„Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva”

ana maria bocai poeme

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, fără îndoială, mult curaj pentru a recunoaşte: „Eu cred că mai există iubire”. Ba, mai mult, de a face din acest credo titlul unui volum de poeme*), aşa cum se încumetă Ana-Maria Bocai.

Spun asta pentru că, pe piaţa mondenă a produselor cu veleităţi artistice, acaparată şi manipulată de manufacturieri de duzină, sinceritatea şi simplitatea cu care un autor îşi recunoşte sentimentele nu par să aibă prea mari şanse de a-și face vad. Fiindcă nu văd cum ar putea înclina balanţa gustului spre siropărie liricoidă sau pe cea a trivialităţii agresive, aceste scrisori către nicăieri pe care le caligrafiază, cu rafinată discreţie, tânăra autoare.

De aici şi ineditul unui asemenea demers liric prin care, dincolo de asemenea covârşitoare canoane demi-mondene, Ana-Maria Bocai alege să se mărturisească. Face acest lucru fără vorbe mari şi fără voltije stilistice de prisos, într-un florilegiu poematic ale cărui caracteristice emblematice sunt simplitatea şi fluiditatea discursului liric. Totul rostuit într-o dureroasă dilemă: „Nu cred că te voi uita vreodată, / Nu cred că te voi întâlni vreodată.”(Fata morgana).

Ana_Maria_Bocai

Ana-Maria Bocai

Poeta se visează pe sine într-un decor străin şi totuşi atât de intim căutărilor sale sortite parcă a rămâne fără speranţă: „Toamnă, suflet pereche ninge frunze peste sufletul meu, / Lasă-mă să dorm lângă copacii tăi răvăşiţi de durere, / Alungă-mi neliniştea ce se odihneşte în mine, / Ia-mi iubirea şi fă din ea bucuria ta.” (Toamnă).

De fapt, cantilenele Anei-Maria Bocai sunt nişte scrisori către un necunoscut fără nume şi, poate, fără o fiinţă anume. Nişte scrisori despre care ea însăşi ştie că s-ar putea să nu-şi atingă ţinta visată: „Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva, / Acum nu te mai doare / Tristeţea, disperarea mea. Şi-mi găsesc alinarea.” (Un cântec străvechi).

Există în poemele îngemănate în cele nici 50 de pagini ale volumului o dureroasă dar statornică aspiraţie către un anume suflet-pereche pe care eroina Anei-Maria Bocai îl caută, îl pierde şi din nou îl regăseşte spre a-l pierde: „Pleacă!…îţi spun / Nu mă turbura! / Mâine vei fi altul şi dacă nu mă mai iubeşti? / Alt cer şi altă nemărginire vor trece pe lângă mine / În starea asta a mea sunt de neatins.” (Iubirea cercului).

claude monet efect de toamna la argenteuil 1873

Claude Monet, Efect de toamnă la Argenteuil, 1873

Şi, tot mereu, aşa, ca prinsă în acest ameţitor carusel al jocurilor unei iubiri fără ecou, visătoarea fără lecuire îşi caută şi îşi trăieşte, deopotrivă, patosul şi disperarea: „În timp ce eu am să ţes povestea dragostei noastre / Tu mă vei veghea pentru ca visul să nu se termine, / Sărută-mi privirea să mă pierd în adâncul ochilor tăi… / Nu mă mai lăsa să plec! te rog! / Fără noi universul ar fi stingher.” (Privirea de smarald).

Captivă şi răzvrătită, cea care scrie asemenea epistole poematice îşi construieşte o imagine în oglinda visului şi se retrăieşte pe sine, visând la un alt suflet pereche, care să sufere şi să spere la fel ca şi ea: „Am luat iubirea în palmă, e simplă şi fragilă / Învăluită într-o dantelă albă… / E asemenea unei balerine care tocmai şi-a încheiat rolul, / Îmi cere să nu o părăsesc şi vrea să o trimit către o altă balerină. / Aş vrea să o ajut şi nu pot… / […] De acolo, de sus, îmi va veghea liniştea, /Şi cine ştie… poate într-o zi voi ajunge şi eu la ea, / Chemată de o altă balerină de pe o altă stea.”(Balerina).

Cu aceste caligrafice şi dureroase poeme despre deznădejde, speranţă şi dor, Ana-Maria Bocai îşi asumă o identitate lirică despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi…

Şerban Cionoff

*) Ana-Maria Bocai, Eu cred că mai există iubire, Caracal, 2013.

Memorialistică sub semnul dreptei măsuri

gabriel dimisianu

cronica literara liber sa spunCu aproape zece ani în urmă, scriind despre cartea lui Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare (care tocmai apăruse la Editura Eminescu), am caracterizat-o ca fiind „memorialistică sub semnul dreptei măsuri”. Citind, acum, volumul Amintiri şi portrete literare, în varianta apărută la Editura Humanitas*), observ, cu plăcută surprindere, că nu am „ce” şi mai ales „de ce” să schimb ceva…

Pentru că, în critica literară şi, de fapt, în publicistica românească a ultimilor peste cincizeci de ani, Gabriel Dimisianu a fost şi a rămas un om al echilibrului, al dreptei măsuri în tot şi în toate. Lucru dovedit de însăşi viziunea pe care domnia sa o are asupra rosturilor memorialisticii şi ale memorialistului. Am insistat înadins asupra acestei idei cu atât mai mult cu cât, în anii din urmă, pe lângă o serie de amintiri, jurnale sau mărturii documentare de o indiscutabilă valoare morală şi spirituală, suntem asaltaţi de o pseudo-memorialistică, de fapt nişte compuneri mustind de ură şi de sete de răzbunare, însuşiri care numai frumoase nu se pot numi, dar care merg foarte bine laolaltă cu autoportrete parfumate şi asezonate cu toate ingredientele necesare consacrării „cu mijloacele clientului” a câte unei eternităţi locale.

Spre onoarea sa, Gabriel Dimisianu, care, ca om dăruit şi devotat al condeiului, a traversat o perioadă atât de complexă şi de sinuoasă, cu răsuciri dureroase şi cu încleştări veninoase, nuGabriel-Dimisianu Amintiri-si-portrete-literare s-a lăsat („nu s-a lăsat”, acesta este cuvântul!) marcat de tarele unor asemenea răstălmăciri umorale. Este semnificativă pentru portretul spiritual al autorului antiteza, deschis mărturisită şi asumată cu demnitate, între doza de inerentă severitate cu care îi judecau, ei, tinerii, pe unii dintre cei mai vârstnici, pentru anumite concesii făcute ideologiei unice şi seninătatea generoasă cu care priveşte, acum, oameni şi împrejurări: „Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor – scrie cu multă înţelepciune Gabriel Dimisianu – dacă nu a făcut el însuşi, mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei.”

Emoţionantă mărturie de conştiinţă, care mi-a adus aminte de antologica tabletă a lui Geo Bogza despre ursul cel bătrân, revenit spre amurgul vieţii sale în pădure şi pe care îl judecă necruţător urşii tineri. El ridică ochii spre cer şi rosteşte doar atât: „Dă-le, Doamne, să nu simtă niciodată jarul aprins sub tălpi!”

Profesiunea de credinţă a intelectualului Gabriel Dimisianu este reluată, cu o semnificativă frecvenţă, în paginile cărţii, avându-şi corolarul firesc în această (foarte corectă) descriere a contextului intelectual în care au trăit, au scris, au publicat şi au acţionat cei mai mulţi dintre cei pe care îi invocă în cartea sa Gabriel Dimisianu: „Deschiderea ideologică de la mijlocul deceniului al şaptelea, atâta câtă a fost, a dezăgăzuit multe energii artistice şi a favorizat afirmarea puternică a generaţiei ’60, rapid orientată în sensul noului curs, precum şi reafirmarea multor scriitori din seriile anterioare, până atunci marginalizaţi sau anulaţi de-a dreptul (unora li se luase de altfel nu doar libertatea scrisului, ci libertatea propriu-zisă, căci populaseră puşcăriile ca deţinuţi politici, până în 1964). Climatul era deci stimulator şi părea benefic, îngăduind chiar speranţe în unele schimbări de fond. Cine a trăit epoca îşi aminteşte.”

Pe acest fundal de epocă îşi deapănă amintirile şi îşi schiţează portretele literare Gabriel Dimisianu. De aceea, nu este câtuşi de puţin întâmplător faptul că printre cele mai dense şi sugestive profiluri evocatoare se află cele consacrate unor personalităţi proeminente ale vieţii literare şi chiar politice ale acelor ani, despre care, astăzi, se vorbeşte foarte puţin… spre deloc. Sau, mai rău, se vorbeşte – numai! – în termeni negativi.

zaharia stancu

Zaharia Stancu

Două exemple numai. Primul este Zaharia Stancu, la care memorialistul remarcă, pe bună dreptate, „firea lui sucită” şi chiar „o doză de histrionism”. Iar întâmplările istorisite cu fineţe şi cu umor rafinat nu fac decât să întărească spusele memorialistului. Una este cea despre o ceartă la care s-a luat cu prietenii lui, Aurel Baranga şi Radu Popescu, atunci când aceştia au venit să-i ceară ceva iar el, Zaharia Stancu, se încăpăţâna că nu şi nu! „Nu vreţi să vă dau şi cămaşa?” a strigat furtunosul autor al lui Desculţ şi în secunda următoare şi-a scos-o! Dar, după câteva momente s-a răzgândit: „Chiar credeaţi că v-aş fi dat cămaşa, cum era să v-o dau?”

Acelaşi dar al portretului bine făcut în cuvinte, surprinzând ceea ce este cu adevărat expresiv, de durată, în mişcarea browniană a personajelor, îl dovedeşte Gabriel Dimisianu şi în cazul lui George Ivaşcu. Erau, de-acum, în antologia orală a hebdomadarului „Contemporanul”, ieşirile directorului publicaţiei, dar şi reacţiile, cu tâlc, ale celor ce intrau sub incidenţa caustică a mai marelui gazetei. De aici, această definiţie a personajului: „Prefera să se creadă să este «rău», belicos, chiar brutal, decât să-şi destăinuie firea afectuoasă şi sentimentală. Cum era George Ivaşcu în fond.”

george ivascu

George Ivașcu

Ştiu şi eu că, nu o dată, atunci când vrei să pui capăt celor scrise, în loc de „etc.”, invoci faptul că „spaţiul nu îmi îngăduie să mai dau şi alte citate, dar…”, numai că, de data asta, chiar trebuie să spun că, din ceea ce Gabriel Dimisianu ne-a adus spre ştiinţă din „cămările memoriei sale”, îmi este greu să mai aleg ceva anume, fără a nedreptăţi alte evocări demne de a fi relevate. Notez, la întâmplare şi… nu prea, câteva portrete din această galerie: Tudor Arghezi şi Geo Dumitrescu, Tudor Vianu şi Fănuş Neagu, Paul Georgescu, Georgeta Mircea Cancicov, Ov. S. Crohmălniceanu, Tiberiu Utan, Mircea Mihăieş sau Ştefan Bănulescu. Pentru fiecare dintre ei, Gabriel Dimisianu are o vorbă de suflet şi un gând prietenesc. Iar atunci când trebuie să se delimiteze de anumite personaje sau stări de lucruri, acelaşi simţ al echilibrului îl face pe Gabriel Dimisianu să se pronunţe elegant dar, totodată, foarte riguros.

Pun punct acestor notaţii, oprindu-mă la portretul pe care Gabriel Dimisianu i-l dedică omului şi scriitorului Nicolae Velea. Un portret, aş spune, pe deplin meritat şi îndelung aşteptat, fie şi pentru faptul că „nea Lică” este şi va rămâne un scriitor din speţa celor de esenţă tare. Evocă, aşadar, Gabriel Dimisianu, în cuvinte sobre dar tulburătoare, moartea tragică a confratelui său. Să mi se îngăduie să spun că, din nefericire, mă prenumăr printre cei care l-au văzut pe Nicolae Velea în ceasurile de dinaintea nenorocirii. Mă aflam la Hanul Prahova, loc de aleasă cinstire reciprocă pentru noi, cei ce roboteam prin (acum fosta) „Casă a Scânteii”, dimpreună cu prietenii mei Cornel O. şi Mihai M. Să tot fi fost cam 5 şi jumătate după-amiază când Nea Lică a intrat în local şi ne-a cercetat dacă „putem cotiza”. Din păcate, trecuse de ora închiderii şi nu mai se putea face nimic pe tema asta. A mai stat ce a mai stat Nea Lică prin locantă şi, după o vreme, a ieşit trist şi singuratic. Dimineaţă, cred că nu trecuse de ora 9, ne-am pomenit în redacţie, la „Scânteia tineretului”, cu Fănel, ospătarul de la Han… Plângea amarnic şi abia îşi mai găsea cuvintele: „A murit Nea Lică, l-au găsit îngheţat pe aleea centrală. Eu l-am omorât, trebuia să îi dau ceva, fiindcă atunci ar fi plecat împreună cu voi şi ar fi scăpat teafăr.”

nicolae velea

Nicolae Velea

Vor trece anii, dar nu voi uita, niciodată, acest episod. Iar faptul că admirabila carte de Amintiri şi portrete literare a lui Gabriel Dimisianu poate să ne stârnească, nouă, cetitorilor, alte amintiri, este şi el un semn că avem în faţă o lucrare cu adevărat pe măsura aşteptărilor noastre de a afla echilibrul şi dreapta măsură.

Şerban Cionoff

*) Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, București, Editura Humanitas, 2013.