Filmul „Arad. Jurnalul meu virtual”, regizat de Carmen Lidia Vidu, a fost distins cu Premiul Special al Juriului la Indian Cine Film Festival

arad carmen lidia vidu

Scurtmetrajul documentar Arad. Jurnalul meu virtual, în regia lui Carmen Lidia Vidu, a debutat cu un premiu la festivalurile internaţionale: filmul a fost distins cu Premiul Special al Juriului la Indian Cine Film Festival 2015. „Primul festival şi primul premiu internaţional pentru scurtmetrajul dedicat parinţilor mei şi oraşului Arad”, spune regizoarea Carmen Lidia Vidu.

Continuă lectura „Filmul „Arad. Jurnalul meu virtual”, regizat de Carmen Lidia Vidu, a fost distins cu Premiul Special al Juriului la Indian Cine Film Festival”

Privire din culise a Galei Premiilor UCIN 2014

Gala premiilor ucin 2014

Despre pasiune și film într-un scurt documentar

Gala Premiilor UCIN 2014 (making of) poate fi urmărită astăzi, luni, 21 septembrie, la ora 17.20 la TVR 2 și la ora 19.40 la TVR HD și în reluare vineri, 25 septembrie, ora 16.00. Realizator: Iulian Foişor. Imaginea: Cristian Glodeală, George Fustanela. Montaj: Ionuț Andrei. Redactor: Ada-Maria Ichim. Producători: Cecilia Melinescu, Liliana Chițescu.  Continuă lectura „Privire din culise a Galei Premiilor UCIN 2014”

Proiecția documentarului „Insight. An Eye on Bucharest’s Art Galleries” la ICR, în cadrul Bucharest Photo Week Festival

Insight

Luni, 14 septembrie 2015, de la ora 20.00, la Institutul Cultural Român din Buurești (Aleea Alexandru nr. 38) va fi proiectat documentarul Insight. An Eye on Bucharest’s Art Galleries. Proiect inedit demarat la sfârșitul anului 2014 de trei masteranzi ai Centrului de Excelență în Studiul Imaginii – Miluță Flueraș, Edina Berbescu și Simona Carapeț – filmul oferă o imagine de ansamblu asupra galeriilor de artă reprezentative pentru spațiul cultural bucureștean. Continuă lectura „Proiecția documentarului „Insight. An Eye on Bucharest’s Art Galleries” la ICR, în cadrul Bucharest Photo Week Festival”

„Cinema, mon amour”, prima producţie premiată la Festivalul de Film de la Sarajevo 2015

Docu Rough Cut Boutique Awards_sursa SFF

Documentarul Cinema, mon amour, în regia lui Alexandru Belc a câştigat premiile Cat&Docs Award (2.000 euro) şi Croatian Radio Television HRT Award (2.000 euro) decernate în cadrul secţiunii Docu Rough Cut Boutique a Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, ediția 2015 (14–22 august). Din echipa proiectului, la festival au fost prezenţi regizorul filmului, Alexandru Belc alături de Tudor Giurgiu (producător) şi Ioachim Stroe (editor). Atelierul de dezvoltare a proiectelor de film documentar a avut loc în perioada 17–21 august, reunind specialişti din domeniu şi echipele filmelor selectate în sesiuni de grup, întâlniri individuale şi sesiuni intense de story editing. Continuă lectura „„Cinema, mon amour”, prima producţie premiată la Festivalul de Film de la Sarajevo 2015”

Institutul Cultural Român de la Viena marchează 134 de ani de la naşterea lui George Enescu

george enescu

„În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzică şi niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare.” (George Enescu)

eveniment liber sa spunInstitutul Cultural Român de la Viena marchează aniversarea a 134 de ani de la naşterea lui George Enescu (19 august 1881–4 mai 1955), organizând miercuri, 19 august, la ora 19.00, proiecţia filmului documentar Enescu – la răspântie de vremi şi duminică, 23 august, începând cu ora 10.30, turul ghidat Enescu şi Viena. Continuă lectura „Institutul Cultural Român de la Viena marchează 134 de ani de la naşterea lui George Enescu”

Carmen Lidia Vidu a câștigat Premiul Gopo la debutul său în film

carmen lidia vidu Gala Gopo

O scurtă istorie Astra Film, filmul de debut al regizoarei Carmen Lidia Vidu, a câștigat Premiul Gopo pentru cel mai bun scurt-metraj documentar la Gala Premiilor Gopo 2015.

O scurtă istorie Astra Film este un documentar animat realizat în anul 2013 pentru a marca aniversarea de 20 de ani a Festivalului Internațional de film documentar de la Sibiu.

Carmen Lidia Vidu este cel mai spectaculos regizor de teatru al tinerei generații și a devenit cunoscută ca primul și cel mai important regizor de teatru multimedia din România. Apreciată în peisajul teatral pentru spectacolele speciale, care folosesc un limbaj artistic diferit şi transformă tehnica în emoţie autentică, regizoarea care promite că nu se va opri niciodată din experiment își face debutul în film cu un Premiu Gopo.

O scurta istorie Astra Film

„Dedic și împart Premiul Gopo cu Cristina Baciu. Mulțumesc Dumitru Budrala (fondatorul și directorul Festivalului Astra Film Sibiu) că m-ai motivat să învăț să fac filme despre oameni și despre cinema. Povești cu final deschis. Credeam că fac un making-off care nu e film, e un produs publicitar, atâta tot, e un spot un pic mai mare. Chiar nu știam că o să aibă 30-40 de minute, chiar credeam că o să iau frânturi de materiale interesante, o să le leg și o să scriu «La mulți ani!>. Dar e un film în toată regula, nu doar un film de comandă cum ar fi putut să fie. Sunt foarte mandră de el.” – Carmen Lidia Vidu despre filmul său de debut, O scurtă istorie Astra Film, cel mai bun scurt-metraj documentar la Gala Premiilor Gopo 2015

O scurtă istorie Astra Film. Regia: Carmen Lidia Vidu. Narator: Dumitru Budrala. Montaj: Cristina Baciu. Producător: Fundația Astra Film.
Filmul integral poate fi vizionat aici: http://youtu.be/-wYZqVNf9eE

Teaser: http://youtu.be/AKxqz9A3gBQ

Foto: Carmen Lidia Vidu (dreapta) și Cristina Baciu la Gala Premiilor Gopo 2015. Credit foto: Fotograful tău.

Pe Carmen Lidia Vidu o întâlniți și pe scenele de teatru din București, unde se joacă în această stagiune 3 spectacole care poarta semnătura sa:

Carmen Lidia Vidu este și cel mai tânăr regizor care a montat până acum pe scena Teatrului Național din Bucuresti (Privighetoarea și trandafirul după un basm de Oscar Wilde, în anul 2007. Trailer-ul spectacolului aici: https://youtu.be/24gkXSZ8cAw)

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Film

PEN Clubul Ceh – 90

pen club ceh  90 ani

corespondenta rubrica liber sa spunPEN Clubul Cehoslovac a fost fondat la 15 februarie 1925 datorită scriitorului Karel Čapek, la Praga, în salonul Cafenelei Louvre de pe Národní třída (Bulevardul Naţional), ca unul din primele centre din străinătate ale PEN Clubului Internaţional, fondat în Anglia în anul 1922.

În acelaşi loc PEN Clubul Ceh a aniversat în perioada 12–14 februarie 2015 nouăzeci de ani de la înfiinţare. Cu ocazia acestei aniversări, joi, 12 februarie, la reşedinţa primarului Pragăi din Piaţa Mariánské nr. 1, a fost decernat Premiul PEN clubului, anul acesta laureatul fiind artistul plastic şi poetul Josef Vinklát. Vineri, 13 februarie a avut loc la Galeria Louvre conferinţa pe tema PEN Club în Europa şi în lume.

pen club ceh expozitie

Cu ocazia aniversării a 90 de ani de la fondarea PEN Clubului Ceh au sosit la Praga: Josef Haslinger (Germania), Adam Pomorski (Polonia), David van Reybrouck (Belgia), Ladislav Volko şi Ireney Baláž (Slovacia), Teresa Cadete (Portugalia), Risto Lazarov (Macedonia), Jarkko Tontti (Finlanda), Gilwon Lee (Coreea), Naděžda Čačinovič (Croaţia), Joke van Leuven (Flandra), Géza Szöcz (Ungaria), Antonio Della Rocca (Italia). Din partea PEN Clubului Român a participat scriitoarea Magda Cârneci.

Sprijinul financiar pentru oaspeţii străini participanţi la conferinţă u a fost acordat de Ambasada Belgiei – Reprezentanţa Wallonie, Ambasada Suediei, Institutul Cultural Italian, Institutul Cultural Român de la Praga.

Semnificaţia PEN Clubului a fost şi este – pe lângă activităţile de club – respectarea apărării libertăţii cuvântului şi a presei. În perioada regimului totalitariste, activitatea PEN Clubului Ceh era redusă la minimum. În anii ’70–’80 ai secolului XX PEN Clubul Cehoslovac a devenit un fel de centru adormit.

Abia în vara anului 1989 un grup de scriitori au reuşit să reia activitatea organizaţiei. La prima şedinţă s-a formulat un protest oficial împotriva ţinerii în închisoare a scriitorilor şi artiştilor din Cehoslovacia de atunci şi din alte ţări din blocul sovietic. După mulţi ani au fost primiţi noi membri, preşedinte fiind ales Jiří Mucha. În anul 1990 s-a separat de PEN Clubul Slovac.

Printre cele mai semnificative activităţi actuale ale PEN Clubului Ceh se numără sprijinul acordat scriitorilor deţinuţi şi persecutaţi din lume.

jiri dedecek

Jiří Dědeček

În anii 1990–1993 PEN Clubul a fost prezidat de Ivan Klíma, ulterior de Jiří Stránský. Din anul 2006 Jiří Dědeček deţine funcţia de preşedinte. Preşedinte de onoare al PEN Clubului Ceh a fost şi Václav Havel. PEN Clubul Ceh include scriitori de frunte, cercetători literari, critici, traducători şi editori, având în prezent 180 de membri, dintre care 17 cu domiciliul stabil în străinătate.

În anul 1994 Centrul ceh al PEN Clubului a organizat la Praga al 61-lea Congres Mondial al Clubului Internaţional PEN, pe tema Scriitorii şi toleranţa, devenit evenimentul cultural al anului. Oaspeţii congresului au fost Niels Barfoed, Günther Grass, Ronald Harwood, Arthur Miller, Taslima Nasrimová, Tom Stoppard şi alţii. A fost editată şi publicaţia în cinci limbi intitulată Scriitorii cehi despre toleranţă.

medalie pen club

Tot din anul 1994 PEN Clubul Ceh acordă în fiecare an par Premiul „Karel Čapek”, laureaţi fiind Günter Grass, Philip Roth, Arnošt Lustig, Jiří Kratochvil, Ladislav Smoček, Josef Topol, Ludvík Vaculík, Jiří Stránský, Václav Havel, Ivan Klíma, Pavel Šrut şi Jan Šulc. În anul 1996 a fost decernat pentru prima oară Premiul PEN Clubului. L-au obţinut Adolf Branald, Jan Vladislav (1998) şi Jiří Krupička (2000). În anul 2009 Premiul PEN Clubului a primit denumirea „Pe propriul drum”. Laureaţi: Bohumila Grögerová, Jana Štroblová (2011) şi Jaroslav Putík (2013). Acesta se acordă în fiecare an impar.

Cel mai recent laureat, Josef Vinklát (n. 1934) a studiat liceul industrial de utilaje, dar, fiind fiu de mic meseriaş, nu i s-a permis să-și continue studiile. A lucrat în construcţii, apoi ca fochist şi 16 ani ca grădinar. În 1968 a fondat filiala Clubului angajaţilor fără partid. Pasiunea sa de-o viaţă o reprezintă arta şi literatura. A publicat volume de poezie și grafică.

karel capek

Karel Čapek

Karel Čapek (1890–1938) a studiat filozofia, estetica, istoria artei, anglistica, germanistica şi boemistica la Universitatea Carolină din Praga (1909–1915), iar în anii 1910–1911 la Berlin și Paris. În 1915 devine doctor în filozofie.

Din 1917, a lucrat redactor la „Lidové noviny” („Ziarul popular”), regizor şi dramaturg la Teatrul Vinohrady. În 1922 îi este prezentat preşedintelul T. G. Masaryk, în 1925 este ales preşedinte al filialei cehoslovace a PEN Clubului, pe care, practic, a fondat-o/

Ulterior este numit membru al Comitetului internaţional pentru colaborare spirituală a Uniunii Popoarelor (comitet stabil pentru literatură şi artă).

În 1935 se căsătoreşte cu Olga Scheinpflugová.

În 1937 participă la Congresul Mondial al PEN Clubului de la Paris. În 1938 contribuie la organizarea Congresului Internaţional al PEN Clubului la Praga, este propus de mai multe ori pentru Premiul Nobel pentru literatură. După conferinţa de la München, luptă împotriva fascismului ceh, trecând prin cea mai grea perioadă a vieţii sale. Moare de pneumonie pe 25 decembrie 1938.

Ilustratie la RUR de Karel Capek

Ilustrație la R.U.R. (Rossums Universal Robots) de Karel Čapek

Proză, povestiri, romane: Fabrica de absolut, Krakatit, Hordubal, Războiul cu salamandrele, Viaţa obişnuită.

Piese de teatru: R.U.R, Din viaţa insectelor (în colaborare cu Josef Čapek), Tema Makropulos, Boala albă, Mama.

A publicat de asemenea eseuri și foiletoane.

Lidia Našincová

Corespondență de la Praga

Ascultă 

„R.U.R” de Karel Čapek, regia: Constantin Dinischiotu. Producție a Teatrului Național Radiofonic, 1991 

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Corespondență

„7 cuvinte”, documentar despre părintele Gheorghe Calciu

7 cuvinte gh calciu

eveniment liber sa spun7 cuvinte, un documentar despre părintele Gheorghe Calciu va fi lansat oficial duminică 15 februarie 2015. Premiera va avea loc pe 15 februarie, la Auditorium Pallady – București (B-dul Theodor Pallady, nr. 40 G, sector 3, stația de metrou Nicolae Teclu).

7 cuvinte este povestea unui om care a petrecut 21 de ani după gratii. Gheorghe Calciu, student la Medicină, intră în închisoare în 1948, pentru „vina” de a-şi fi iubit ţara şi credinţa. Timp de 16 ani trece prin experienţe-limită: reeducarea de la Piteşti, cavoul morţii din Jilava, „ispitirile” de la Aiud.

După eliberare, într-o ţară îngrozită de teroarea Securităţii, rosteşte în Bucureşti 7 cuvinte către tineri, un îndemn la un „zbor înalt”, eliberator din sclavia materiei.

Părintele Gheorghe Calciu

Părintele Gheorghe Calciu

Este arestat şi condamnat la moarte, apoi expulzat în America. Un destin cu pogorâri în iad, gesturi „nebuneşti” de jertfă şi înălţări taborice. Peste 30 de oameni depun mărturie despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, într-un documentar artistic căruia nu-i lipsesc verva, sensibilitatea şi umorul.

Documentarul 7 cuvinte este realizat de Abis Studio, Legenda Film și Editura Bonifaciu. Mai multe personalități ale vieții românești, cunoscuți ai părintelui depun mărturie despre evenimentele din viața acestui cleric român.

Articole din categoria Religielogo liber sa spun

Documentarul românesc „Al doilea joc” la Bruxelles

docu mondays

Documentarul românesc Al doilea joc de Corneliu Porumboiu este proiectat luni, 2 februarie 2015, la ora 19.30 la Cinematograful „Aventure” din Bruxelles. Evenimentul face parte din seria „Docu Mondays”, organizată de EUNIC Bruxelles şi va fi urmat de o discuţie cu publicul, moderată de Robert Adam, directorul ICR Bruxelles.

al doilea jocAl doilea joc (2014) este un film minimalist care prezintă dialogul dintre regizor și tatăl său în timpul revizionării meciului Dinamo – Steaua (1988). Porumboiu-tatăl, arbitru al derbiului respectiv, reînvie prin discuția cu fiul său atmosfera din România comunistă.

Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai premiaţi regizori ai noului cinema românesc. A realizat filmele Visul lui Liviu (2004), A fost sau n-a fost? (2006), Poliţist, adjectiv (2009), Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism (2013).

„Docu Mondays” este un program de proiecţii de documentare de artă contemporane organizat de EUNIC Bruxelles, rețeaua institutelor culturale europene, cu participarea a zece institute culturale. ICR Bruxelles deține președinția rețelei EUNIC Bruxelles în 2015. Serile de cinema includ dezbateri cu echipele filmelor și vizează promovarea documentarului de artă european pentru publicul belgian.

In memoriam Ion Șiugariu Soreanu

ion siugariu soreanu

6 iunie 1914, Băița, jud. Maramureș –1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia

calendarÎmi revine îndatorirea de onoare de a vă reaminti, celor interesați, că la 1 februarie 2015 se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Șiugariu, poetul- erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut. În urmă cu 30 de ani, din inițiativa soției sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care și-a consacrat cu o neobișnuită dăruire viața și eforturile pentru a-i păstra curată și vie amintirea, în colecția „Pașii lui Orfeu”, Ion Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Șiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefața sa, Vintilă Horia consemna: „Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generației mele. Idealul  universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna și către ceea ce o aștepta, adunarea într’o revistă și într’o grupare a voinței noastre de putere spirituală, războiul, separările, morțile, exilurile. Decenii de deșerturi și sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toți oamenii pământului, împrospătați în  românism, adică în cunoaștere, și teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii și de răutate, patru decenii de proză întunecată și neomenească, de durere românească, definitoare și ea, într’unfel, deoarece a fost poporul român punctul în spațiu și în timp în care s’a concentrat suferința și nedreptatea. Poate că și asta înseamnă ceva, deși noi am fi vrut concentrarea pe alte valori și pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Șiugariu, atât de legată de acea intenție, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi și n’a fost decât în sacrificiu și în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generația de la 1939 se reîntâlnește cu Ion Șiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, Ion Șiugariu de la „Meșterul Manole”, Madrid, 21 ianuarie 1985).

ion șiugariu poet erou

Născut la 6 iunie 1914, Ion Șugar(iu) este primul dintre cei șase copii ai familiei minerului aurar Ion Șugar și Floarea Șugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorități, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiție din România, în Ion Soreanu. „Dar scriitorul va semna: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, folosind și pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu” (Lucia Soreanu-Șiugariu). Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Șiugariu, „școala primară o urmează târziu, la Băița și Valea Borcutului (1924–1928), cu mari întreruperi”, „nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său”. „Copilăria și-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, șteampuri umede și școală, unde mintea lui ageră, iscoditoare și sârguința la învățătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli și mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului”. „După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul și cu sprijinul preotului Băcilă, reușește, în urma unui concurs, să intre la Școala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la Liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, fiind bursier până la sfârșitul studiilor (1936). Înclinațiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicații și pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neș și mai ales Octav Șuluțiu. Citește mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista „Observatorul” din Beiuș cu versuri pe carele semnează Ionel Șiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei „Familia”, din Oradea, apoi va publica și la revistele „Veac Nou” din Baia Mare, „Afirmarea” din Satu Mare, „Lanuri” din Mediaș, „Cronica” din Baia Mare ș.a. În 1936 își ia examenul de bacalaureat reușind în fruntea promoției. „Îndrumat de criticul literar al revistei «Familia» – Octav Șuluțiu –, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi își efectuează stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești (1936–1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent.” „Atras de centrul vieții literare tinere românești, intră în București în toamna anului 1937 și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat și apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ionion siugariu medalion Petrovici. Viața lui este însă poezia, scrisul… Desfășoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicații din Capitală și din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însuflețit de dorința de a ridica cultura tânără românească.” (L.S.-Ș), În eseul Țara crinilor din „Decalog” (decembrie 1937) enunța, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului”… „Niciodată foamea de cer n’a bântuit mai puternic inimile, niciodată țipătul pentru realizarea deplină n’a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea și țipătul nostru.” (Ion Șiugariu,  Țara crinilor, în „Decalog”, anul II, nr. 56, decembrie 1937). În martie 1938 îi  apare volumul Trecerea prin alba poartă, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărților Bisericești, considerat un debut promițător și despre care Octav Șuluțiu, în „Familia”, scrie: „E o țâșnire vulcanică, un clocot  de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct,ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli.” În „Viața Românească”, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Șiugariu este un însetat de viață. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârșitor stăpânește culegerea Domniei Sale de versuri, de la prima poesie, Cântec de pornire la drum și până la ultimul vers din Incantații. Versificator abil, Domnul Ion Șiugariu nu cade în păcatul atâtor poeți tineri, de a-și clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Și domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viață.” În „Sfarmă Piatră”, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Șiugariu este acel cult și respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului”. În „Pagini literare”, Romulus Demetrescu:  „Frăgezimea  sentimentului  tumultuos  e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic.” Horia Nițulescu, în „Porunca vremii”: „Domnul Ion Șiugariu este un poet al vârstei lui: simplu și curat. Poesia lui este poesia unei adolescențe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare…” În 1939 începe colaborarea la revista „Meșterul Manole” deținând rubrica de critică, „Poezia tânără”  și „creindu-și un limbaj critic propriu, distinct”. În articolul Poezia / Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru  într’o  literatură românească  mare,  unică,  universală.  O literatură  fără compromisuri,  fără  resemnări minore” (Ion Șiugariu, Poezia tânără, în „Meșterul Manole”, nr. 7–10, sept.–dec. 1939, p. 58). După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Șiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărțiți de părinți și de ceilalți frați – Vasile, Mărioara, Augustin și Zaharia, rămași sub ocupația maghiară, scrie scurta mărturisire. Am venit din Ardeal: „—Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinții, amintirile, totul. N’am avut răgaz nici cel puțin să ne uităm în urmă. A venit așa de pe neașteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s’au tulburat toate credințele. Am visat, am scris, am așteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veșnică. Atâta vreme și cu atâta suflet! Am ascultat șoaptele strămoșilor, am descifrat sensul vieții lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezut că toți sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărțile sfinte și cât de mult am crezut că generația noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meșterul Manole și ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăși propriile granițe, pentru a bate la poarta unei universalități românești. Cât de mulți au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generația asta n’a fost înțeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s’a dat voie. Acum avem în fața noastră o ruină, o monstruozitate.  [] Am vrut să fim catedrală dar nu ni s’a dat voie să fim nici măcar bisericuță. Da. Am venit din Ardeal. Și am adus Ardealul aici cu toate credințele, hotărîrile și dârzeniile lui.” (Ion Șiugariu, Am venit din Ardeal, în „Meșterul Manole”,  aug.-nov. 1940, p. 63). În noiembrie 1941, Ion Soreanu este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ținutul Herța) și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: „Universul literar”, „Meșterul Manole”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Decalog”, „Curentul literar”, „Vremea”. În iarna aceluiași an pregătește teza de licență cu titlul Aspectul jurnalistic în literatura modernă, pe care o susține în februarie 1942 și este calificat cu foarte bine – magna cum laude. La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare și volumul Ion Șiugariu, Paradisul peregrinar, Colecția „Meșterul Manole”, București, martie 1942, despre care s-a scris: Nicolae Roșu, în Gândirea: „În aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Șiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de  evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Șiugariu către o dumnezeească  desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare”; Petru P. Ionescu în „Revista Fundațiilor Regale”: „Remarcăm  de la început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Șiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală”; Pericle Martinescu în „Dacia Rediviva”: Paradisul peregrinar este, în concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul  este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe axa cărora d. Ion Șiugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției, volumul său deversuri”; Mihai Niculescu în „Universul literar”: „Reținem din această poezie, ca din lectura întregei cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă condiției noastre pământești”; Aurel Marin în „Gazeta Transilvaniei”: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei  nedeslușite, văzute cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale naturii.” Gherghinescu Vania în „Tribuna”: „D. Ion Șiugariu este tânăr și la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereți și dincolo de exprimările în carii plutesc impurități inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice banalitate”; Vasile  Damaschin în „Seara”: Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Șiugariu, este o excepție. Ea ne amintește de victoriile de odinioară ale versului tânăr”; Apollonius în „Preocupări literare”: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații și adieri”; George Drumu în „Revista Bucovinei”: „Poesia d-lui Ion Șiugariu e o litanie liniștită cu mici umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împletește ca un vis nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă”. În iulie 1942, Ion Soreanu, obține pașaport și pleacă la Băița, aflată sub ocupația maghiară, unde își vede părinții și frații pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregătește poemul Țara de foc, care apare în aprilie, în Colecția „Meșterul Manole”, București, 1943, cu dedicația: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga. De aceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin”, apariție urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 8,  1943;  Pompiliu Constantinescu în  „Vremea”,  nr.  717, 26 sept. 1943;  Traian Stoica în „Bacăul”, 6 iulie 1943, nr. 2166. Încă din ianuarie (1943), Ion Șiugariu este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție din Ploiești și, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten și coleg de breaslă. Puținele clipe libere ce le rămân după instrucție sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicația locală „Bacăul”, continuând să se ocupe frecvent polemic și critic față de deficiențele fenomenului literar contemporan, în articole precum: Literatura războiului actual, în „Bacăul”, nr. 2152, 22 iunie 1943; Ceva despre noi, în „Bacăul”, nr. 2166, 6 iulie 1943; Muncă și literatură, în „Bacăul”, nr. 2222, 31 august 1943 etc. La  29 iulie  1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu se căsătorește la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943 este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău, iar în iunie–august 1944 este mobilizat și se află cu regimentul la Mogoșești-Jitaru, lângă Slatina. Imediat după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia  parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului”. El îi scrie soției: „Nu ți-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. La Băneasa și Otopeni. Avem morți și răniți. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaș pentru Ardeal. La Buc. e jale. Rușii își fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată și ascunsă. Să eviți să fii văzută de ei și să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.” Continuă să-i scrie tot timpul. La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult […] Știam apoi că vor veni Rușii la Rm. Vâlcea și sufeream numai la gândul că ți s’ar putea întâmpla ceva. Acum știu că au venit f. mulți peste tot locul, deci și acolo. Îmi place să cred, și tu m’ai asigurat în scrisoare, că te vei ști păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic [] Tu ești femeie, să te păzești cât poți mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat [...] Din toată durerea asta va izvorî în curând și o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băița. Te voi duce imediat și pe tine acolo și te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi așa de fericită și tu vei fi în siguranță absolută. Casa noastră este între munți, ferită de toate vânturile trecătoare…” La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureș, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părțile de foc și gloanțe și totuși găsesc în mine destul curaj pentru a-ți da și ție…” La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul și inima împărțită între tine și plaiurile natale. Peste greutățile de fiecare zi trec cu destul curaj și nu am nici un motiv să mă plâng [] Dintre prietenii noștri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu și doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alții au murit, alții sunt răniți, ca la război. Populația românească de pe aici ne primește ca pe niște salvatori. Pe mine asta mă mișcă f. mult. Știu că mama ne așteaptă pe amândoi cu nerăbdare și că va fi fericită să te cunoască…” La 5 octombrie 1944, din Cristești, jud. Mureș: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s’a dus nimeni să-i ridice. O! Cărțile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi.  Erau aruncați unul peste altul,  cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morți de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimeni n-a știut vreodată cine și de unde este. Poate îl mai așteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt – un copil frumos, blond – era lovit în inimă. Îi înfrățise moartea. Mergem, mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitați în tragedia noastră [] În stânga a început azi dimineață să bată tunul. Ai noștri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat și vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câți vor ajunge sus? Și cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru monoton,  în  ritmul  morții. Oare mai există oameni  fericiți  în  lume? Fericire  înseamnă: un somn bun și o mâncare caldă.” La 10 octombrie 1944, din Căpușul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine și la ocupațiunile mele obișnuite îmi dă puteri să rezist la toate…” Continuă să-i scrie soției ori să-și noteze în jurnalul pe care-l ține, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului și în continuare. La 10 noiembirie la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depășit granița. Mai departe am intrat în aventură. Tot așa am făcut când am trecut Nistrul […] Toți care vin din țară aduc numai vești proaste. Guvernul nu poate stăpâni situația… Țara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuși jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulțumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaște toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemților, astăzi ni se cere să fim slugi Rușilor. Nici aici pe  front  nu suntem cruțați. Nu ne putem  opune. Nu  putem  face  nimic. […].  Urmează  Prügy  (22.XI.), Taktaharkány (23. XI.), Ujvilag (26–29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.),  Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944– 2.I. 1945), Debréte (3.I., 6.I. 1945), Jablonca (18.I.1945) ș.a. m.d.

Certificatul de deces al sublocotenentului Ion Siugariu

Certificatul de deces al sublocotenentului rz. Ion Șiugariu (Soreanu)

La 1 februarie 1945, la ora 11.00 dimineața, sublocotenentul în rezervă Soreanu Șiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru orașul Brezno, din Cehoslovacia, și se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion este  decorat  postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler și cu panglica de Virtutea Militară”. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

Ion SIUGARIU - Cimitirul Eroilor  Zvolen-Slavacia

În 1968, într-o ediție îngrijită de Laurențiu Fulga, apar Carnetele unui poet căzut în război – care conțin și ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din țară, sub îngrijirea și prin eforturile Luciei Soreanu și cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iași, încep să apără și operele sale postume, care au putut fi recuperate. Alexandru Husar, unul dintre bunii amici din tinerețe, în prefața Locul lui Ion Șiugariu din volumul Țara crinilor – o culegere de eseuri și articole, Iași, Editura Agora, 1997, considerată „cartea unui om și a unei generații” –, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte și pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii. Volumul Ion Șiugariu, Ceva despre noi. Eseuri, publicat în 2013 de doamna Soreanu la Fundația Culturală Memoria, București, reunește scurte „tablete” cu mărturisirile, observațiile și opiniile critice publicate de  autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l relevă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor și opțiunilor sale. Alexandru Husar, în prefața pe care o semnează și la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărât, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil – opera lui mare, pe care o purta în suflet…” „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia”,  afirma în scrisoarea din 10 februarie 1942 adresată soției. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinței în Umanitate și Poezie, cum spun prietenii săi, o confirmă []  Volumul  grupează […] o  suită  de  pagini, oferind în  ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist și critic literar deopotrivă”… reprezentând „cartea unui om și, implicit, cartea unei generații”. Cartea unui om despre care s-a spus: „Era în Ion Șiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat.” Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: „Și oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere și oricât viața mea va fi mers înainte fără mine, și oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – știu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine… ”„Cartea unei generații  – în ochii săi – adevărata generație, torturată de setea de a se găsi pe ea însăși, de a se realiza în cadrele virtualităților de care dispune, fără să admită nici un compromis cu viața de toate zilele și  care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om și pentru reabilitarea menirii lui adevărate”, „generația cerului”, cum o numea el…

afis centenar ion șiugariu

În pagini de o rară sinceritate, încredințând hârtiei un zbucium interior  pe care nu-l putea mărturisi „nici ființelor cele mai dragi și mai apropiate”, Ion Șiugariu ascunde un om de o noblețe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziții poate exemplare în generația sa. Omul și poetul Ion Șiugariu, noblețea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate aducerii în atenția publică a operei sale au fost mobilul care m-a determinat – în prezența și de acord cu dânsa, să anunț la încheierea festivității jubiliare – care a marcat în octombrie 1996 20 de ani de existență a editurii Ion Dumitru Verlag, München –, instituirea concursului și  Premiului de poezie „Ion Șiugariu” (în valoare de 2000 DM și publicarea în volum a laureatului, pe care d-na Soreanu le-a finanțat integral) și ale căror trei ediții s-au desfășurat la București, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, având spirijinul președintelui acesteia, Laurențiu Ulici. Câștigătoarea premiului primei ediții, 1998 a fost poeta Aura Christi, cu ciclul Sonete crepusculare,  juriul fiind  format din: Alexandru  Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu și Ion Dumitru. Premiul ediției a II-a, 2000 a fost câștigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul La  marginea  satului și s-au  acordat mențiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul Despre singurătate și Irinei Raluca Moraru, pentru ciclul Descântece. Juriul  a fost format din Eugen Uricaru – președintele U. S. R., Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vișan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru. Premiul ediției a III-a, 2002  a  revenit  lui Gabriel  Berceanu,  elev în clasa a X-a,  Liceul „Mihai Eminescu”, Călărași. S-au acordat mențiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul Silabisire de sine, poetei Andrea Gabriela Șarcani, pentru ciclul Pietre de altar și poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul Îngerul care cioplea. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vișan, Vasile Preda, Ioan Flora și Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului și acordarea premiilor nemaifiind posibile, mi-a  revenit onoarea să alcătuiesc Antologia participanților la concursurile premiului pentru poezie „Ion Șiugariu”, ediția I, II și III, apărută la Editura „Fundația Culturală Memoria”, București, 2005, 254 p., cuprinzând o selecție din poemele laureaților, câștigătorilor mențiunilor speciale și ale altor participanți. Inițiativa – deși nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât și în spiritul dragostei și angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul țării, pentru care sufletul i-a vibrat și  s-a dăruit, fără veleități provinciale. La începutul anului 2013, doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, înIon SIUGARIU - „George BACOVIA. Studii critice” (coperta volum) întâmpinarea centenarului nașterii lui Ion Șiugariu (6 iunie 2014) aș  putea-o ajuta la redactarea și îngrijirea unei noi ediții, mai complete, a poeziilor antume și postume ale poetului. Noul volum, Ion Șiugariu, Poeme, a apărut în vara anului trecut, la Editura „Fundației Culturale Memoria”, București, unde în anii din urmă au mai fost publicate și alte cărți cuprinzând opera sau scrieri consacrate  poetului, precum: Ion Șiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediție îngrijită de Lucia Soreanu, București, 2001; Al. Husar, Meșterul Manole, antologie literară, cu numeroase și ample referiri și la viața, opera și activitatea lui Ion Șiugariu, București, 2004;  Ion Șiugariu, Scrieri  (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefață de Alexandru Husar, ediție îngrijită și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006; Ion Șiugariu, Iluzie și destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia – Jurnal de Front), ediție de asemenea îngrijită, cu o evocare și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006. De asemenea, au mai apărut: Ion Șiugariu, Țara crinilor, ediție îngrijită de prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri și articole, Editura Agora, Iași, 1997 și Ion Șiugariu, Viața poeziei, critică literară, ediție îngrijită și tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),  Editura Marineasa, Timișoara, 1999.

poeme ion siugariu

Volumul Poeme preia cuprinsul din Sete de ceruri,  JDV, la  care sunt adăugate ciclurile: Culori  de toamnă cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri și 29 în ciclul Selecționate din primele creații. La dorința Luciei Soreanu, volumul cuprinde și O prefață întârziată de subsemnatul. Tot datorită Luciei Soreanu-Șiugariu, anul trecut a apărut și volumul Ion Șiugariu, Însemnări din război 1944–1945, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepțională, în care poetul-erou zugrăvește, ca puțini alții, trăirile sale și ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranțe, înfrângeri și disperări, mizeria și oribilul chip al războiului în care am fost antrenați, ca urmare a ciopârțirii țării în 1940 ș.a.m.d. Cum am afirmat și cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și pentru a-l dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este de altfel și motivul evocării centenarului nașterii poetului la 6  iunie 1914 în Rotonda Muzeului Literaturii Române din București, unde  circa  două săptămâni s-a putut vizita o expoziție foto-documentară  din Arhiva Bibliotecii Academiei Române și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața Românească”, Marian Drăghici, de poetul lt. colonel Liviu Vișan, din partea Bibliotecii și Editurii Militare din București, de tânărul critic și istoric literar George Neagoe și de alți participanți. Tot acesta a fost și motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 2014 în cenaclul Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția”, e.V., din München, ca și evocarea susținută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii științifice anuale de la Biblioteca și Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. și, implicit, a celei din 17 ianuarie 2015, făcută la invitația Asociației Românilor din Rin-Main pentru Cultură și Artă (ARO), la Offenbach, Germania.

Ion Dumitru

München, 26 ianuarie 2015

centenar ion siugariu apozitia germania

Ion Dumitru munchen

 Ion Dumitru