venind din partea realizatorilor prezenți. Și nici n-ar fi avut cum, filmul e făcut de oameni obișnuiți, în care joacă oameni obișnuiți, și se adresează unui public larg. Radu Băzăvan spunea că a absolvit filologia, ceea ce l-a ajutat cu siguranță în scrierea scenariului, actorii sunt în mare parte amatori, recrutați, după spusele aceluiași producător, unii chiar cu câteva zile înainte de filmare, alții înlocuiți pe parcurs, doar două actrițe sunt profesioniste, angajate ale Teatrului Național din Cluj-Napoca. Cât despre buget, acesta a fost aproape inexistent, producția realizându-se cu eforturile proprii ale celor care au pus la cale proiectul. Așa cred că se explică valul de simpatie venit din partea spectatorilor și ușurința cu care s-au apropiat de aceast film. Unde mai pui că limbajul e unul neaoș, ardelenesc, cu accentul specific al personajelor de etnie romă, iar peisajele minunate din satele transilvănene din zona Sălajului bucură ochiul, când se lăfăie pe ecranul generos. Continuă lectura „„Usturoi” de pus în ramă”

„Obeliscul”, parabolă și simbol

ion truica obeliscul

cronica de film liber sa spunPrintr-o semnificativă coincidenţă, la patru decenii după Marea zidire (1974) – pe care mă încumet să o numesc a fi o capodoperă românească a genului –, Ion Truică ne pune din nou pe gânduri cu Obeliscul*), tulburătoare parabolă despre eternul, ireconciliabilul conflict dintre vocaţia înălţătoare a creaţiei perene şi instinctul primar al distrugerii. Instinct care, în condiţiile supremaţiei absolute a produselor de serie şi ale setei de consum imediat, tinde să reducă însăşi fiinţa omului la ipostaza unui simplu, rudimentar „zoon” în căutarea a tot ceea ce îi poate satisface doar instinctele primare.

ion truica

Ion Truică

De aici şi punerea în oglindă a Obeliscului cu Marea zidire. În pelicula din 1974 Ion Truică imagina, cu rara-i ştiinţă a alternării tuşelor apăsate cu liniile simple şi discrete, o altă viaţă a legendei Meşterului Manole, punând accentul parabolei sale pe dăruire, pe sacrificiu, pe dramatica alegere la care este supus Manole, acest „Meşter Valah, azi nume de fântână”, cum l-a numit Nicolae Labiş. Aşa încât, la rândul ei, nici trimiterea la poetul Primelor iubiri nu mi se pare întâmplătoare, de vreme ce acestuia i se datorează o altă viaţă a legendarului ziditor foarte apropiată, cred, de sensul pe care i-l dă şi pelicula lui Ion Truică: „Un om bărbos ţinea o floare albă/În aspre palme, mângâind-o blând…/Căzut în iarbă şi secat de vlagă,/O doină tristă îngâna în gând.” O apropiere de un model livresc – de data asta recunoscută de către Ion Truică însuşi – avem în cazul parabolei Obeliscul.

obeliscul caligrafia straii de gratie ion truica

După o proprie mărturisire, la originea peliculei de azi se află o povestire de Geo Bogza, ea însăşi o admirabilă parabolă din ciclul pe care autorul Ţării de piatră îl susţinea în prima pagină a revistei „Contemporanul”. (Poate că ar fi fost bine ca textul acesta să îşi fi găsit loc şi în atât de densul catalog Obeliscul. Caligrafie a stării de graţie**), lansat cu ocazia premierei peliculei.)

Inspirat de scrierea lui Geo Bogza, Ion Truică va alcătui o suită de echivalenţe grafice pe care, la imboldul prietenului său Marin Tarangul (un admirabil animator cultural, din păcate, prea devreme plecat dintre noi), va merge acasă la Geo Bogza să i le prezinte. Secvenţa este rememorată de Ion Truică într-o pagină de o simplitate atât de expresivă şi de emoţionantă: „Ajungem la Maestru care ne primeşte cu un ritual sărbătoresc, sorcovindu-ne cu trestii mari, spectaculoase. Îi prezint desenele care evocă atmosfera viitorului film. Le priveşte cu interes şi îmi spune că au ceva din amplitudinea şi decizia din arta egipteană, fiind vorba despre o povestire afro-asiatică ce mă fascinează prin originalitatea sa.”

obeliscul desen film animatie ion truica

Înţelesul adânc, de fapt raţiunea însăşi de a fi a parabolei gândite şi caligrafiate cu har şi înţelepciune de Ion Truică ne ajută el însuşi să îl descifrăm: „Intrăm într-o zonă fantastică în care descoperim creaturi primare care îşi dispută hrana. Tot ce poate fi găsit devine hrană. Hrană salvatoare. Disputa devine o adevărată bătălie pentru supravieţuire.” În aceste împrejurări, Obeliscul nu mai este un simbol al aspiraţiei către Înalt şi către Infinit, ci numai „obiectul nemişcat, semeţ, solid, de care vietăţile se scarpină cu furie”. Obiectul asupra căruia vieţuitoare primare de diferite specii se vor năpusti cu furie oarbă şi nu se vor lăsa până nu vor face din el doar o ruină. Asta în vreme ce oamenii care, până atunci, atingeau cu pioşenie şi admiraţie Obeliscul se vor da deoparte, cu laşitate, iar, într-un sfârşit, se vor repezi, ei înşişi, „să mai prindă câte o bucată de piatră din ceea ce fusese obiectul impunător şi solemn.” (Ion Truică, Fragment de scenariu).

Devine, astfel, limpede antiteza programatică dintre cele două parabole esenţiale: cea despre Meşterul Manole ca simbol al Dăinuirii prin Construcţie şi prin Jertfă de Sine şi cea despre Obelisc, de data aceasta, despre Dominaţia Instinctelor primare, de Supravieţuire.

Se întâmplau toate acestea cu 42 de ani în urmă, adică în plină „mini-revoluţie culturală” declanşată odată cu funestele „Teze din iulie” (1971). Aşa încât este de înţeles de ce, deşi Ion Truică depune proiectul unui film de animaţie inspirat de tableta lui Geo Bogza, acesta este respins „din cauza caracterului său straniu” (?!) Peste ani, autorul însuşi va rememora întâmplările cu amară ironie: „Dacă Don Juan l-am realizat după ce a fost respins de 10 ori, Obeliscul a avut parte de o ostilitate mai dură.”

obeliscul cronica de film serban cionoff

Tulburătoare împrejurare, la acest început de nou an calendaristic, Obeliscul lui Ion Truică intră în circuitul public tocmai în zilele de durere şi de revoltă în care omenirea este cutremurată de oribilul masacru din redacţia publicaţiei pariziene „Charlie Hebdo”. În fapt un atentat bestial împotriva civilizaţiei şi a Drepturilor esenţiale ale Omului! Motiv în plus, cred eu, pentru a-l înţelege în adevăratul, esenţialul său sens, ca un Mesaj pentru regăsirea valorilor morale, existenţiale ale înseşi Condiţiei Umane.

Şerban Cionoff 

*) Obeliscul, un film de Ioan Truică. Animaţie: Constantin Păun. Muzică de Călin Ioachimescu. Efecte speciale: Bogdan Vernescu.

**) Obeliscul. Caligrafia stării de graţie. Ion Truică. Manager: Studioul Video Art-Laurenţiu Damian. Viziune grafică: Ion Truică. Concepţie şi realizare grafică: Ioana Ilieşiu. Catalog îngrijit de Marilena Ilieşiu.

Vezi: Ion Truică – Mărturii

Recomandare: „Revista Teatrală Radio”

revista teatrala radio

logo revista teatrala radioRevista Teatrală Radio este un proiect Radio România Cultural, realizat de o echipă de redactori din cadrul redacțiilor Teatru și Radio România Cultural ale Societății Române de Radiodifuziune. Noua publicație online, în format multimedia, s-a lansat cu ocazia aniversării a 85 de ani de existență a Radio România (1 noiembrie 2013).

logo rrcPrimele apariții pe noul site sunt datate 21 octombrie 2013 și au prefațat principalul eveniment teatral desfășurat la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie, Festivalul Național de Teatru, ediția a 23-a, reflectat pe larg prin informații publicate zilnic, reportaje și interviuri, cronici de teatru, cronici de film, relatări și comentarii ale evenimentelor din cadrul Festivalului.

Revista este dedicată vieții teatrale românești și Teatrului Național Radiofonic. Pe pagina Home citiți informații, articole de sinteză, cronici de teatru despre spectacolele care se joacă în teatrele din România, despre festivalurile de teatru, interviuri cu oameni de teatru, cronici de carte, eseuri. Site-ul are rubrici permanente de Știri, Premieră, Cronică de teatru, Interviu, Reportaj, Cartea de teatru, Festivaluri, Cronică de festival, Proiecte, Campanii ș.a. Intenția redactorilor și colaboratorilor acestei reviste online este de a reflecta cât mai fidel și mai obiectiv viața teatrală din România, în formule publicistice atrăgătoare nu în ultimul rând prin prezentarea grafică și materialul foto și prin folosirea eficientă a mijloacelor multimedia (fișiere audio-video, clipuri publicitare etc.).

teatrul national radofonic societatea romana de radiodifuziune

tnr-logoSecțiunea rezervată Teatrului Național Radiofonic cuprinde detalii referitoare la premierele și programul săptămânal al TNR, la programele speciale de teatru radiofonic legate de aniversări și comemorări sau prilejuite de sărbătorile calendaristice, audițiile cu public organizate de Redacția Teatru, festivaluri de teatru radiofonic, apariții editoriale și discografice, alte evenimente culturale în care sunt implicați membrii redacției. Emisiunea, deja de tradiție, Revista Teatrului Național Radiofonic, care cuprinde  recomandări din programulistoria teatrului radiofonic in romania de costin tuchila liber săptămânal al teatrului radiofonic și comentarii, apare începând din 2 noiembrie 2013 într-un nou format, online. În această secțiune a site-ului (Teatrul Național Radiofonic) vor fi cuprinse emisiuni publicistice, de critică și istorie a teatrului românesc și universal, realizate de Redacția Teatru: De la arlechin, Cronica unei premiere anunțate, Oglinda firii, Cinci personaje în interpretarea unui actor, Thaliafest, Clasicii dramaturgiei universale. O pagină este dedicată Istoriei Teatrului Național Radiofonic (1929) până în prezent.

O altă pagină a site-ului este intitulată Din istoria teatrului românesc și va cuprinde articole dedicate unor momente importante și unor mari personalități din istoria teatrului românesc, precum și documente de arhivă.

logo revista teatrala radioRevista Teatrală Radio este deschisă atât specialiștilor, nume consacrate ale teatrologiei și publicisticii teatrale, cât și tinerilor care se specializează în acest domeniu. Așa cum se observă din primele zile de funcționare a site-ului, Revista Teatrală Radio pune la dispoziție un spațiu practic nelimitat celor mai tineri condeieri, absolvenți de puțină vreme sau încă studenți, cu gândul mărturisit al dialogului viu, deschis între generații.

Adresa site-ului: http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/

La limita de jos a cerului

afis the unsaved la limita de jos a cerului

cronica de film liber sa spunAm fost cu toţii, la un moment dat, la limita de jos a cerului. E greu să admiţi că viaţa ta nu este deloc aşa cum îţi doreşti, încerci să schimbi macazul, dar nu-ţi iese şi te trezeşti că trenul în care te-ai urcat ajunge pe o linie moartă. Regizorul Igor Cobileanski a reuşit să surprindă în mod plăcut întreaga asistenţă de la premiera filmului său La limita de jos a cerului, care a avut loc la 26 septembrie 2013, la CinemaPro, datorită modului în care a ales să supună unui ochi critic structurile morale şi sociale ale Republicii Moldova şi nu numai, credem noi.

Povestea unui traficant de droguri care trăieşte într-un orăşel uitat de lume din Republica Moldova a fost neaşteptată, total neaşteptată. De la prima scenă, în care asişti la încercarea unui tânăr de a-şi duce visul la împlinire, acela de a zbura, chiar dacă e să facă asta cu un deltaplan care abia îşi trage suflul, până la cea din final, care îţi oferă şansa de a gusta câteva migdale amare şi de a rămâne cu gustul acestora pe buze multă vreme, La limita de jos a cerului este un film de artă.

Nimeni nu poate spune altfel, oricât de mult s-ar strădui. Sunt momente în care pur şi simplu uiţi că eşti în sala de cinematograf şi vrei să te ridici să-ţi faci o cafea, să mănânci cartofi sau pilaf cu personajele, să încerci să-l mângâi pe eroul principal, doar, doar vei obţine un zâmbet de la el.

cronica film la limita de jos a cerului

Sunt clipe în care ai sentimentul că asişti la reînvierea filmului neorealist şi oricând pot intra peste tine Hoţii de biciclete ai lui Vittorio De Sica sau să dai peste Rocco şi fraţii săi al lui Visconti.

Un dans real şi totodată simbolic al oamenilor captivi în jurul jarului-junglă pe care-l simt dincolo de pragul casei, iar fiecare gând al acestora parcă arde pe cel care cutează să-şi înfrunte destinul.

Spun asta pentru că filmul are în distribuţie oameni simpli, în locuri reale, nefardate, ceea ce îi oferǎ o vigoare şi o elocinţă fantastice.

filme noi la limita de jos a cerului

Strǎzi adevǎrate din cartiere sǎrace, protagonişti filmaţi nemachiaţi, unii dintre ei, neprofesionisţi, dar extraordinar de talentaţi. Cu o împletire îndrăzneaţă de stiluri şi stări de spirit, Igor Cobileanski a capturat tensiunea vieţii în rola filmului său.

Filmul îşi concentrează atenţia asupra problemelor sociale evidente, cum ar fi sărăcia şi şomajul cronic. E vorba despre cum poţi face o crimă, fără să urmăreşti asta, dar eşti responsabil de ea. Citește cronica integral în Jurnal spiritual, revistă de dialog etic, estetic și religios.

Loreta Popa

„Marele Gatsby”, omul cu un singur prieten adevărat

marele-gatsby-cronica-film-loreta-popa

cronica de film liber sa spunTimp de aproape un secol, povestea Marelui Gatsby, scrisă de F. Scott Fitzgerald, a străbătut timpul şi spaţiul şi a ajuns la publicul din întreaga lume. Marele Gatsby este atât de ancorat în prezent încât pare că a fost scris astăzi, nu în anii ’20. Totul pare desprins din aceste timpuri moderne, să le spunem, în care economia pare sclipitoare, dar instabilă, în care simţim uneori cu toţii că ne-am rătăcit, dar acţiunea se petrece într-un alt timp şi loc, într-o lume cu o atracţie oarbă spre visuri imposibile, care pot fi oricum spulberate într-o clipă, şi a extravaganţei. Baz Luhrmann, pe care îl admir necondiţionat de la Moulin Rouge încoace, m-a determinat să am aşteptări mari. Şi pot să spun că nu mi le-a înşelat.

Pare că regizorul a fost influenţat de criza financiară globală din 2008, prin care noi, românii, continuăm să trecem. A văzut paralela, aşa că a mers în New York, pentru că trebuia să fie acolo ca să înţeleagă legăturile dintre locurile acelea, cultura şi mentalitatea epocii jazz şi lumea de azi.

Întreaga echipă a filmului a fost energizată de spiritul şi istoria oraşului New York, un leonardo-di-caprio-marele-gatsbypersonaj în sine în romanul lui Fitzgerald. „Am fost binecuvântaţi, pentru că, în anii ’20, imaginile fotografice şi cinematice erau foarte răspândite. Aşadar, perioada a fost surprinsă nu numai în ilustraţii şi desene, caricaturi, dar şi într-o arhivă fotografică foarte vastă. E foarte incitant să vezi naşterea culturii contemporane”, spune regizorul.

Eleganţa, strălucirea, inovaţia acelor ani au fost o provocare incitantă pentru designerul Catherine Martin. „După primul război mondial, s-a renunţat la lenjeria de corp greoaie victoriană, a început moda fustelor scurte şi eliberarea sexuală a femeilor, care le-a permis să se îmbrace mai comod. S-a născut un stil exuberant, decorativ, marcând un moment-cheie în istoria designului.

Femeile, până la acel moment încorsetate, au luat o foarfecă şi şi-au tuns părul. Faptul că nu mai sunt căsătorite şi nu par să intenţioneze să se căsătorească le demonstrează tăria de caracter şi neînfricarea. Clădirile se înălţau, petrecerile erau din ce în ce mai mari, moravurile din ce în ce mai uşoare, iar băutura mai ieftină. Neliniştea se apropia…”, spune designerul.

Deşi mare parte din documentare şi scrierea scenariului au fost realizate în New York, majoritatea lungmetrajului a fost filmat în studiourile Fox din Sydney. Aşadar, New York-ul anilor ’20 a fost transpus în Sydney, recreat în detaliu cu mare atenţie, de la cele mai extravagante platouri la cele mai mici elemente de recuzită.

Decorurile erau atât de frumoase, încât şi actorii şi realizatorii veterani au rămas impresionaţi, iar la unele scene tehnicienii nu au rezistat impulsului de a filma cu telefoanele mobile. Chiar dacă se aflau în spatele aparatului de filmat, ceea ce nu se prea întâmplă, mai ales la un film de o asemenea anvergură. Şi clubul ascuns face parte din contextul erei prohibiţiei, în care corupţia, crima organizată, beţiile şi destrăbălarea erau înfloritoare. În Harlem era de altfel şi faimosul Cotton Club, dar erau multe asemenea localuri care serveau alcool de contrabandă.

the-great-gatsby

Baz Luhrmann spune poveşti aşa cum nimeni nu a crezut vreodată că este posibil. Marele Gatsby spune, datorită geniului lui Luhrmann, o poveste modernă despre o iubire fantastică, despre lumea contrabandei, lumea celor bogaţi, o poveste despre bani, destin, moarte şi prietenie. Luhrmann nu este genul care să renunţe la ceea ce-şi doreşte, oricât de extravagant ar părea celorlalţi. Joacă totul până la capăt, fără reţineri, fără subtilităţi, fără explicaţii.

Sfârşeşti prin a renunţa să te mai întrebi de ce, cum, când. Trăieşti fiecare secundă în lumea creată de el şi când el pune punct, te opreşti şi tu… După această pauză începi să respiri şi astfel revii la ceea ce se numeşte realitate. Asta am simţit urmărind cea mai nouă producţie semnată Baz Luhrmann, Marele Gatsby şi pot spune că nimeni nu va reuşi să descrie vreodată nebunia acelor ani, furtunile acelei perioade, mai bine ca acest regizor efervescent şi fabulos.

Baz-Luhrmann-marele-gatsby

Nu sunt şi nu voi fi vreodată adepta tehnicii 3D, indiferent de spectaculozitatea pe care aceasta o oferă. Prefer filmul în toată splendoarea lui. Totuşi, nu sunt de acord cu părerea celor care spun că se pierde mult din film şi că mişcarea arată oarecum caricatural în anumite scene. Tocmai aceasta cred că era ideea, de a surprinde spiritul acelei epoci, fervoarea, trepidaţia, neastâmpărul. Luhrmann încearcă în permanenţă să spargă bariera dintre poveste şi public. Iar asta este o metodă de a transpune publicul în lumea aceea, de a doborî zidul şi de a-i face să simtă că este în aceeaşi încăpere cu personajele. Citește cronica integral în Jurnal spiritual, revistă de dialog etic, estetic și religios.

Loreta Popa