O însingurare metafizică

Coperta Fenetre sismanian

cronica literara liber sa spunCartea Fenêtre avec esseulement (Fereastră cu însingurare), semnată de scriitorul și orientalistul Ara Alexandru Șișmanian și apărută anul trecut la Éditions de l’Harmattan din Paris în traducerea de excepție a Danei Șișmanian, continuă un periplu poetic remarcabil, dens din punct de vedere al sensurilor și marcat de un suprarealism pictural al culorilor: „Le rouge se broie dans le noir et le mange –/ le noir dévore les instants du rouge/ le jeu de dés enfante l’asphalte – déchire le gris en cordes/ l’enfer est plein des cris piquants des miroirs/ d’étranges hérissons, certains se sont enfoncé le peigne/ dans les regards/ s’efforçant d’être moins seuls/ une lueur ininterrompue, rayonnant à moitié, sème des lettres/ dans la boîte postale de mes yeux”. (Le rouge et le noir). Continuă lectura „O însingurare metafizică”

Autoportret, între eu și tu

Oricât m-ar ispiti ideea de a căuta analogii între analizele subtile pe care psihologul de vocaţie care este Maria Timuc le-a încorporat în ambiţioasa ei carte Paşi către tine însuţi şi răscolitoarea sa aventură lirică în căutarea punctului astral de întâlnire între EU şi Tu, aşa cum este ea mărturisită în noul său volum de poeme, Iubire de nisip*) nu voi ceda prea uşor. Deşi, la drept vorbind, unele (şi nu puţine) motive spre a o face, aş avea.

Continuă lectura „Autoportret, între eu și tu”

„Frigul iubirii se cuibărește-n mine”

cronica literara stan silvia talpos eternitatea clipei

cronica literara liber sa spunM-am întrebat nu o dată: de ce poeţii se încumetă să cerceteze acest miracol numit „eternitatea clipei”, deşi se cunoaşte prea bine că această formulare, incontestabil una fascinantă în formula sa originară, este printre puţinele care, vai!, au devenit clişee, stereotipuri verbale, dacă nu chiar mentale. Şi poate că nici nu are rost să căutăm motivele intime, atâta vreme cât un Gaston Bachelard ne-a oferit această iniţiere în ceea ce s-a numit „intuiţia clipei”:„Durata intimă însemnă mereu înţelepciune. Ceea ce ordonează lumea nu sunt forţele trecutului ci este armonia tensiunii pe care lumea vrea să o realizeze.” Continuă lectura „„Frigul iubirii se cuibărește-n mine””

Câinind printr-o viaţă de pât

nicolae mazilu cainind printr_o viata de pât

cronica literara liber sa spunLa  Editura Ars Longa din Iaşi a apărut volumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu, postfaţă de Mircea Porumbreanu.

Sigur, la prima vedere, cititorul va fi surprins de titlu, un titlu maieditura-ars-longa-iasi-christian-brandusa-tamas1 puţin obişnuit pentru limbajul actual. Câinind printr-o viaţă de pât poate fi „tradus” ca suferind, alergând printr-o viaţă de miop sau de orb etc. Dacă ar fi să admitem această definiţie liberă, ea este justificată de nostalgia anilor trecuţi, de amintiri, de întâmplări bune sau mai puţin bune, adică de experienţele vieţii.

Construind  în „straturi” alternative de amintiri, autorul-fizician păstrează tonul optimist şi priveşte cu umor la anii tinereţii, iar întâmplările sunt tot atâtea pretexte de a povesti. Viaţa fiecăruia dintre noi este, de ce nu, un roman, însă nu toată lumea are curajul de a povesti, de a trece totul în codul ficţiunii. Fiind la debut, autorul justifică, evident cu umor, apariţia domniei sale în peisajul literar: „De altfel, nici nu mă pretind a fi scriitor sadea, ci numai ocazional, adică povestitor. Asta înseamnă că nu mă simt în stare să inventez realităţi fanteziste, conforme condiţiei mele umane, cum se obişnuieşte în mod curent în breasla scriitorilor, şi de altfel nici nu simt nevoia. Invenţia mea nu-i mai mult decât ceea ce mi s-a fixat în memorie conform acelei condiţii particulare. Iar dacă mi s-a fixat în mod diferit de percepţia altora pentru aceleaşi realităţi, apoi cred că pot să mă plasez sub umbrela unor circumstanţe atenuante. Povestească şi acei alţii ce-au perceput ei din acele realităţi, iar cititorul facă-şi singur impresia.”

amintiri comice

Într-o zi oarecare, fiecare dintre  noi poate avea revelaţia unui timp câştigat, graţie amintirilor, evenimentelor sau oamenilor ce ne-au marcat viaţa într-un moment sau altul. Autorul acestui volum, Nicolae Mazilu, a fost surprins pur şi simplu de amintirile ce  se aşezaseră „nedumerite” pe fereastra inimii. Aveau nevoie să fie povestite, împărtăşite cu alţii, iar declicul s-a produs într-o zi specială, după cum însuşi autorul mărturiseşte:

„Sămânţa producţiei de faţă a fost aruncată într-o ocazie care, deşi nu chiar aparte, ar putea fi calificată cel puţin drept inedită. Nu mai ştiu cum ne-am agăţat din nou unii de alţii, după jumătate de veac, prin internet oricum, da prin 2009 am decis să ne întâlnim ca să aniversăm 45 de ani de când ne-am… întâlnit… prima dată, la Bucureşti, la Facultatea de fizică. Ne-am întâlnit în iunie 2010. Pupături, şcl., catalog, dări de seamă, ţuici, vinaţuri, mâncăruri etc. După care ne-am dus care pe unde, crezând că s-a terminat, da nici vorbă! A ridicat unul glasul: «Hai, bă, să scoatem carte, cum a făcutără şi alţii! Să spunem noi acolo fiecare de unde vine şi ce-a făcut… în afară de umbră pământului.» Am şi scos carte să citească cine poate şi vrea: chiar două! Le zice Noi [volum colectiv, n.n.] şi-au apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Prima are ca motiv «căutarea timpului trecut», a doua se referă la «timpul regăsit», că chipurile îl găsisem după ce l-am căutat atâta…

Cititorul interesat le poate găsi uşor, mai ales dacă-i şi interesat în a le găsi. Dacă nu, nu. De-aia nici nu dau aici nume, cum că cine s-a ocupat, ce-a făcut, şcl. Vreau să spun numai că prilejul a destupat parcă ceva în ce mă priveşte. Am participat cu ardoare şi fervoare, având eu motiv mult mai profund poate decât alţii s-o fac. Anume, cei cinci ani din viaţă, scurşi la facultate, în acel timp şi loc, mi-au ordonat trăirile, sublimând un caracter care, chiar dacă altfel a rămas necizelat pentru că nu aparţine unei caste anume, a devenit un spirit universal. Ştiam asta, am realizat-o încă de-atunci, de demult, de-aia multe amintiri de-atunci îmi sunt foarte detaliate, chiar periculos de detaliate, cum se exprima unul dintre colegi. Dar cu prilejul primei noastre producţii ele mi-au răsărit într-o nouă lumină. Şi-am socotit eu, în mine, că acel timp, cu oamenii în idee sau fiinţă care l-au făcut posibil, merită mult mai mult decât un onorabil anonimat social. Că, adică, acei oameni pot servi de exemplu, pentru mulţi destul de negativ, respingător chiar că la ce oare serveşte să mai înveţi şi carte azi?! însă pentru unii poate fi foarte pozitiv, îndemnându-i la străduinţă pe potriva putinţei. Şi ăstora le dedic amintirile de-aici… Dintr-un atare motiv, cititorul va găsi aici numai schiţe ce cuprind, într-un fel sau altul, numele acelora, dintre oamenii minunaţi, întâlniţi în fiinţă. Există chiar şi schiţe care poartă ca motto cuvintele lor, experienţa lor.”

ars-longa-sigla-col-ridentem-dicere-verumVolumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu a apărut în colecţia „Ridentem dicere verum” (Râzând spunem adevărul), colecție a cunoscutei edituri Ars Longa, al cărei titlu este un vers celebru aparținând lui Horațiu şi cuprinde scrieri satirice, semnate de scriitori contemporani.

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Cronica literară

Arhiva categoriei Carte

Lansare de carte: Ana Pop Sîrbu, „Versuri” & Ilie Gyurcsik, „Reversuri”

ana pop sirbu versuri lansare 2015

eveniment liber sa spunVineri, 13 februarie 2015, ora 12.00, la sediul revistei „Orizont” din Timișoara (Piaţa Sf. Gheorghe nr. 3),  Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România vă invită la lansarea volumului Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, Editura David Press Print, Timișoara, 2014, cu o postfață de Rodica Bărbat, copertă de Daniela Florian și grafică interioară de Adriana Lucaciu și Septimiu Sîrbu. Afiş: Cristian Sebastian. Prezintă: dr. Graţiela Benga, critic literar. Volumul beneficiază de o cronică de întâmpinare scrisă de criticul literar, dr. Liviu Antonesei, intitulată Un strălucit experiment poetico-hermeneutic: Continuă lectura „Lansare de carte: Ana Pop Sîrbu, „Versuri” & Ilie Gyurcsik, „Reversuri””

Un demers inițiatic

Plongeon intime dana sismanian cronica literara de christian tamas

cronica literara liber sa spunRecentul volum de poezie al Danei Șișmanian, Plongeon intime, apărut la editura pariziană Éditions du Cygne, constituie o confesiune plină de naturalețe, un parcurs existențial-simbolic dat la iveală prin tensiunea imaginii, o radiografie a propriei condiții umane și poetice exprimate cu o luciditate amară: „Chamans nous sommes/ prêtres sacrés/ prophètes rois mages sauveurs/ et quoi après/ non ma voix n’est rien/ de tout cela/ je vis nulle part/ n’habite pas mes poèmes/ ai marre du mythe de la Femme/ fais fi des bons sentiments/ l’amour surtout m’insupporte/ trop de regorgements/ cherche la nue vérité/ fatigue manger/ colère tous les matins/ au journal télévisé/ boulot/ cuisiner en week-end/ s’endormir devant la télé allumée/ insomnie/ heures de petit-matin devant l’ordi/ poèmes furtifs/ dé-coutures/ s’agit pas de dire quoi que ce soit/ s’agit pas de dire/ sauf si tu es investi/ de parler pour quelqu’un/ sinon/ mieux vaut juste laisser/ tes paroles choir/ telles des pierres sans forme/ dans une eau noire/ et pour le reste de ma nuit blanche/ efforce-toi de rester/ immobile” (Prière de nuit blanche).

paul-gauguin-peisaj-de-iarna-efect-de-zapada

Paul Gauguin, Peisaj de iarnă, efect de zăpadă

De o sinceritate aparte, poemele Danei Șișmanian surprind prin profunzimea introspecției dezvăluită treptat de cadența versului, pe măsura înaintării în labirintul interior prin meandrele căruia sufletul alunecă în hăul trupului înaintînd spre moarte: „mon corps est un puits/ j’y glisse/ y puisant ma mort/ inépuisable/ surtout le cerveau/ est riche de cette eau vide/ dont on peut/ à l’ifini/ remplir son seau” (Pensées collatérales).

Într-o realitate apăsătoare și goală, unde rațiunile ultime nu-și mai găsesc locul, rămâne, ca unică eliberare, poemul, încă ascuns, nucleul transcendental din care se revarsă spontan, parafrazându-l pe Wordsworth, un torent de trăiri, ale căror latențe însă reușesc cu greu să spargă barierele apăsătoare și sufocante ale cotidianului: „Un poème manque/ il est là quelque part sous la main/ mais tu ne le sens pas/ tu le devines seulement/ en fait tu devines son absence/ maternelle/ tous les espoirs s’y fourrent/ tous les désespoirs/ toutes les colères toutes les joies/ il reçoit tout supporte tout/ ne te rend rien/ jaloux de ses trésors virtuels/ te laisse toujours au seuil/ affamé/ l’esprit hagard/ l’œil vagabond/ l’ouïe endormie/ mendiant ta pitance// parfois il te jette/ quelques miettes” (Manquant).

piet mondrian copac gri

Piet Mondrian, Copac gri

Discursul poetic complet, de idei și de atmosferă, cu imagini frapante, antinomice, natural-ostentative, dublat de o scriitură aproape alchimică, dar totuși clară, marcată de pregnanța sensurilor și de precizia metaforei, transformă „plonjonul intim” al Danei Șișmanian într-un demers inițiatic, într-o traversare vertiginoasă a Maelström-ului de senzații și de culori primare, în scopul atingerii străfundurilor sinelui ca punct de echilibru, plasat în timp și spațiu, între cer și pămînt, în căutarea libertății care înalță.

Christian Tămaș

  

Şcoala maidanului și școala dreptății

teodora bunea popescu scoala maidanului

cronica literara liber sa spunNi se întâmplă ca, după ce am terminat de citit o carte pasionantă, care ne-a ţinut cu sufletul la gură până la ultima pagină, se ne spunem în gând: „Ce piesă de teatru, ce film sau ce serial de televiziune ar ieşi de-aici!”

Cam aşa ceva mi s-a întâmplat şi mie după ce am citit Şcoala maidanului*), romanul (de fapt, microromanul) scris de Teodora Bunea Popescu. O autoare despre care aflasem câte ceva încă de la debutul său, cu un alt mic roman, Viaţa mea ca un tangou, despre care poetul Gheorghe Istrate a scris că se citeşte „dintr-o respiraţie”. Continuă lectura „Şcoala maidanului și școala dreptății”

O întoarcere la sensuri

2 nestiute ara alex sismanian cronica literara de christian tamas

cronica literara liber sa spunRecent apărut la Editura Ramuri din Craiova, volumul 2/neștiute continuă „serialul poetic”, anunțat de autorul său, orientalistul Ara Alexandru Șișmanian, în debutul volumului anterior.

Continuîndu-și cu tenacitate călătoria în abisal, o călătorie în căutarea semnificatelor existenței ascunse sub carapacea lor simbolică, autorul creează, și în acest volum, un discurs de o densitate aparte, căruia imaginile, înlănțuite aproape halucinant, îi conferă stranii accente suprarealiste: „iarna arde cu alb întunericul lumii/ fulgii alunecă asemeni unor priviri ale cerului/ frisoane extraterestre îmi umplu luna cu palid/ căci luna – aceeași, nu cealaltă – doarme în noi așteptându-și trezirea/ orele surde zboară prin mine obscure/ pasărea-cheie descuie fruntea cu porți multiple a demiurgului/ această moară a silabelor macină utopii factice ca să ieșim din ea spulberați” (89).

poezie contemporana

În consonanță cu primul volum, și aici paradoxul sintagmelor constituie o încercare de „re-creare” a lumii circumscrise unei cosmologii personale ca element al căreia autorul încearcă să se definească: „sînt o cutie de adunat dispariția/ dispariția e plină de cuvinte/ inima e plină de cuțite reci – adică de despărțiri/ fiece om devine o despărțire pentru că nu poate fi de la bun început o singurătate/ tăcerea e un musafir de lux într-o cabană de fum căptușită cu perle/ capul e misterios iar trupul ofidian – ca o șosea acoperită cu solzi pe care buzele automobilelor șoptesc/ uneori culeg din iarbă bucăți neștiute de lumină/ trebuie să știi să le vezi și mai ales să le vorbești cu mâinile/altfel, ochii – un fel de gloanțe de gheață – nu pot să privească decât prin moarte/ nimeni deslușește prin ei – ca prin niște ochelari – un soi de fantome de la polul nord/ ființa însăși – oricât am visa – e numai dubiul înțepat de floare/ dubiul plin de silabe dar fără nici un rost” (1).

Plasate, ca și în primul volum, într-o succesiune aparent ilogică, dar care lasă să se întrevadă, ca într-un palimpsest, coordonatele definitorii ale unui spațiu interior unitar distorsionat de clișeele realității exterioare, metaforele atipice, descărnate, devin tot atâtea tușe lucide care acoperă viguros pînza unei „lumi precare subțiată de disperare”, unde „pașii-s un soi de făpturi străpunse de frisoane avisale” și unde „neștiutul […] pare deja prea știut” (72).

Dincolo de orice altceva, navigând cu lejeritate printre simboluri universale, scriitura ermetică a lui Alexandru Ara Șișmanian caută nu să exprime, ci să imprime sau, altfel spus, să-l „întoarcă” pe cititor spre originile primare ale sensurilor, resemantizate și alterate de trecerea timpurilor și a oamenilor, încercînd să-l oblige să se aventureze în căutarea cheii (sau a cheilor) unei enigme dificil de descifrat, a cărei miză este însăși existența umană.

Christian Tămaș

Anotimpurile durerii

vasilica ghita ene 31 03 cronica literara pusa roth

cronica literara liber sa spunVolumul acesta cu titlul unei zile din calendar, 31.03, poate fi considerat unul al poeziei durerii. Poezii de lacrimă, de dor, de neputinţă, de jale, de tristeţe se recompun la o simplă lectură în anotimpurile durerii. Vasilica Ghiţă Ene este poetă, dar mai presus de toate este mamă, mama ce-şi plânge copilul plecat prea repede printre îngeri, desprins ca o frunză din copacul vieţii. Lacrimile ei au devenit cuvinte, durerile ei au devenit metafore şi poate aşa, doar aşa, se poate spune că merge mai departe sprijinită de poeziile sale, ce sunt în esenţă doine de jale, de dor şi de nesperanţă:

„Mă sting lumină din lumină

Mă rup din Dumnezeu adevărat

Nu pot să cred că EL mi te-a luat

Doar pentru că sunt om şi am o vină.”

Lumea pământeană a copilului s-a sfârşit, iar mama, suflet de poezie şi de dor, are nevoie de repere, de certitudini, de semne pământeşti pentru a-şi amăgi ziua de ieri, de azi şi de mâine:

„Dintr-un sipet deschis de durere

Mătase de stele prin mâinile mele

Păr de copil botezat… fire rebele;

Mi-au rămas mie, le lipesc de obraz

Retezate mângâieri ce m-ascund de necaz!”

vasilica ghita ene

Vasilica Ghiţă Ene

Poezia aceasta născută din prea multă durere, aşezată pe altarul credinţei, este poezia aşteptării, poezia rugii de seară, a celei de dimineaţă, este poezia destinului frânt în ultima zi a lui martie (aşa cum este şi titlul: 31.03). Poezia nu este strigăt, ci este suspin, poezia nu este întrebare, este destrămare de identitate, este, aşa cum am mai spus, nesfârşitul anotimp al durerii:

„Nu ştiu ce sunt dar sigur sunt visul care doare

Atunci când se destramă şi simte cum se moare!”

Volumul de poezie 31.03 de Vasilica Ghiţă Ene a apărut recent la Editura Ars Longa din Iaşi, cu o prefaţă semnată de Ştefan Mitroi și postfaţă de Anamaria Ionescu.

 Pușa Roth

Traian Furnea, poetul care căuta imagini

Niste-poezii-Traian-Furnea-editura-eikon

cronica literara liber sa spunPrin cea de-a doua jumătate a anilor ’70, în redacţia „Scânteii tineretului” putea fi întâlnit un băiat delicat, frumos nu doar la înfăţişare, cât mai ales prin felul său de a se purta. Dădea, el, primul, „bună ziua”, bătea de fiecare dată la uşa biroului şi, după ce intra, mai întreba, aşa, ca să fie sigur că nu este un inoportun: „Permiteţi?” sau: „Vă deranjez?” Lucru neobişnuit – şi atunci ca şi acum – când redacţiile erau şi sunt asaltate de feluriţi veleitari şi de tot felul de fufe tupeiste, numai aere, pretenţii şi agramatism, care nu fac decât să dovedească, o dată mai mult, cât amar adevăr au vorbele unuia dintre adevăraţii ctitori ai României moderne, I. L. Caragiale: „Cel mai greu lucru pentru un român care are o foaie de hârtie, un creion şi ştie să scrie e… să nu scrie!”

Drum prin redacţie tânărul băieţandru avea, de regulă, în biroul unde lucra nenea Iancu (Alexandru Iancu), minunatul nostru coleg şi neuitatul sufletist care, pe vremea aceea, realiza, dacă nu mă înşel, în paralel cu Bebe (Vasile) Răvescu – alt „frumos nebun” al redacţiei –, rubrica „Azi”, ce apărea în pagina a V-a a ziarului.

traian furnea portret cronica de serban cionoff

Traian Furnea

Şi uite aşa, tot venind acest băiat frumos şi bine crescut, ba prin secţia „Documentare”, ba, mai apoi, prin cea de „Externe” a ziarului, adică tot pe unde îl aducea pe nenea Iancu „mini-rotaţia cadrelor” la nivel redacţional, azi aşa, mâine tot aşa, el ne devenise chiar familiar şi, după ce am schimbat vreo două sau trei vorbe, în trecere, l-am cercetat pe gazda şi editorul lui cerându-i deluşiri despre identitatea musafirului.

Nu mică mi-a fost, mărturisesc, mirarea atunci când am aflat că băiatul se numea Traian Furnea şi că este una şi aceeaşi persoaană cu autorul unor caricaturi „cu tâlc” apărute în coloana din dreapta paginii a V-a la rubrica pomenită. Mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât aceste caricaturi erau foarte acide şi, chiar dacă rigorile auto-cenzurii impuse redacţiilor după formala defiinţare a cenzurii – mai corect: Direcţia generală a presei şi tipăriturilor de pe lângă Consiliul de miniştri al R. S. România – erau cele care erau, ele, caricaturile aveau un mesaj direct şi bine ţintit. Stilizate, conturate în doar câteva linii sugestive, desenele lui Traian Furnea „spuneau” de fiecare dacă un anume „ceva”. Fireşte, un „ceva” nu prea plăcut acolo, undeva…

Mai mare mirarea mi-a fost când, citindu-i câteva bucăţi publicate în revistele vremii, am constat că Traian Funrea scria poezii… şi nu doar versuri! Adevăr pe deplin confirmat de lectura volumului său de debut, Legitimaţie de poet, apărut prin 1982 la Editura Albatros, ca şi a altor poeme ale sale. Sincer să fiu, nu îmi amintesc dacă Traian Furnea a publicat şi în „SLAST” („Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului”), dar pot spune cu certitudine că el devenise un nume distinct al poeziei tinere.

Cât priveşte întrebarea: „dacă poetul Traian Furnea l-a pus în umbră pe caricaturistul Traian Funrea sau… viceversa?”, aici cred că lucrurile stau mult mai simplu, pentru că, de fapt, poetul şi caricaturistul erau două chipuri complementare de manifestare ale unei aceleiaşi unice vocaţii de a căuta şi restitui esenţialul în cele mai potrivite expresii.

După cum spuneam, în afara câtorva cuvinte schimbate aşa, în trecere, nu am avut cu omul Traian Furnea ceea s-ar putea numi o amiciţie, dar asta nu m-a împiedicat să nu îi preţuiesc, deopotrivă, condeiul şi peniţa. Peste câţiva ani, prin 2004, am aflat că s-a stins. Nu împlinise nici 50 de ani, vârsta de la care oamenii serioşi încep foarte serios să se gândească la cum anume pot să îşi alcătuiască ediţia operelor complete. Şi iată că, nu demult, la prestigioasa editură clujeană EIKON a apărut o antologie de aproape 500 de pagini intitulată, atât de simplu şi de frumos: Nişte poezii*), reunind cam tot ce a scris Traian Furnea. Ediţie a cărei valoare este fericit întregită de subtitlul Cuvânt înainte datorat tot alcătuitorului său, Iulian Boldea.

traian-furnea-caricatura

E mult? E puţin? – nici eu nu ştiu ce aş putea să răspund, de-ajuns este şi rămâne împrejurarea că acest volum îşi are o certă, solidă unitate interioară dată de însuşi credo-ul poetului („Caut imagini”). Credo pentru care pledează în aceste versuri de o rară simplitate şi dezinvoltură tinerească: „La capătul maşinii 20 barat/A înflorit Mâna Maicii Domnului/Şi sub tricoloruri colorate/Saltă sânii fecioarelor/Ca nişte purcei într-un sac/Legat la gură//Copiii dau cu pietre/În stâlpii de telegraf/Iar în firul de iarbă/ Duduie pofta de viaţă şi curiozitatea/ E totul o trudă/La pomparea sevei spre florile unui echilibru/ Ţinându-le el pe toate/Într-o aceeaşi şi la fel de caldă matrice//Numai eu/ Cu buzunarele pline de frig/ Târâş prin colbul drumului/De la viaţă la moarte//Caut/Caut imagini.” (Zi de primăvară).

„Caut, caut imagini”, iată, aşadar, tâlcul nobil al sisificului travaliu al poetului Traian Furnea. Un tâlc pe care îl vom putea desluşi şi în acest poem foarte înrudit cu spiritul Necuvintelor lui Nichita Stănescu: „Cu falsă modestie/Bucuros de libertatea sa/Naratorul cucerea cuvintele//Orice cuvânt rostit /E un cuvânt cucerit/ Obişnuia naratorul să spună// Într-o lume paralelă/Sângera lanţul de la grumazul/Originalei tăceri/A originalei narări// Orice cuvânt nerostit/E un cuvânt cuceritor/ Obişnuia să gândească /Originala tăcere/ A originalei narări.” (În negativ).

Mă întrebam, ceva mai înainte, dacă nu cumva poetul, visătorul Traian Furnea l-a eclipsat pe caricaturistul, pe satiricul Traian Furnea. Şi iată că descopăr cu plăcută surprindere răspunsul lui Traian Furnea însuşi în acest text de o captivantă forţă de a spune lucrurilor pe nume: „Da’ ia spune unde lucrezi/Dumneata la papetărie să trăiţi şi/Ce vinzi dumneata acolo la papetărie/Eu vând creioane şi gume şi cerneală/ Caiete şi cărţi şi păpuşi să trăiţi/Şi hârtie ziceai şi hărţi ziceam/Să trăiţi şi harta patriei/Şi harta patriei să trăiţi atât/ Ne ajunge notează grefier// Pentru vânzarea de ţară.” (Justiţie).

Sfios şi pătimaş, subtil şi tranşant, pierdut în visări nesfârşite sau foarte trăitor ale celor de fiecare zi, Traian Furnea revine cu acest volum nu doar pe raftul bibliotecilor, cât, mai cu seamă, în actualitatea, sever orânduită, a adevăraţilor creatori de frumos esenţial şi durabil.

Şerban Cionoff

*) Traian Furnea, Nişte poezii, ediţie, cuvânt înainte, note bio-bibliografice de Iulian Boldea, Cluj-Napoca, EIKON, 2013.