Avangarda XXII

Paul Klee, Grădina de iarnă

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XI-a ediţie a Festivalului-Concurs Internațional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, care se desfășoară la Bacău în perioada 27–20 septembrie 2012.

Festivalul îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză, teatru, critică literară şi eseu în limba română – tineri şi adulţi, începători şi profesionişti –, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte şi Jurnalism.

Premiile sunt următoarele:

• Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „GEORGETA MIRCEA CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2011

• Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „GEORGE BACOVIA” pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2011

• Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „ION LUCA” pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2011

• Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „VASILE SPORICI” pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2011

• Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2011 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani:

Premiul pentru cea mai bună carte de debut a anului 2011

• Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2011:

Premiul „GEORGE BACOVIA”

• Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani:

Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău

La această categorie se vor mai acorda Premiile II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.

• Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2011:

Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV”

• Pentru întreaga creaţie poetică, Juriul va acorda:

Premiul „OPERA OMNIA” şi/sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ

Premiile anuale ale Fundației Culturale „Gorgeta și Mircea Cancicov” pentru literatură, cultură, arte și jurnalism

În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda:

• Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2011

• Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2011

• Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist plastic al anului 2011

• Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2011

• Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/instrumentist al anului 2011

• Premiul „Dr. VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2011.

Vezi  Programul Festivalului-Concurs Avangarda XXII

Scriitorul spaniol Félix J. Palma se întâlnește cu cititorii români

Editura Trei, cu sprijinul Ambasadei Spaniei în România, vă invită la lansarea cărții Harta cerului de Félix J. Palma. Autorul spaniol se întâlnește cu cititorii din România, miercuri, 26 septembrie 2012, la ora 18.00, la Librăria Cărturești Verona din București. Alături de scriitor vor fi prezenți Excelența Sa Domnul Estanislao de Grandes Pascual, Ambasadorul Spaniei în România, directorul Institutului Cervantes, Dl. Juan Carlos Vidal García, criticul literar Dan C. Mihăilescu, traducătoarea Ana Maria Tămaș și directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Mărculescu.

În călduroasa vară a anului 1835, un bărbat a facut lumea să viseze, susținând că Luna e locuită de unicorni, de oameni-lilieci și alte ființe fantastice.

Dupa mai bine de 70 de ani, strănepoata lui, Emma Harlow, știe că se va putea îndrăgosti numai de cineva care, ca și străbunicul ei, să fie în stare să înflăcăreze imaginația contemporanilor.

Pentru aceasta îi cere milionarului Montgomery Gilmore, cel mai neobosit pretendent al ei, să reproducă invazia marțiană descrisă de H. G. Wells în romanul Războiul lumilor. Pentru Gilmore, nimic nu e imposibil: marțienii vor invada Pământul, chiar dacă, de data aceasta, va fi din iubire.

„Un savuros amestec de genuri.” – „The Washington Post”.

„Un uluitor carusel de erudiție și extravaganță.” – „Le Nouvel Observateur”.

„Cititorii care se vor aventura în aceasta călătorie vor fi recompensați cu prisosință. Félix Palma împletește istoria și fantasticul într-o poveste de dragoste impresionantă, condimentată cu nenumărate aventuri.” – „Booklist”.

„Pur și simplu sclipitor.” – „Publishers Weekly”.

Félix J. Palma este unul dintre cei mai originali scriitori spanioli, iar una dintre mărcile scrisului sau este aceea de a insera fantasticul în cotidian. A publicat cinci cărți de povestiri, care i-au adus multe premii, printre care Premiul Tiflos în 2001 și Premiul Iberoamericano în 2003.

Harta cerului face parte dintr-o trilogie. Prima parte a trilogiei – Harta timpului – a fost recompensată cu prestigiosul Premiu Ateneo de Sevilla în 2008. Publicată în peste 25 de țări, ea l-a consacrat definitiv pe Felix J. Palma ca prozator. Harta timpului a apărut la Editura Trei, în 2011.

Memo

Ața și acul

În mâna unei gospodine

un ac spunea acestea aței:

„O, haimana fără picioare

și fără cap, pe unde umbli?

Eu merg și cos rupturi, într-una,

și unde-ajung, de ce, din urmă,

te ții ca scaiul după mine?”

Surâse ața: „Pretutindeni

eu te urmez, căci fără mine

cum ai putea să coși tu, singur?

Orice ruptură cât de mică

cu mine doar se întregește –

de ce ascunzi ce vede-o lume?

Pe urma pașilor tăi, pururi

eu mă târăsc, de ce vrei oare,

să mă înlături de pe cale?

De ochiul tău dacă-ntr-o seară

mă voi ascunde, ce faci ziua?

Căci unde-i ac, dar nu e ață,

nu coși cu lauda-ngroșată.

Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,

și nu mă mai zărești pe mine –

dar ce te faci, când te privește,

cu mii de ochi, întreaga lume?

Sunt slabă și neputincioasă,

dar fără mine, ac puternic,

nu poți să faci o-mpunsătură!”

Parvin Etesami ( 1906–1941)

Traducere de George Dan

Am ales această poezie a poetei persane Parvin Etesami pentru a intra triumfal în istoria nedespărţiţilor prieteni: acul şi aţa. Ei, oare cu cine să începem, cine a apărut mai întâi? Aţa sau acul ? E ca în povestea cu oul şi găina! Nici acum nu s-au lămurit oamenii cine a fost mai întâi. Oul sau găina?

Lăsăm oul şi găină şi începem cu istoria aţei. Eu cred, şi istoria devenirii umane o demonstrază, că atunci când oamenii au avut nevoie de îmbrăcăminte au folosit tendoane de animale şi fâşii subţiri de piele, datorită faptului că primele obiecte vestimentare au fost confecţionate din piei de animale. O altă etapă a fost aceea când triburile au început să confecţioneze sfoară din diverse plante. Până când s-a descoperit modul actual de confecţionare a aţei, prin răsucirea mai multor fire, au trecut multe secole. Astfel, la început au fost utilizate ca materiale bumbacul, lâna şi mătasea, ca mai târziu să fie descoperite şi valorificate fibrele sintetice, cum ar fi nylon-ul şi polyester-ul. Dar degeaba ai aţa, dacă nu ai şi micul obiect numit ac, cu ajutorul căruia să realizeze obiectele vestimentare!

Primele ace erau confecţionate din oase de animale sau din lemn, iar mai târziu au apărut acele din bronz şi din oţel. În timp, acele din oţel au ajuns la o dimensiune atât de fină, încât puteau coase orice fel de material, inclusiv mătase, fără să lase nicio urmă.

Secole la rând, cel mai mare producător de ace a fost Redditch, companie care producea cele mai bune ace de pe piaţă, cum ar fi Milward’s şi Able Morrall’s. Redditch a păstrat cu grijă secretul fabricării unor ace atât de fine şi de bună calitate. Secretul consta în tehnica de lustruire continuă a acelor cu pulberi fine de şlefuire. Maşinăriile care funcţionau pe bază de apă s-au dovedit atât de eficiente, încât au fost utilizate timp de generaţii întregi. Vă puteţi imagina că aţa a avut, prin oameni sus-puşi, şi o influenţă economică, în urma unui război pierdut? Da, s-a întâmplat chiar pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte.

În 1806, flota lui Napoleon a fost învinsă la Trafalgar, iar împăratul a vrut să se răzbune pentru această înfrângere, interzicând exporturile către Anglia. Însă contrabandiştii au reuşit să ajungă cu marfă în Anglia, dar preţul aţei de cusut din mătase a crescut nefiresc de mult. Preţul unei papiote de aţă echivala cu salariul pe două zile de muncă. Câţiva ani mai târziu, acest lucru s-a schimbat, iar în 1851 Anglia avea aproximativ 100.000 de producători de mătase. În prezent, mai există o singură fabrică producătoare de mătase naturală în Anglia, la Whitchurch.

Apoi a urmat blocarea importurilor de mătase din China, fapt ce a dus din nou la o creştere exagerată a preţului. Din nevoia urgentă de a găsi o alternativă mai ieftină, Patrick şi George Clarck au inventat o metodă de răsucire a firelor din bumbac, fapt ce a dus la obţinerea unei aţe de cusut extrem de eficientă. Aţa din bumbac avea de asemenea avantajul de a putea fi reciclată. În 1882, Clark şi-a deschis propria fabrică de aţă de cusut în Scoţia, iar câţiva ani mai târziu fiul său îşi deschide şi el o fabrică: Coats.

În timp, s-a dovedit că aţa de cusut produsă de Clark nu era suficient de rezistentă pentru maşinile de cusut, fapt ce l-a determinat pe George Clark, unul dintre nepoţii săi, să inventeze o aţă specială pentru maşini – o aţă din şase fire.

Aceasta este povestea celor doi prieteni care fac cea mai bună echipă din lume, din toate timpurile: aţa şi acul.

Pușa Roth

Lansări de cărți

Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Asociaţia Literară „Păstorel” Iaşi vă invită sâmbătă, 22 septembrie 2012, ora 11.00, la Muzeul „Mihail Sadoveanu” din Iași (Aleea Mihail Sadoveanu nr. 12) să participaţi la: lansarea unor cărți recent apărute.

Cu această ocazie se vor lansa volumele: Niciodată cuvintele de George Tei, Pete de culoare de Vasilica Ilie şi Lumea fără mine de Daniel Dumitraşcu.

Invitaţi: scriitorul Mihai Batog Bujeniţă, prof. Denisa Popa Ganea, actorul Constantin Popa. Moderator: Liviu Apetroaie. Coordonator proiect: Didina Sava.

Curtea de la Argeș

Ne face plăcere să vă prezentăm, doamnelor şi domnilor, publicaţia Curtea de la Argeş, nr. 9 (22), septembrie 2012, revistă lunară de cultură care apare sub egida Trustului de Presă „Argeş Expres” (B-dul Basarabilor nr. 35 A) şi a Centrului de Cultură şi Arte „George Topârceanu” (B-dul Basarabilor nr. 59) din Curtea de Argeş, cu sprijinul Primăriei Municipiului Curtea de Argeş şi al Consiliului Judeţean Argeş.

Fiind prima prezentare pe site-ul „Liber să spun”, adăugăm şi colectivul care face posibilă apariţia revistei „Curtea de la Argeş”: Redactor-şef: Gheorghe Păun. Redacţie: Daniel Gligore, Maria Mona Vâlceanu, Constantin Voiculescu. Colegiu redacţional: Svetlana Cojocaru – director al Institutului de Matematică şi Informatică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Florian Copcea – scriitor, membru al USR şi USM, Drobeta-Turnu Severin, Ioan Crăciun – director al Editurii Ars Docendi, Bucureşti, Spiridon Cristocea – director al Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dumitru Augustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – director al Centrului Județean Argeş pentru Promovarea Culturii, Piteşti, Marian Nencescu – redactor-şef al revistei „Biblioteca Bucureştilor”, Filofteia Pally – director al Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii din România, Goleşti, Argeş, Octavian Sachelarie – director al Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”, Piteşti, Adrian Sămărescu – director editorial al Editurii Tiparg, Piteşti, Ion C.Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşti. Corectură: Cristian Bobişi, Radu Gîrjoabă. Tehnoredactare: Elena Baicu.

Gheorghe Păun

Din sumar:

„Manifestul” SFP, editorial semnat de Gheorghe Păun

Motto: O stafie umblă prin lume – stafia partidelor politice.

Am spus de la începuturi că revista noastră nu face politică de partid sau cu referire la vreo persoană. Nici pro, nici contra. E destulă politică în jur, chiar prea multă. Evident, afirmaţia este de natură politică – pentru că nu ne putem sustrage politicii ca atare (s-ar putea să fie şi acesta doar un sofism, dar deocamdată să acceptăm că e un fapt real). Drept care editorialul de faţă (de o lungime neobişnuită în comparaţie cu cele de până acum) este completamente politic. Prescurtarea din titlu se vrea „descifrată” prin Societatea/Statul Fără Partide. Scepticii și ironicii (superficiali sau interesaþi?) pot traduce SF Politic și, admit, nu vor greși prea mult. Le reamintesc însă că zborul de laPământ la Lună a apărut mai întâi în cărți SF, la fel submarinul, la fel…

Teza este că partidele sunt anacronice, deci inutile, ba chiar fac rău, și că se poate imagina o societate fără partide și fără politică în forma tradițională! Am pus semnul exclamării, pentru că vreau să fac din această afirmație un slogan. Pare o naivitate? Poate că este sau poate că nu. Naivitate înseamnă adesea bun-simț. Precum bunul simțal copilului care a strigat cândva „împăratul este gol!” Iar împăratul chiar era gol, în ciuda lingușelii curtenilor. Și propunerea mea este de bun-simț. Atât de naturală, că mă mir că atâta lume se complace într-o comédie a absurdului, fără să realizeze absurdul acesteia. Sper să transmit această convingere și cititorului. Desigur, nu se poate să nu fi avut și alții aceeași idee, e prea evidentă, prea e „cerută de realitate”. Și am aflat că au avut-o. Inclusiv oameni instruiți, deloc naivi. De pildă, Andrew Gamble, professor la Universitatea Cambridge și editor asociat al publicațiilor „New Political Economy” și „Political Quarterly ”(vezi Google), a scris și o carte, tradusă și înromânește,intitulată chiar Politică și destin: sfârșitul istoriei, sfârșitul autorității, sfârșitul politicii. Nu cunosc cartea, nu știu ce reacții a suscitat,parcă prea le sfârșește pe toate, rețin doar că sintagma sfârșitul politicii este în circulație. Și subscriu, privind cu ochii mari și inima mică la ce se întâmplă în jur, la „lunga vară fierbinte” (durează de cel puțin optzeci de ani…) din România, dar și la cea din lume – nu trebuie să idealizăm, din acest punct de vedere, „democrațiile consolidate”. […]

Horia Bădescu: Boicotul istoriei

Înțeleg că, de la o vreme, şcoala românească s-a hotărât să boicoteze Istoria. Printre materiile pe care amintita instituție le propune bunăvoinței junilor noștri concetățeni, pentru care disciplina de bază este distracția iar idealul diploma primită înainte de a începe instrucția, căci de educațiune nici nu mai poate fi vorba, Istoria a devenit cenușăreasa care strânge gunoiul și spală vasele.

Situația nu este de mirare. Românii au o îndelungată tradiție în domeniu, planul metafizic al acestei relațiuni fiind pus în evidență cu asupra de măsură de Lucian Blaga. Nefiind câtuși de puțin un adept al retragerii din Istorie, nu pot să nu constat o anume îndreptățire, ca să nu zic o mare îndreptățire a reticențelor manifestate de neamul acesta de la răspântie de orizonturi și vânturi. Care nu are nimic de-a face cu școlerii și dascălii. Cu dânșii e o altă căciulă!

În fond, te poți întreba: Este sau nu o lipsă de înțelepciune și de utilitate cunoașterea trecutelor junețea învățând meseria armelor și cetindu-l pe bătrânul Plutarh. Adică, încercând să tragă cu ochiul nu doar la chipul rumen al muzei Clio, ci și la ce seascunde sub fustele preagrațioasei doamne. Numai că priveliștea nu e deloc atrăgătoare.

Nu e deloc vesel, ca să nu zic că e de-a dreptul plictisitor, să constați că pântecul ei nu face altceva decât să rodescă, într-o mecanică ireproșabilă, una și aceeași făptură. Un fel de automat care dă la iveală aceeași sticlă de pepsi. E drept, însă, de fiecare data cu altă etichetă! Ceea ce e de-a dreptul uluitor, nu-i așa? Câtă fantezie! Ce liniștitor să fii pus de fiecare dată dinaintea altei motivații! Sau, ca să fim cinstiți, de a spune de fiecare dată altfel același motiv!

Este sau nu înțelept, atunci, să vorbim despre natura palimpsestică a Istoriei ori, și mai îngrozitor!, despre gena etnică? Însă cum să numești altfel fascinanta precizie cu care liniile politicii unor foste și viitoare mari puteri ori foste, prezente și viitoare mari puteri sau chiar ale unor state mai mici, trasee politice atât de bine cunoscute din vremi revolute, se conturează în demersurile lor actuale? Cum să nu te minunezi de încăpățânata lor reiterare, de imuabilitatea înțelegerii raporturilor cu ei înșiși și cu lumea a unora sau altora? De obstinația cu care dau cu fruntea de același prag și în același loc. Nu încape îndoială că ne aflăm în fața unei programări genetice și că rolul pe care structura interioară a individului îl joacă în împlinirea destinului acestuia îl are această „genă” etnică în acela al națiunilor. Așa încât, cu un pic de inteligență și multă luciditate, poate fi calculată doza de fericire și de suferință, mai ales de suferință, a fiecăruia dintre popoarele înghesuite la îngusta masă a bunăstării generale, în anii ce vin. Cineva trebuie să câștige și cineva câștigă. Mereu același! Ori aceiași! Cineva trebuie să piardă și pierde. Mereu același! Sau aceiași! Se pare că, în cazinoul terestru, ruleta a fost aranjată de la bun început. Astfel că nu-ți rămâne decât să murmuri dimpreună cu poetul: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate…” Ori să boicotezi Istoria. Ceea ce, ca și credința schimbării ei, este o dulce iluzie!

ÎPS Calinic: Să ne amintim de Patriarhul Iustin

Pe 31 iulie 2012 s-au împlinit douăzeci și șase de ani de la moartea patriarhului Iustin Moisescu, al patrulea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Iustin s-a născut în satul Cândești, din fostul județ Muscel, ca fiu al unui învățător care s-a jertfit în Războiul pentru Întregirea țării, astfel încât viitorul ierarh a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. A urmat Seminarul din Câmpulung Muscel, Facultatea de Teologie din București, cu rezultate excepționale, iar la mijlocul anilor ’30 a fost trimis de patriarhul Miron să îșicontinue studiile în Grecia. În 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obținea titlul de doctor în teologie al Universității din Atena, cu o teză redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, care avea să rămână un punct de referință bibliografică. Această lucrare trebuie așezată în contextul epocii, în care teologia noastră începea să se impună prin contribuții de valoare, menite să reziste probei timpului. Un an mai târziu, părintele Stăniloae publica Viața și opera Sf. Grigorie Palama, iar părintele Liviu Stan lucrarea Mirenii în Biserică, de asemenea, teză de doctorat. În 1939, viitorul arhiepiscop Antim Nica tipărea în revista „Biserica Ortodoxă Română ”primul studiu românesc despre rugăciunea lui Iisus.

Patriarhul Iustin

Ca formație, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu concentrat și un profesor având ca specialitate Noul Testament. În 1946 a dat la iveală o altă lucrare importantă, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu Ierarhia bisericească în epoca apostolică. Va traduce, din limba greacă, și Simbolica lui Hristo Andrutsos. Acestei bibliografii referențiale i se vor adăuga numeroase studii și articole care s-au adunat în opt volume, sub genericul Integrala Iustin, editate de Episcopia Argeșului și Muscelului și Editura Anastasia, între anii 2002-2004. Tot așa cum i s-ar cuveni reeditate volumele. Pentru că Iustin Moisescu a fost un intelectual sclipitor, plin de acribie în același timp și care a avut oroare de redundanță. După ce și-a obținut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu merge la Universitatea din Strasbourg, unde și-a desăvârșit studiile de specialitate, iar apoi a fost profesor în Varșovia. Revenit în țară, a predat la Iași, Suceava și în cele din urmă la Institutul de Teologie din București – adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o desprinsese de Universitate. La începutul anilor ’50, profesorul teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din învățământ de autoritățile comuniste. S-ar putea pune întrebarea: Cum s-a întâmplat că peste câțiva ani va ajunge mitropolitul Ardealului? Răspunsul este următorul. La vremea respectivă, ministrul Cultelor era un intelectual autentic, Petre Constantinescu–Iași, care predase chiar la Facultatea de Teologie Iași Chișinău. Acest fost coleg și-a amintit că profesorul Iustin Moisescu depusese mărturii favorabile în folosul unor studenți cărora li se intentase un proces. O făcuse dintr-un sentiment de compasiune și solidaritate omenească ce îl va caracteriza mai târziu ca mitropolit și patriarh. […].

Ion C. Ştefan: Solomon Marcus, în faţa timpului etern

De curând, Editura Spandugino, București, a tipărit două volume uriașe, de peste 900 de pagini fiecare, intitulate modest Întâlniri cu Solomon Marcus, din care am reușit să intuiesc măreția în fața timpului a acestui vestit matematician, aplecat cu interes spre o serie de discipline colaterale: lingvistică, informatică teoretică, bioinformatică, semiotică, poetică, antropologie culturală, istorie, filosofia științei, relațiile matematicii cu literatura și altele – așa cum reiese din cele 450 de intervenții, scrise în limba română, engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană. Situat cu egale șanse la intersecția dintre arte și științe, Solomon Marcus a dovedit că, în stadiul unei înalte gândiri teoretice, nu există, de fapt, un hotar stabil, așa cum desprindem din mărturia academicianului Mircea Malița: „Profesorul Solomon Marcus a reușit să creeze noi nuclee de cercetare în lingvistica matematică, astăzi de renume mondial. Din momentul în care filologia și lingvistica ofereau termini largi pentru tratarea matematică, Moisil a făcut din extensiunea matematicii în alte câmpuri o cauză personală.” (Vol. II, p. 26).

Solomon Marcus

Poate că înălțarea multiplă a gândirii omenești, ca o piramidă care reunește în vârful său contribuția mai multor forme de zidire milenară, m-a îndemnat să descifrez părerile multiple și diversificate ale multor academicieni, cercetători, matematicieni, informaticieni, scriitori, filosofi și publiciști – români și din străinătate – reunite într-un singur nimb de admirație. Nu doar măreția științifică a lui Solomon Marcus impresionează, ci și larga cuprindere colaterală, de interferențe și nuanțări, a problematicii gândirii omenești, determinându-ne să recunoaștem și să înțelegem că în centrul ei se află plămada creatoare a creierului omenesc, indiferent din ce punct am porni spre descoperirea ei. Este vorba de o întâlnire la vârf, pe care nimeni altul, până la Solomon Marcus, n-a sesizat-o, convingându-ne și pe noi, ceilalți, să-i recunoaștem meritul de a ne chema lângă el, la această comuniune a ideilor și a disciplinelor înrudite, în vederea unei noi descifrări: „Perplexitatea pe care o încerci deschizând cărțile lui Solomon Marcus nu vine din erudiția imensă etalată în ele, ci din constatarea stânjenitoare pentru tine că toată știința aceasta este a unui singur om. Este ca atunci când cineva îți așază pe tipsie spectacolul cunoașterii și apoi îți spune că ea, cunoașterea aceasta, a încăput într-o singură minte.” (Sorin Lavric, Metafora matematică, în „România literară”, nr. 22, 2 iunie 2006; Vol. I, p. 907).

Dan D. Farcaş: Despre logică, dialectică şi reţele neuronale

Am avut privilegiul ca, la începutul anilor șaizeci, să fiu angajat la unul dintre primele calculatoare electronice românești: MECIPT-1 (abreviere de la „Mașina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timișoara”). Era un echipament de generația I, care, evident, nu suferă comparație, sub niciun aspect, cu calculatoarele actuale, deși, în ultimă instanță, toate lucrează pe baza acelorași principii „Turing-von Neumann”, cu programe secvențiale înscrise într-o memorie magnetică ori electronică.

Împreună cu colegii mei am înțeles repede că „nu aceasta este calea” pentru a construi, cândva în viitor (așa cum doream), niște „creiere electronice” autentice, întrucât mintea omenească funcționează pe principii cu totul diferite. Așa am început să ne interesăm de rețelele neuronale. Ne-au fost de mare folos contactele cu Edmond Nicolau, Constantin Bălăceanu Stolnici, Victor Săhleanu și alți specialiști din București, dar mai ales cu cei de la Facultatea de Medicină din Timișoara, în frunte cu profesorul Eduard Pamfil și cu „mâna lui dreaptă”, conferențiarul Ștefan Stössel. Între lucrurile pe care le-am învățat de la aceștia din urmă, în cursul unor întâlniri săptămânale, întinse pe parcursul a trei ani, a fost și importanța unei structuri neuronale remarcabile, pusă în evidență de niște englezi pe creierul caracatițelor și numită de ei „mnemon”. Practic, această structură (din care octopodul poseda milioane de exemplare) învăța să efectueze o acțiune (ori opusul ei), în funcție de „argumentele” și „contraargumentele” pe care cele două intrări ale mnemonului le primeau, din toată „experiența de viață” acumulată în creierul făpturii. Simulările funcționării mnemonului, pe care le-am efectuat atunci, pe calculator, au limpezit chiar mai mult înțelegerea acestui mecanism.

În același timp, eram preocupat și de logici. Era inevitabil, întrucât calculatoarele electronice (cele de atunci ca și cele de acum) sunt automate logice, funcționând în conformitate cu logica bivalentă tradițională, cea cu „două valori de adevăr” (da=1, nu=0), logică neschimbată în esența ei din antichitate, de la Aristotel și Chrysippos încoace. E drept, toată prima jumătate a secolului XX a fost martora nașterii unor logici „nechrysippiene”. La început, au apărut valorile de nedecis, nedefinit, posibil etc., generându-se astfel logici trivalente sau polivalente. În urma lor, alții au propus chiar o logică probabilistă, având un număr infinit de valori de adevăr, date de probabilitatea ca propoziția să fie adevărată, valori plasate între 0 (perfect fals) și 1 (perfect adevărat). Tot o infinitate de valori de adevăr posedă și logicile vagi (fuzzy), un caz particular al cărora este logica raționamentului nuanțat a lui Grigore C. Moisil. Rudolf Carnap a încercat să înlocuiască probabilitatea, ca valoare logică, cu un „grad de încredere” subiectiv. Carl Friedrich von Weizsäcker și Hans Reichenbach au elaborate în anii treizeci o „logică cuantică”, cu valoarea de adevăr formată din două numere complexe ș.a.m.d. Dar aceste logici nu au fost folosite niciodată la construirea unor calculatoare (deși s-a propus asta). Tot în acea perioadă, se vorbea mult, pe urmele lui Heraclit, dar mai ales ale lui Hegel, de o „logică dialectică”, în care, între altele, se stipula „coexistența și lupta contrariilor”, ori veșnica schimbare a lucrurilor. Această „logică” mai aparte era propulsată în prim-plan și de faptul că regimul politic din vremea aceea considera că singura filosofie corectă este „materialismul dialectic”.

Toate cele de mai sus m-au făcut să cred, pe atunci, că ar fi posibilă o logică în care fiecărei afirmații să i se atașeze două valori de „adevăr”, anume argumentele „pro”, respectiv „contra”, toate ponderate cu valoarea lor pentru individ, ca și cu probabilitatea (sau plauzibilitatea) respectivului argument. Acest mecanism, în care să fie puse mereu în balanță două grupuri de argumente, variabile în timp, era foarte departe de logicile tradiționale, dar și foarte aproape de modul de lucru al creierului în procesul de decizie, ca și de imaginea pe care o aveam privitor la „dialectică”.

În bucuria mea naivă că am intuit o „jucărie” atât de frumoasă, la sfârșitul lunii martie 1967 m-am dus la profesorul Moisil (care urmărea îndeaproape simulările de rețele neuronale pe care le efectuam) să-i spun – în public – că „modelarea mnemonului oferă elemente pentru o posibilă formalizare viitoare a logicii dialectice”. Îmi amintesc că el s-a uitat lung la mine, ca la unul care nu doar că i-a încălcat teritoriul (formalizarea logicilor) pe care se considera suveran, dar a și comis acolo un sacrilegiu. Mi-a replicat: „Ceea ce spui, bănuiesc că pentru dumneata are un sens; pentru mine nu are… dacă mi-ai fi spus că vrei să te ocupi de perpetuum mobile sau de marea teoremă a lui Fermat ar fi simplu – aș ști că ești nebun; la dumneata este însă mai grav…” În râsetele groase ale asistenței, m-a întrebat apoi ce citisem până atunci despre logica dialectică. I-am spus de câteva lucrări ale unor filosofi români în viață, cum erau Athanase Joja sau Henri Wald (ultimul având chiar o carte intitulată Logica dialectică). Replica lui a fost – „Și ai găsit acolo vreo idee matematizabilă?” Am socotit că e mai sănătos pentru mine să mă dau bătut și să tac din gură.

Pe atunci rămăsesem totuși cu impresia că aveam întrucâtva dreptate; iar unele dintre aceste idei, atașate automatelor aleatoare cu utilități, le-am inclus, după câțiva ani, în teza mea de doctorat. Dar avea și Moisil dreptate, deoarece intuia că ceea ce numim îndeobște „dialectică” face parte din acele mecanisme de gândire care sunt – funciarmente – nematematizabile. […].

Insulele Canare

Lilica Voicu-Brey: Alexandru Ciorănescu şi Insulele Canare. Între istorie şi mit

Printre autorii cărților ce alcătuiau, în biblioteca din Tenerife a profesorului Ciorănescu, colecția Canare, numele care apare cel mai frecvent este cel al lui José de Viera y Clavijo (1731-1813), iluministul demult uitat de insulari, redescoperit, readus în actualitate și repus în drepturi de Alexandru Ciorănescu în ipostaza sa de istoric al Canarelor. Dintre toate figurile reprezentative ale culturii din Canare, Viera y Clavijo a fost cel care l-a atras în mod cu totul deosebit pe Ciorănescu, al său „prieten român”, și considerat, tot de către el, nu numai „creatorul  istoriei moderne a Canarelor”, dar chiar și „cel mai modern dintre istoricii spanioli ai secolului său”.

Poate, pentru cititorul român, interesat de vasta activitate de cercetare în exil, timp de o jumătate de secol, a profesorului Ciorănescu, nu vor fi de prisos câteva repere care îl vor putea orienta întru o mai bună înțelegere atât a interesului profesorului Ciorănescu pentru Viera, cât mai ales a curiozității și dorinței sale de a pătrunde în miezul problemelor istorice ale Arhipelagului Insulelor Canare. Este important să știm că această abordare a problemelor istorice insulare a avut ca punct de pornire însăși opera lui Viera, iar dezlegarea necunoscutelor ce se referă la acest subiect nu trebuie căutată în altă parte, ea poate fi găsită în chiar scrierile profesorului. În acest context, trebuie amintit că ampla cercetare a istoriei și culturii Insulelor Canare, materializată în mai mult de 150 de titluri, a fost inițiată de profesorul Ciorănescu în 1949, când, la numai un an după sosirea sa în Tenerife, publica prima sa cercetare, José de Viera y Clavijo y la cultura francesa, un splendid studiu de literatură comparată, care îi va da ocazia mai târziu prietenului său, poetul și criticul literar Andrés Sánchez Robayna, să afirme că în opera lui Ciorănescu „istoria și literatura se contopesc”, deși, adăugăm, nu se confundă. Este elocvent faptul că, deși instalat în Insule, adică la limita cea mai îndepărtată a Europei, Ciorănescu a redescoperit prin Viera, om care călătorise și se instruise la Paris, modalitatea de a se recufunda în ambianța culturii europene atât de scumpă lui. Cu fiecare studiu despre Viera, Ciorănescu reamintește că ne aflăm în prezența unui iluminist insular și european, o personalitate de extremă importanță pentru istoria Insulelor, dar ale cărui învățăminte nu fuseseră apreciate nici îndeajuns, nici adecvat. Nu i se păruse justificată nici uitarea în care critica lăsase îngropată opera lui Viera aproape în totalitatea ei, operă pe care Ciorănescu o readuce în actualitate, comparând pe autorul ei cu un Bernardin de Saint-Pierre.

Istoria inaugurată de Viera a avut ca argument central recuperarea indigenismului. După Ciorănescu, cheia de boltă a gândirii istorice a lui Viera se află tocmai în interpretarea pe care acesta a adoptat-o în legătură cu problema originii populației aborigene din Canare. Este cunoscut că această problemă nu a fost încă rezolvată și, totuși, lui Ciorănescu i se pare extrem de interesantă opțiunea lui Viera atunci când pune în balanță ipoteze atât de diverse și de deosebite, cum ar fi aceea după care locuitorii din Canare ar fi descendenți direcți ai unui fiu al lui Noe, sau că provin din mauritani desțărați, din israeliți, din fenicieni, din vechii locuitori ai dispărutei Atlantide etc. Această din urmă soluție, chiar și extravagantă, este cea pe care a ales-o Viera, este opțiunea lui, lucru ce a determinat ca problematica istoriei Canarelor să-și schimbe direcția într-un mod radical, să rupă, sau chiar să elimine, orice legătură cu istoriografia tradițională.

Interpretarea istoriei propusă de Viera avea să-i conducă pe istorici la două concluzii fundamentale. Prima este aceea conform căreia evoluția Canarelor este apreciată ca diferită de cea spaniolă, lucru pe care Ciorănescu îl consideră cert. A doua concluzie decurge din cea dintâi și stipulează, pornind de la deosebirea menționată, că particularitățile Insulelor Canare pot fi, în consecință, studiate în sine, fără a necesita incursiuni în afară – concluzie considerată de Ciorănescu ca fiind o mare eroare. Având în vedere aceste circumstanțe, nu a fost deloc greu pentru istoricii din Canare să scrie istoria Insulelor. Disciplina istorică a fost, din ce în ce mai mult, redusă la o simplă colectare de date deja cunoscute, istoricul complăcându-se în simpla colecționare sau chiar în stricta compilare a documentelor. […].

Alexandru Mironov: Principiul antropic

Despre mistere

Vreau să vă spun o poveste. O poveste fabuloasă, despre marile taine ale lumii în care trăim. O lume care se întinde dincolo de țări și continente, de planeta Pământ și Sistemul Solar, chiar de Galaxia noastră, către Metagalaxie, Universul în întregime, adevărata noastră casă. Ba chiar și dincolo de ea…

…Taine am zis? Nu, nu pentru inițiați, adică aceia dintre membrii speciei Sapiens sapiens care pot, știu și vor să se ridice în vârful picioarelor – ca în celebra gravură medievală Imago Mundi – pentru a da la o parte perdeaua neagră care ne închide fereastra spre cunoaștere. Da, din păcate, pentru cei mai mulți dintre frații și surorile de specie, ocupați să trăiască într-un aici și acum care blochează ieșirile fabuloasei mașinării numită creier în afara „cercului vostru strâmt”, cum trist plângea lumea noastră Luceafărul lui Eminescu.

Revin la „inițiați”. Termen trimițând la mister, taina absolută, cu gelozie ascunsă vederii, auzului și înțelegerii celor mulți. Dar inițiații zilelor noastre nu mai sunt cei de la curțile faraonilor, din Masonerie sau din pivnițele închisorilor Inchiziției. Ei se manifestă astăzi public, scoțând la lumină uluitoare descoperiri, în cel puțin patru domenii ale cercetării fundamentale, în căutarea Graalului specific. Astronomii și astrofizicienii fugăresc Universul către uterul inițial, faimosul Big Bang – și chiar îndrăznesc să caute și dincolo de el, veți vedea. Fizicienii sunt roși de curiozitate privind consistența și comportamentul particulelor fundamentale, quarcii, și al forțelor naturii – poate apare cineva, un Einstein al vremii, care să le lege într-o ecuație decisivă – dar vor da o mână de ajutor și astrofizicienilor, prin superba aventură numită LHC, de la CERN, de lângă Geneva, unde, sub pământ, se caută primele secunde ale Big Bang-ului celest. Geneticienii – și Biologia, în general – plonjează tot mai adânc în uluitoarea moleculă de ADN (acid dezoxiribonucleic), ai căror proprietari suntem toți, toți oamenii, toate animalele și toate plantele – dacă nu cumva raportul e invers: fantastica moleculă este proprietara noastră, a Viului de pe planetă, și de și mai departe de ea. În sfârșit, neurologii, ajutați de instrumentele imaginate, proiectate și construite de inginerii veacului al XXI-lea, încearcă să dibuiască porți și punți către complexitatea aproape infinită a celei mai teribile mașinării născută de Explozia Inițială, creierul uman.

Ne aflăm acum într-un moment când această fabuloasă sete de cunoaștere începe să se reverse către lumea largă din sertarul aparent ferecat al cercetării.

Ca să mă lansez în povestea pe care v-am promis-o – abia acum încep… – mi-am pus în CD-player o „conservă” cu coruri de Brahms, mi-am deschis carnetele de notițe și mă aflu, așa cum de aproape patru decenii o fac, la o imaginară tablă neagră, în mână cu o imaginară cretă – ambele recuzite de Istorie, căci învățarea a ieșit demult din clasele lumii, învăluind de peste tot lumea. Și vă anunț că personajul principal al lecției mele gutenbergiene este fizicianul Andrei Linde, un profet care nu vrea să mai facă profeții. Într-un articol din Discover, Linde își explică reluctanța. Cu două decenii în urmă, spune savantul, eram deja un fizician cunoscut, lucram la celebrul Institut Lebedev al Academiei Sovietice de Științe și, într-un moment mai dificil al vieții, fiind bolnav și internat la spitalul Academiei, mă gândeam: iată, acesta este locul din care, când îmi va veni vremea, voi privi pentru ultima oară lumea – Moscova, Rusia, Uniunea Sovietică și viața, așa cum erau, păreau să nu se schimbe nicicând.

Către capătul poveștii mele, peste alte câteva agini, vă voi dezvălui finalul acestei istorioare; pregătiți-vă însă acum să intrăm în miezul unor dezvăluiri privind coincidențele stranii din fizica lumii… […].

Vasile Grigore, Dunărea

Emil Lungeanu: Haide să ne Haydn!

Mare scofală n-ar fi fost, desigur, să identifici în Înțeleptul Gâlcevii cu lumea pe acel moldav „Lorenzo de Medici al nostru” pus în ramă călinesciană, chiar și dacă dialogul ar fi fost dat tiparniței anonim. Dar oare paralela singură ar fi fost destul pentru a-l ghici în interlocutorul din Gâlceava mea cu Haydn (Ed. Brumar, 2010) pe poetul Mihail Soare? Constatarea că titlul a fost prelungit cu disjuncția „sau despre romanța pentru clopot la patru mâini”, maimuțărind parcă modelul cantemirian cu „sau județul sufletului cu trupul”, nu face răspunsul cu nimic mai accesibil.

Cert e că Gâlceava înțeleptului cu lumea, orice ar fi însemnat pentru contemporani în urmă cu trei veacuri și oricât omagiu i s-ar cuveni luminatului autor – despre care 99% din posteritate se laudă încă și azi că-l știe („sigur, ăla cu struțocămila și cu broscoporcul”), e doar o improvizație comparativ cu performanțele estetice atinse de replica ei „muzicală” de acum. Dar nu cumva tocmai această elevație amenință demersul lui Mihail Soare – și dânsul tot un erudit într-o lume a capetelor seci – cu un ecou chiar și mai slab decât al ilustrului său predecesor? Gâlcevitorul însuși pare să-și fi făcut această „socoteală loghicească” (snobii zic azi „analiză S.W.O.T.”, acronim anglicist după „puncte tari, slăbiciuni, ocazii, pericole”), judecând după caricatura de morosophos și de trubadur al surzilor pe care și-o compune singur în arlechinada plină de amar sarcasm Sunt idiotul ce încântă, jucându-se cu sugestiva flexiune „cântă – cuvântă – descântă – încântă”: „Sunt idiotul care cântă/ Cu luna-n piept la nunți de stele,/ Amarnic, cu lăuta frântă,/ În armonii de cucuvele/ O operă de trei lulele./ Sunt idiotul care cântă…// Sunt idiotul ce cuvântă/ La-ngropăciuni,  discursuri grele/ Rostind cuvinte ce-nspăimântă/ Dricarii molfăind bezele/ Și caii lor păscând lalele./ Sunt idiotul ce cuvântă…//…// Sunt idiotul ce-și împlântă/ un înger până la plăsele…” Se vede treaba însă că estimarea lucidă a lipsei de șanse care-i paște Pegasul înhămat la „tramvaiul cu cai verzi” nu l-a descurajat defel pe autor să-și asume încălecarea, barem pentru această poză ecvestră de ocazie ce ar putea trece drept tandem templier dacă n-ar fi antonomazică: „Am călărit cu Don Quijote veacul/ amar și deghizat în Rosinantă,/ ne-a însoțit mefistofelic dracul/ cu cârca agățată-n parapantă”. De altfel, postura lui nu e deloc una solitară. E o întreagă cavalcadă în aceste pagini, la care îi găsești luând parte – solidari cu demersul intelectualist al autorului sau doar simpli invitați – pe „amicul Jorje Borges”, pe „vecinul meu Chardin”, pe „zbanghiul de Hölderlin”, pe Papini, pe Rimbaud, pe Ovidiu convocat de un „al naibii dor”, pe Bach, pe Grieg care „îmi va cânta ca lăutarul”, pe Händel în a cărui „scoică părăsită” (metonimie de primă mână acest ghioc al Muzicii apelor!) își caută ermitaj, pe Hermann Hesse ciocnind halbe cu poetul „la o berărie din apropierea pieței de pește”, pe „un înger zurbagiu ca Zurbaran” (la drept vorbind, pe don Francisco l-a taxat aici doar tautofonia), pe Heidegger, pe Haydn pizmuit „pentru nepăsarea sa maiestuoasă” și mârâit „de când ne știam”, așijderea „tare supărat pe Jean Baptiste” (Lully), ba până chiar și „Benof Labre, cutrul, un fericit francez” (Sf. Benoît-Joseph Labre, cel ce cutreierase Occidentul în chip de pelerin cerșetor, precum bonzii). Și e de mirare că monsieur François-Marie Arouet nu a fost programat și el cu vreun rendez-vous în agenda acestui iconoclast voltairian pur sânge. Nonșalanța familiarității cu ilustrele umbre de mai sus vorbește de la sine: panteonul lor este însăși patria poetului, într-un chip analog cu apartenența animistă „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”. E marea republică d’esprit din scrisoarea de odinioară a lui Swift către Sir Charles Wogan: „Noi nu avem dușmani, afară de escroci și proști.” Dovadă stă și contemporaneitatea cu toți laolaltă, anistorismul după chipul și asemănarea primului ei „cetățean”: „Când mi-am citit în ziar ferparul/ Eram cu Dumnezeu la șpriț/ Și nu știam de ce sughiț/ Dând peste cap setos paharul/ Într-o tavernă-n Biarritz”.  […]

Paula Romanescu: Robert Desnos suprarealistul

Anul 1900 pare să-și fi concentrat toate energiile spre a-i da veacului al XX-lea care se pregătea să se ivească încărcătură de noblețe, luciditate, grație și desăvârșire întru armonie a noțiunii de om ca ființă gânditoare, când tot el – omul,  terifiantă zămislire din somnul rațiunii cel zămislitor de monștri, avea să genereze cele Două Mari Conflagrații Mondiale, cu o „recoltă” de victime mai mare decât toate pe care le va fi cunoscut omenirea de când cu acel Si vis pacem, para bellum, de nu cumva cu mult mai înainte, de pe la praștie și piatră.

Atunci, în anul acela adică, numai în Franța aveau să se nască Jacques Prévert, Antoine de Saint-Exupéry, Julien Green, Robert Desnos – spre a nu-i aminti decât pe ei ca să înțelegem de câtă bogăție cuvântul omenesc a avut parte când, pe falia subțire a gândului dintre realitate și vis, tot ce însemna dramă, bucurie și dragoste (graiul românesc ar mai adăuga și dorul), putea să încapă în rotundul unei lacrimi, pe firul tremurând al unui surâs, în niciodată aflata dar mereu sporita taină a necuprinsului dintr-un suflet de om deschis înfloririi și amarului din sâmburele de fruct.

Piet Mondrian, Fermă la Duivendrecht

Robert Desnos s-a născut la Paris într-o familie de comercianți și, potrivit tradiției din lumea-n care zeul Ban se crede stăpân peste toți și toate, el părea destinat să preia la vârsta potrivită frâiele afacerii de familie. Numai că „târgul” și „socoteala de-acasă” nu s-au potrivit nici de data aceasta. Afacerile nu-l interesau, studiul – nici atât. Cu acesta chiar a isprăvit-o repede. A încercat câteva meserii, a fost pentru un timp scurt secretarul unui om de litere, cochetează cu literatura, dar nu ajunge la logodnă cu ea, este într-o permanentă căutare de sine. Și a ajuns la 22 de ani. Notorietatea unor André Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault îl orientează spre o scriitură automatică în care somnul hipnotic era foarte la modă. Breton declara cu o convingere de care voia să se țină seama că „suprarealismul este la ordinea zilei iar Robert Desnos îi este profet”. Dacă-i dăm crezare, înseamnă că mișcarea aceea literară și artistică apărută în Franța după Primul Război Mondial, mișcare care refuza orice formă de ordine sau convenție logică, morală, socială, opunându-le acestora valorile visului, instinctului, dorinței, revoltei în „exprimarea funcției reale a gândirii”, va fi avut în Desnos exponentul și continuatorul cel mai avizat al dadaismului, tălmăcitorul cel mai lucid al visului. Dar iată că în anul 1926 Breton, Aragon și Eluard aveau să intre în Partidul Comunist. Se cam isprăvise cu visul. Era vremea în care se pârguia coșmarul. Desnos rupe cu prietenii săi prea roșii dintr-odată, este exclus din mișcarea suprarealistă, dar, în locul acestora toate, realitatea (și nu visul!) îi aduce în suflet iubirea sub chipul unei vedete de music-hall – Yvonne George. Ea avea să-i rămână singura iubire, deși moartea (femeie și ea, de!) avea să i-o răpească în 1930, lăsându-i doar suferința aceea binecuvântată din care răsare cântul. Două culegeri de poeme (premonitorii!) îi sunt dedicate iubitei: À la mystérieuse (1926) și Les Thénèbres (1927). Misterioasa aceea niciodată numită are pentru poet parfum și adâncime de mit. În 1930, la Gallimard, publică volumul Corps et biens din care răzbate crezul de nezdruncinat: Non, l’amour n’est pas mort!

„Nu, iubirea n-a murit/ în sufletul acesta împietrit/ în ochii și în glasul care ar încerca/ să spună: funeraliile au început deja.// Tu să îți spui/ o cer fantomei tale familiare/ că numai eu sub cer am fost în stare/ să te iubesc atât de mult/ și, că-i păcat că tu nici n-ai știut.// Și voi muri și eu, de tot închis/ în trupul tău nemuritor,/ în strania-ți imagine de vis/ mereu prezentă în minunile toate/ însemnate cu viață și cu eternitate.// Dar de trăiesc,/ accentul, vocea ta, lumina din privire/ parfumul tău, al părului și-apoi/ al altor mii de lucruri știute doar de noi/ vor trăi doar în mine,/ în mine care nu-s/ nici Ronsard, nici Baudelaire/ ci doar Robert Desnos cel care/ de a te fi știut și îndrăgit/ e mai presus de ei și de oricare. […]” Nu mai puțin emoționant este și poemul Jamais d’autre que toi din ciclul Les Thénèbres: „Niciodată alta decât tine/ nu va călca pe drumul tău care-i și al meu./ Niciodată alta decât tine/ nu-și va atinge mâna de fruntea mea, de ochii mei./ Eu nu  știu nici minciuna, nici necredința ce-i;/ știu bine/ că niciodată alta decât tine/ și singur, singur, singur eu/ ca iedera uscată din  grădini/ uitată-n risipiri de mărginime/ și niciodată alta decât tine!” […].

René Magritte, Le blanc-seing, 1965

Florea Firan: Norman Manea

Prozator afirmat ca povestitor și romancier, eseist și autor de cărți ce se înscriu în aria criticii literare, cu opinii și judecăți de valoare distincte, Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, cel mai tradus și cel mai premiat scriitor român în  viață. Intelectual cu o bogată cultură umanistă și politică, Norman Manea este adesea solicitat la dezbateri pe teme majore de actualitate de către universități și publicații importante alături de personalități de primă mărime din lume.

Norman Manea

Născut la 19 iulie 1936, la Burdujeni–Suceava, fiul lui Marcu (contabil la Fabrica de zahăr din Ițcani) și al Janetei (casnică, după ce o perioadă a lucrat în librăria din Burdujeni, a tatălui ei), Norman este îngrijit în casa părintească de Maria, o tânără țărancă orfană, cu care stabilește puternice legături afective.

Împreună cu familia este deportat în 1941 în  Transnistria, în sinistrul exod în care decedează bunicii din Burdujeni. Clasele primare le urmează pe unde părinții au peregrinat după repatriere, mai întâi la Briceni (Basarabia), când este dat la școală și frecventează cursurile în limba rusă, apoi la Fălticeni  unde, pentru a-l cita, a început, de fapt, a doua sa copilărie, în primăvara lui 1945, apoi la Rădăuți și Suceava, orașul în care este înscris la Liceul „Ștefan cel Mare“, pe care îl absolvă cu diplomă de merit, în 1954. Este admis, fără examen, la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții din București; la absolvire începe să lucreze ca inginer, mai întâi la Suceava (1961–1965), iar din 1965 la București, ca inginer proiectant în cadrul IPROMET (1965–1969), cercetător principal la Institutul de Studii, Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor (1969–1973). Elev silitor, în școala elementară a fost făcut pionier, iar în liceu un an a fost secretarul organizației comuniste de tineret (UTM). După unele încercări lirice din perioada liceală, în 1966 debutează cu schița Fierul de călcat dragostea, în suplimentul literar „Povestea vorbii”, al revistei craiovene „Ramuri”, inițiat și editat de Miron Radu Paraschivescu. Trei ani mai târziu, poetul Miron Radu Paraschivescu, deschis experimentelor novatoare în literatură, îi prefațează și volumul de debut editorial, Noaptea pe latura lungă, povestiri, publicat la Editura pentru Literatură din București (1969). Este anul când N. Manea se căsătorește cu Josette Cella Boiangiu, studentă la Universitatea din București, un partener de cursă lungă împreună cu care va face un cuplu puternic ce va înfrunta furtunile din țară și provocările emigrației. Cella Manea își deschide la New York un atelier de restaurări de artă și îi este totodată o devotată susținătoare a trudei și procesului său de creație, protejându-l cu inteligență și discreție.

Limba maternă, pe care „o duce“ cu el, originea iudaică și condiția de exilat sunt reluate de fiecare dată în cărțile sale, ca și experiențele istorice traumatizante, după cum și mărturisește: „Fără vreo intenție de afiliere sau militantism, am simțit totuși, încă de la începuturile mele literare și mai ales în anii din urmă, cum biografia îmi marchează inevitabil tematica, tensiunea și tonalitatea scrisului. Experiențele numite Holocaust, antisemitism comunist, exil s-au potențat astfel, prin experiența extremă a literaturii.“

De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat zece volume, cu apariții la intervale nu mari unele de altele, cele mai multe cu un pronunțat caracter autobiografic: Captivi (Ed. Cartea Românească, 1970), roman bine primit de critica literară, judecat ulterior cu scepticism de autor; Atrium, roman (1974); Primele porți (Ed. Albatros, 1975), volum de proză scurtă din care unele narațiuni eliminate de cenzură au fost incluse, ulterior, în culegerea Octombrie, ora opt; Cartea Fiului (Ed. Eminescu, 1976), roman în două părți distincte (Simona și August) ilustrează două tipuri de agresiune împotriva individualității – „distrugerea morală, cu aluzii la cazul Pătrășcanu, și depersonalizarea cotidiană într-o societate a suspiciunii și supravegherii“; Zilele și jocul (Ed. Cartea Românească, 1977), roman, în care „cotidianul este văzut prin lentilele unui lector juvenil al întrebărilor și derutelor existenței“. După o vizită în Israel (1967), Norman Manea are șansa unei călătorii mult dorite în Occident, în 1979, mai întâi la Paris, unde se întâlnește cu scriitori ai exilului românesc, între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Eugen Ionescu, Edgar Reichmann, Alain Paruit ș.a. Este anul în care îi apare volumul Anii de ucenicie ai lui August Prostul, un eseu-roman ce cuprinde fragmente de jurnal, scrisori, colaj de citate din presa „obsedantului deceniu“, urmat de Octombrie, ora opt (1981), considerat cel mai valoros volum de proză scurtă al lui N. Manea, apreciat în mod deosebit de Heinrich Böll, care l-a și recomandat pentru traducere chiar în anul apariției, dar a fost publicat în Germania abia în 1987.

Confruntarea autorului cu cenzura vremii devine tot mai dificilă din momentul în care acesta îi acordă un interviu criticului Gh. Grigurcu pentru revista „Familia” din Oradea, publicat de Radu Enescu în numărul 12/1981 al publicației, în care N. Manea releva responsabilitatea etică și politică, precum și dreptul de liberă exprimare a scriitorului și denunța sensul șovin antisemit al editorialului anonim din revista „Săptămâna”, intitulat Idealuri, care aparținea, de fapt, lui C. V. Tudor. A urmat o campanie împotriva autorului volumului Octombrie, ora opt în publicațiile „Flacăra”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, care i-a întărit, cu siguranță, decizia de a emigra.  […].

Cristian S. Calude: A căzut o stea: Mihai Pătraşcu

Începând din 2010, Asociația Europeană de Informatică Teoretică (European Association of Theoretical Computer Science, pe scurt, EATCS) oferă annual Premiul Presburger unui grup de tineri informaticieni teoreticieni (sub 35 de ani) pentru contribuții de o excepțională valoare publicate în reviste sau prezentate la conferințe. Premiul poartă numele matematicianului, logicianului și filosofului polonez Mojzesz Presburger, cunoscut pentru „aritmetica Presburger”, pe care a inventat-o pe când încă era student, în 1929. Presburger nu a avut o viață lungă: născut în 1904, a murit in 1943 într-un lagăr de concentrare.

În 2012, Premiul Presburger a fost acordat cercetătorilor Venkatesan Guruswami (Carnegie ellon University, Pittsburgh) și Mihai Pătrașcu (AT&T Labs, New York).

Pătrașcu a primit premiul pentru contribuții la teoria structurilor de date care descriu modul în care sunt organizate și prelucrate datele în calculator și în rețele de calculatoare. Rezultatele sale au fost caracterizate de comitetul EATCS care a acordat premiul în felul urmator: „Pătrașcu’s work has broken through many old barriers on fundamental data structure problems, not only revitalizing but also revolutionizing a field that was almost silent for over a decade”. În traducere liberă, „rezultatele lui Pătrașcu au distrus multe bariere acceptate de multă vreme în structurile de date, nu numai revigorând, dar chiar revoluționând un domeniu aflat în stare de hibernare în ultima decadă”. Adjectivele folosite în citat sunt scrise pentru experții domeniului, ele nu sunt exagerări precum cele folosite deseori în limbajul jurnalistic și, ca urmare, au o semnificație puternică. Aceste rezultate au fost posibile datorită unei înțelegeri profunde a calculabilității din perspectivă informațională.

Pătrașcu a fost un eminent informatician teoretician, care ar fi avut toate șansele să devină unul dintre marii oameni de știință români ai secolului 21. O soartă crudă a făcut ca el să plece din viață, în urma unei boli incurabile, la 5 iunie, la mai puțin de 29 de ani, înainte de a avea ocazia să primească oficial Premiul Presburger. Ultima sa postare (6 mai 2012) pe blogul personal, WebDiarios de Motocicleta, conține textul: „Hurah!! I’ve got some excellent news: I was co-awarded the 2012 Presburger Award, to be shared with Venkat Guruswami, the young superstar of error correcting codes.” Premiul s-a acordat la conferința anuală a EATCS, ICALP 2012, organizată la Warwick, Marea Britanie, în iulie; prietenul și colaboratorul său, Mikkel Thorup, a făcut o prezentare care a înlocuit conferința de primire a premiului pe care laureatul ar fi trebuit s-o facă.

Născut la 17 iulie 1982, la Craiova, Mihai Pătrașcu a fost absolvent al Școlii Nr. 24 „Sf. Gheorghe”, al Colegiului Național „Carol I” din Craiova și al celebrei Massachusetts Institute of Technology din SUA (ultimul titlu fiind cel de doctor). Semnele carierei sale stelare s-au văzut de timpuriu: în clasa a III-a mergea la olimpiadă cu copiii de clasa a V-a. Olimpiadele au fost una dintre marile sale pasiuni, în care a pus talent, pasiune și timp, ca elev și apoi ca tânăr cercetător. Pătrașcu a fost câștigătorul a numeroase premii la matematică, fizică, engleză și în special informatică, unde a obținut la nivel național de nouă ori premiul întâi și șapte medalii la fazele internaționale: patru de aur și trei de argint. Aceste rezultate îl situează printre primii 20 de medaliați în lume și pe primul loc în România. Fostul campion a propus probleme pentru olimpiadele de informatică, fazele naționale, balcanice, europene și internaționale și a fost membru în comitetele științifice ale unor olimpiade internaționale. […].

Los Angeles

Nicolae Ciobanu: Oraşul comercial al „îngerilor”

Orașul „îngerilor”, adică Los Angeles, orbit de lumină mai tot anul, atât ziua, cât și noaptea, este ridicat pe un deșert cu sute de coline seci, între șirurile rupte ale Munților Sierra, cu diferite nume, în partea de est, și Oceanul Pacific către vest, și este presărat cu puțină verdeață, plantată de om în interiorul zonelor de locuit și care se menține vie printr-o continuă risipă de întreținere. Clădiri înalte, obositor de lineare, apar de-a lungul bulevardelor în centrele administrative ale suboră șelelor mai importante, care formează această pizza condimentată uman, pe o suprafață greu de imaginat de departe, 180 km x 80 km. Totul este țesut între autostrăzi cu 3 și 4 benzi pe sens, care mai comprimă în aparență distanțele, prin accesibilitate rapidă la locul de muncă, bineînțeles, pe buzunarul cetățeanului nevoit să meargă la serviciu (în „româna recentă”, job).

Zonele administrative au centrul marcat de clădiri înalte, moderne, adunate grămadă, pentru a crea o impresie impunătoare periferiilor, filigranate pe structuri metalice bine studiate tehnic, impresie deosebită dacă vii din lumea a treia. Centrele comerciale și, mai ales, clădirile cu locuințe în comun, cât și casele particular sunt practic din lemn, carton și ipsos, sârme și becuri, țevi și goluri aiurea, platbandă și câteva kilograme de cuie, în general încropite într-o arhitectură cu iz oriental sau sud-american, întrepătrundere dezordonată de linii și volume, vopsite „desert” și parcă îndesate în pământ, să nu le ia vântul de pe chitucii de lemn (a se citi fundație în puncte libere). În „downtown”, pe Broadway, magazinele nu diferă de bazarele din orientala Turcie. Centrele comerciale mari gen mall, azvârlite la periferia cartierelor de locuințe, sunt capsulate, totul se petrece în interiorul rectangular și imens, cu străzi marcate de magazine, pomi, flori, verdeață, aer condiționat și, mai ales, orice nu-ți trebuie de cumpărat. Aici este singurul loc unde te poți plimba ca pe „corso”, căci afară devii instantaneu de culoare, în special vara, care durează „doar” 9 luni. […].

Ion Pătraşcu: Civilizaţii precolumbiene

Povestea este fascinantă, cu multe taine încă de nepătruns. Oamenii de știință au făcut și ei tot ce au putut: au descifrat relicvele materiale, lăsate din abundență de popoarele amerindiene, au mai încercat să pătrundă și tâlcul miturilor sau legendelor acestora, însă a  rămas destul loc și pentru fabulații. Înainte de a ne apropia, cât de cât, de această lume misterioasă, să amintim etimologia cuvântului amerindian, adică indian american. Unul dintre nași a fost Cristofor Columb, care a numit populația băștinașă de pe aceste tărâmuri los indos, adică indieni. Amiralul spaniol nu a încetat niciun moment să creadă că ajunsese în Indii și nu pe un nou continent. Al doilea naș a fost Amerigo Vespucci, considerat unul dintre cei mai mari navigatori ai lumii, care l-a succedat pe Columb în aventura transatlantică.

Cine erau, însă, acei amerindieni? Când spaniolii au început procesul de colonizare, Americile erau un adevărat mozaic etnic: numai în America de Nord și Centrală se vorbeau peste 300 de limbi diferite, la care se adăugau alte 500 de idiomuri în America de Sud și Indiile de Vest. Cât despre originea vorbitorilor celor peste 800 de limbi, devenim pradă ușoară pentru cele mai imaginative, chiar fanteziste teorii. După unele opinii, acei băștinași ai Americilor ar fi fost descendenți ai babilonienilor, egiptenilor, cartaginezilor sau că proveneau din triburile pierdute ale lui Israel. Nu este exclusă nici  povestea Atlantidei a lui Platon. Chinezii vin și ei cu varianta asiatică a colonizării Americilor. Există, însă, mai multă certitudine în privința vikingilor lui Erik cel Roșu, care au ajuns în Americi cu sute de ani înaintea lui Cristofor Columb. Nu lipsește nici varianta cu pelasgii, înaintașii tracilor și dacilor, din acea tipologie carpato-dunăreană, pe care Nicolae Densusianu îi înfățișa ca pletoși, cu pielea albă i cu ochi în care se reflecta culoarea cerului. La ei vom reveni, însă, cu o ocazie viitoare.

Dacă aspectele demografice ne-au băgat complet în ceață, nici evoluția istorică a civilizațiilor precolumbiene nu este lipsită de surprize. În comparație cu celelalte civilizații vechi, cea a amerindienilor este, în primul rând, atipică. Din noianul de nații, apăreau culturi de te miri unde și dispăreau instantaneu, fără motive cunoscute. Decantarea, în  timp, a acelor culturi s-a reflectat, în final, în cele trei civilizații precolumbiene de bază: aztecă în Nordul și Centrul Mexicului, mayașă în Sudul acestuia și în America Centrală, incașă în America de Sud. Noi vom arunca o privire fugară asupra culturilor aztecă și mayașă, care au înflorit pe teritoriul numit astăzi Mexic.

Aș începe cu imperiul aztec, pentru că el domina o bună parte din Mexic la venirea spaniolilor în această zonă. Civilizația aztecă este, într-adevăr, una de sinteză, altfel nu s-ar putea explica saltul rapid al unor triburi nomade și analfabete direct într-unul dintre cele mai înfloritoare imperii  precolumbiene. Aztecii sunt considerați urmașii direcți ai toltecilor, care le-au transmis nu doar spiritul războinic, nu doar cunoștințele de arhitectură, astronomie și matematici, dar și ritualuri religioase, inclusiv cultul Zeului Războiului, cunoscut și sub numele de Suveranul Șarpe cu Pene. Se afirmă că acei nomazi azteci au intrat în istorie cu ajutorul unei legende. Marele lor zeu i-a îndemnat să pornească la drum și să nu se oprească până nu vor vedea un vultur, cățărat pe un cactus, cu un șarpe în cioc (simbol național, care astăzi se păstrează pe stema și drapelul Mexicului). Urmând sfatul divin, aztecii au devenit sedentari în fertilul Podiș Mexican. Aici, ei și-au zis Mexica (de la Mexi, unul dintre zeii lor) sau Azatlan (numele unui ținut locuit de ei). Aceasta se întâmpla în plin secol al XIV-lea d.Hr. În anul 1345, aztecii au înc eput să ridice cel mai strălucitor oraș al civilizației aztece – capitala Tenochtitlan, un amplu complex urban, cu piramide, temple, palate și clădiri administrative, plasat într-un splendid cadru natural, cu lacuri, apeducte și canale. Fosta mlaștină este transformată în insule artificiale, devenite apoi grădini înfloritoare. Pe bună dreptate,  spaniolii o numeau Veneția Noii Spanii, atunci când o vedeau pentru prima dată, în anul 1519. Treptat, societatea lor a dobândit o structură bine conturată, specifică unui popor războinic. În vârful piramidei sociale se aflau războinicii și preoții, după care urmau negustorii, țăranii, servitorii și sclavii. Era o societate profund sacralizată, de la naștere și până la moarte. Deși războinici, temuți de toți vecinii, aztecii găseau timp și pentru construcții monumentale, fiind în același timp și agricultori. Ca și ceilalți amerindieni, aztecii cultivau porumb, fasole, bostan, cartofi, fructul avogado și cunoscuta agavă albastră, din care făceau o băutură fermentată, mama actualei licori naționale a mexicanilor, tequila. […].

Mircea Opriţă: ANIMAFILM

Filmul românesc de desene animate nu se poate lăuda cu performanțe de felul celor produse de studiourile americane „Walt Disney”, dar nici nu avem motive să spunem că n-a existat. După scurt-metrajele mai vechi ale lui Ion Popescu-Gopo (Scurtă istorie, Homo Sapiens etc.), care construiesc în anii ’50–’60 din secolul trecut parabole cu sens moralist pe câteva idei învecinate SF-ului, unele filme ulterioare arată preocupare pentru tematica genului, dar în versiunea ei „minoră”, considerată a fi accesibilă micilor spectatori. Realizarea lor se datorează studioului Animafilm – mai precis, echipelor de scenariști și desenatori care au ilustrat animația românească în a doua jumătate a secolului XX.

Cine sunt acești pionieri ai unei modeste arte cinematografice, dornici să arate că interesul pentru ea se manifestă și în România? Pe lângă Gopo, al cărui nume a fost aureolat în chip fericit la Cannes, în 1957, cu premiul Palme d’Or (pentru Scurtă istorie), îi găsim la Animafilm, precum și înscriși în casetele tehnice ale producțiilor de desen animat realizate de ei, pe Constantin Mustețea, Victor Antonescu, Genoveva Georgescu, Olimp Vărășteanu, Virgil Mocanu, Călin Cazan, Mircea Toia și alți pasionați: regizori, scenariști, scenografi, desenatori, unii dintre ei făcând de toate, de la scenariu și desen până la regie, de la filmulețe episodice până la lung-metraje, atunci când dezvoltarea tehnică a studioului avea să le permită și pe acestea din urmă. Victor Antonescu, de pildă, născut în 1936 și pasionat de desen încă din copilărie (a câștigat premiul al II-lea la concursul interșcolar pe țară din 1953), este socotit unul dintre principalii creatori ai Studioului Animafilm. A regizat 40 de filme de desen animat, multe dintre ele, comedioare simpatice, precum Mihaela la dentist, Mihaela detectiv, Aventurile lui Fitecine (între ele și scurt-metrajul cu idee SF Roboțelul Mihaelei, 1976), dar și lung-metraje precum Robinson Crusoe (1973, primul lungmetraj de animație românesc) și Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor. A scris el însuși 30 dintre scenariile pentru filmele studioului, iar unele figuri devenite personaje și eroi în aceste aventuri animate sunt creația sa. Poate că prin virajul făcut spre filmul de desen animat, sportul profesionist a ieșit în pierdere (în 1957, viitorul regizor era deja Maestru al Sportului la tir, cu numeroase concursuri de juniori câștigate); dar, înainte de a privi asemenea performanțe pe teren străin drept o curiozitate biografică pentru un om cu carieră artistică, le putem accepta ca dovezi ale talentului și tenacității cu care s-a construit pe sine și a construit însăși filmografia animației, despre care vorbim acum. […].

  Prezentare de Pușa Roth

Revista în format pdf la adresa: http://www.curteadelaarges.ro/arhiva/III_9_22/III_9_22.pdf

 

 

Târgul GAUDEAMUS – Carte Şcolară

Între 17 şi 25 septembrie 2012, Radio România vă invită la o nouă ediţie, a zecea, a Târgului GAUDEAMUS – Carte Şcolară, în Parcul Tineretului (intrarea Şincai) din Bucureşti.

Dacă sunteţi elevi, profesori, părinţi sau pur şi simplu aveţi nostalgia atmosferei de târg de carte, GAUDEAMUS – Carte Şcolară vă aşteaptă să inaugurăm împreună începutul de an şcolar printre volume proaspăt tipărite, manuale şi materiale auxiliare cu profil educaţional, cărţi de limbi străine şi multe alte surprize! Nu vor lipsi suporturile educative de ultimă generaţie, lecţiile interactive multimedia şi ultimele noutăţi în materie de software educaţional!

Manifestarea, componentă a Programulul LECTURA 2012, îşi propune şi la această ediţie să reunească întreaga ofertă naţională de manuale şi auxiliare şcolare pentru învăţământul preuniversitar, oferind un cadru excelent pentru analiza, selecţia şi achiziţia instrumentelor de lucru necesare deopotrivă elevilor şi cadrelor didactice. Sunt invitaţi să participe: editori din ţară şi străinătate, distribuitori, agenţii de difuzare de carte, producători de manuale auxiliare şi bibliografie şcolară, instituţii de învăţământ preuniversitar, producători de soft educaţional, producători de jocuri educative, producători şi distribuitori de material didactic.

Din programul Târgului:

• Proiectul „Cărţile se întorc acasă”: campanie de donaţie de carte pentru bibliotecile rurale din România.

• Concursul Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu”, competiţie adresată liceenilor bucureşteni din clasele terminale.

• Marţi, 18 septembrie 2012, de la ora 17.30, în Parcul Tineretului, în cadrul Târgului Gaudeamus – Carte Şcolară va avea loc dezbaterea intitulată: Cine mai are nevoie de biblioteca şcolarã?, propusă de Radio România Cultural şi Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu”. Moderatori Mirela Nicolae, realizator-coordonator la Radio România Cultural şi Carmen Pesantez, director general al Bibliotecii „I. C. Petrescu”. Opiniile exprimate vor fi înregistrate şi difuzate la emisiunea Învăţământul, azi (sâmbăta, orele 11.00–11.30), produsă de Radio România Cultural.

Cărțile se numără la… GAUDEAMUS!

Program de vizitare:

Luni – sâmbătă: orele 11.00 – 19.00

Duminică: 10.00 – 16.00

Intrarea este liberă.

Parteneri: Primăria Municipiului Bucureşti, RATB, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, Uniunea Editorilor din România, Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale – Acţiunea European Language Label, Fundaţia „Noi Citim”.

Partener media: Şapte Seri.

Mai multe detalii pe pagina web www.gaudeamus.ro.

Editura Mușatinia la aniversare

Editura Muşatinia din Roman împlineşte în această lună, cea a lui gustar, 10 ani de activitate şi 100 de apariţii editoriale. Echipa „Liber să spun” urează Editurii Muşatinia „La mulţi ani !”, multe apariţii şi succes.

Pentru a onora această aniversare am preluat un fragment din interviul doamnei Emilia Ţuţuianu, fondatoarea editurii.

„Am fondat această editură în mai 2002, la îndemnul poetului Daniel Corbu, iar în luna august am editat prima carte… Am pornit la acest «dificil» dar frumos drum, în colaborare cu publicistul Gheorghe A. M. Ciobanu, filosoful prof. univ. dr. Tudor Ghideanu, poeta Cecila Pal, doamna Felicia Dumbravă şi diaconul Ciprian Ignat. Deşi tânără, trecută uneori sub tăcere, Editura Muşatinia a reuşit să dea cititorilor opere de mare valoare pentru cultura naţională şi implicit pentru cultura romaşcană. Am editat într-un timp destul de scurt în jur de 26 volume… iar acum în 2012 numărul titlurilor editate a ajuns la cifra simbolică de 100!

[…] „Editura Muşatinia face saltul cultural către maturitatea valorică, a edificării şi scoaterii în lumină a caldei asumări de către cititorii Cărţii frumoase şi adevărate. Peste puţin timp va ieşi de sub tipar un volum bibliofil, dedicat celor trei poete: Ioana Balaban, Irina Brânduşa Irimescu şi Viviana Michiu, plecate mult prea devreme dintre noi… Umbre ce dispar iremediabil, ceea ce nu se întâmplă cu veşnicia, această implacabilă eternitate abstractă şi impenetrabilă gândirii noastre… Un volum argumentativ despre ceea ce a pierdut literatura română prin moartea prematură a acestor poete… Am realizat acest volum printr-o frumoasă colaborare cu scriitorul pietrean Ermil Bucureşteanu. În perspectivă editorială anunţăm, cu deplin curaj şi înaltă responsabilitate, publicarea Cronicii Romanului, operă datorată marelui episcop de Roman, Melchisedec Ştefănescu (secolul al XIX-lea), istoric de mare valoare, atât de preţuit de către Nicolae Iorga.

Reeditarea de către Muşatinia a ediţiei princeps (1875) a Cronicii Romanului se bucură de colaborarea cunoscutului filosof ieşean prof. univ. dr. Tudor Ghideanu, de la Universitatea «A. I. Cuza» din Iaşi, specialist în istoria filosofiei româneşti. Şi tot în perspectivă, o dorinţă mai veche, editarea albumului de artă dedicat pictorului romaşcan Victor Stanciu. Rămâne să vedem în ce condiţii vom reuşi.”

Câştigătorii celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”

Asociaţia Renaşterea Râmniceană şi Editura Rafet au desemnat câştigătorii celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”. Marele Premiu „Titel Constantinescu” a fost acordat volumului O jumătate de moarte de D. R. Popescu.

S-au acordat următoarele premii:

• Marele Premiu „Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de teatru:

O JUMĂTATE DE MOARTE de D. R. POPESCU

• Marele Premiu „Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de proză:

ÎN OSTROV LA MAREA ALBĂ de EMIL LUNGEANU

• Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de proză:

CU TRAISTA DE BASME PRIN LUME de TUDOR CICU

• Premiul „Octavian Moşescu ” – cu publicarea volumului de versuri:

ECOUL TĂCERII-EPIFANII STELARE de NICOLETA MILEA

• Premiul ,,Alexandru Sihleanu’’ – cu publicarea volumului de proză:

EL DESCONDOCIDO de MARIN TRAŞCĂ (Spania)

• Premiul ,,C.C. Datculescu” – cu publicarea volumului de versuri:

LUNA ŞI LUMINA de OLIVER ROLAND (Germania), traducere de Mircea M. Pop

• Premiul „Florica Cristoforeanu” – cu publicarea volumului de versuri:

CELE MAI FRUMOASE POEZII de EMILE VERHAEREN (Belgia), traducere de ION ROŞIORU

• Premiul „ Dumitru Pricop” – cu publicarea volumului de critică:

ANAMNEZE NECESARE de MIRCEA DINUTZ

• Premiul ,,MIRCEA MICU” – cu publicarea volumului de proză:

A UNSPREZECEA PORUNCĂ de FLORENTINA LOREDANA DALIAN

• Premiul ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului de eseuri:

AGGREGATOR de MIRCEA V. HOMESCU

• Premiul ,,FĂNUŞ NEAGU” – cu publicarea volumului de eseuri:

HĂRŢUIREA MORALĂ de MARIE-FRANCE HIRIG0YEN (Franța), traducere de FLORICA IONEA.

Vor primi premiul special al Editurii Rafet: Petre Rău, Eduard Leahu, Popescu Mariusz, Any Drăgoianu, Gruia Lucian, Ela David, Teo Cabel, Constantin Oprică, Ştefan Lucian Mureşanu, Jianu Liviu-Florin, Maria Pilchin (Chişinău) Ion Drăgoian, Otilia Duma, Francisc Pal (Canada), Sorin Şirineasa, Kabbout Mariana, Andrei Velea, Liviu Ioan Mureşan, Popescu George Adrian, Mihai Posada.

Cei 11 volume ale autorilor câștigători, publicate de Editura Rafet, vor fi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, împreună cu Antologia Festivalului, sâmbătă 18 august 2012, ora 11.00, la Casa de Cultură ,,Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat.

Unul dintre partenerii media ai evenimentului este Opera scrisa.ro.

De la Dante la filmul contemporan

Revista bilingvă online „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, cu apariție lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de  Afrodita Carmen Cionchin. Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În numărul 8, pe luna august 2012, în ediţia în limba română puteţi citi:

„Infernul”, nouă ediţie critică. Dialog cu Mira Mocan şi Corrado Bologna de Daniela Dumbravă

„Primele cânturi din Infernul lui Dante Marian Papahagi le-a tradus stând la coada la benzină, în perioada comunistă. După moartea reputatului filolog clujean, traducerea a fost editată de către fiica sa Irina Papahagi, în tandem cu cercetătoarea specializată în filologie romanică Mira Mocan şi a apărut la Editura Humanitas, de curând. Am discutat cu profesorul Corrado Bologna, unul dintre cei mai importanţi specialiști în Dante, și cu Mira Mocan, despre această nouă traducere a Infernului.

De ce o nouă traducere a Infernului lui Dante Alighieri în limba română? Din două rațiuni majore. Mai întâi, pentru că traducerea lui Marian Papahagi, începută în anul 1982 și finalizată în anul 1996, nu se bucura de o ediție integrală, ci doar de publicarea fragmentară a câtorva cânturi în paginile unor reviste culturale din România: Cânturile I–IV din Infern (cu aparat critic și comentarii), „Apostrof” nr. 5, 1997; Cântul X din Infern, „Orizont” nr. 8, 1998; Cântul XXXIV din Infern, „Echinocţiu” nr. 1-2-3, 1997, în fine, din Purgatoriul, Cânturile I–VI, „Echinocţiu” nr. 1-2-3, XXXI, 1999 (cf. Irina Papahagi, Prefață la Infernul de Dante Alighieri, traducere de Marian Papahagi, Editura Humanitas, București 2012, p. 7, n. 1–5). Mai apoi, pentru că traducerile lui Dante în limba română comportă în sine o  reordonare semantică și conceptuală, dar mai ales încăpățânarea de a menține fidelitatea față de text și față de epoca în care se produce acel text. Pentru un filolog autentic, literalismul (traducerea literală a unui text) este obligatoriu, în pofida ambiguității textului. Orice neclaritate a unui text se explică printr-un elaborat aparat critic, însă fără a face concesii în momentul traducerii corpus-ului propriu-zis. Aparte fidelitatea față de text, Marian Papahagi operează cu secrete ale formei poeziei medievale, cu transpunerea în limba română a seriei de rime derivate din structura versurilor dantești, cu o emblematică zgârcenie în tentația folosirii sinonimelor, etc.” Citește mai departe.

Un „artist-cetăţean”. Dan Perjovschi şi desenele sale

Prezentare îngrijită de Afrodita Cionchin

Dan Perjovschi (Sibiu, 1961), artistul român în dialog cu lumea întreagă, aduce mai aproape scena artei contemporane româneşti de cea internaţională, şi invers. Este cunoscut pentru desenele sale pe pereţii muzeelor (precum prestigiosul Muzeu de Artă Modernă, MoMA, din New York, sau Tate Modern din Londra) sau diferitelor centre culturale şi spaţii special amenajate, în care foloseşte psihologia umorului pentru a aborda probleme sociale, politice şi culturale dintre cele mai diverse, din spectrul naţional sau global.

„Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul – spune Perjovschi. Eu sunt în muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, în faţă. Eu recuceresc galeria centrală, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare şi redistribui în cadrul ei un discurs care mi se pare mai just şi mai adecvat timpului în care trăiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu înfrumuseţez sufrageriile oamenilor, nici holurile băncilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expoziţii în spaţii de dezbatere. Aşa m-aş defini: ca un om care distribuie un mesaj în centru, un mesaj deschis, critic şi empatic. Deşi eu fac statement-uri foarte dure, ele sunt empatice, nu sunt cinice. Eu vreau să înţeleg lumea în care trăiesc şi, dacă asta reuşesc să fac, o înţelegi şi tu din desenul meu.” Citește mai departe.

***

Migrația moldovenilor în Italia. Un studiu de caz de Olga Coptu

Migrația moldovenilor în Italia începe la sfârșitul anilor ’90 din cauza profundei crize economice și a înaltului nivel de șomaj care s-a înregistrat îndată după destrămarea URSS. La momentul actual migrația moldovenilor spre Italia înregistrează o creștere constantă; deși a început în anii ’96–’98, a evoluat vertiginos în anii 2002–2007. Primele date oficiale disponibile despre prezența cetățenilor moldoveni pe teritoriul Italiei sunt din 2001: conform Ministerului de Interne italian, în anul respectiv au fost eliberate 4.356 de permise de ședere pentru cetățenii născuți în Republica Moldova.

În aceeași perioadă în Moldova se observă un „maraton pentru cetățenia română”, ceea ce pentru modoveni înseamnă obținerea unui pașaport care la scurt timp a devenit comunitar. Aproximativ 300.000 de moldoveni au obținut cetățenia română până în anul 2001, însă numărul lor a crescut considerabil începând cu acest an, când au fost eliminate vizele în spațiul UE pentru români. Prin urmare este ușor de dedus că unii dintre cei care au obținut cetățenie română s-au stabilit în Italia și aici figurează ca români în statisticile oficiale. Și din acest motiv prezența migranților moldoveni în peninsulă este subestimată. Cu toate acestea, deși în 2002 Institutul de Statistică Italian (Istat) publica data despre prezența a doar 7 mii de moldoveni la un total de un milion și jumătate de populație de origine, creșterea rapidă înregistrată în anii succesivi va înregistra către 2010 peste 130 de mii de persoane care au permis de ședere legal în Italia. O altă cauză a creșterii numărului de moldoveni în acest teritoriu a fost legalizarea șederii migranților în 2002, ca urmare a adoptării legii 189/2002 (așa-numita lege Bossi-Fini). În total au fost prezentate 703.000 de cereri pentru străini, dintre care 31.217 pentru muncitori moldoveni (4,4% din totalul migranților în Italia). În 2010 componenta feminină a comunității moldovenilor constituia 67,2%.

La momentul actual este caracteristic pentru migrantul din Moldova sedentarizarea în Italia și integrarea în societatea italiană: migranții locuiesc cu familia și nu au dorință să revină în patrie, mulți dintre ei nu regretă propria experiență migraționistă. Motivele care au stat la baza proiectului migrațional inițial se schimbă odată cu legalizarea șederii în această țară. Intenția inițială de a rămâne în Italia pentru un termen scurt se schimbă într-o ședere prelungită progresiv în timp: mulți moldoveni care au imigrat în Italia gândindu-se la o reîntoarcere rapidă au decis în timpul șederii lor să își prelungească această ședere sau să rămână aici pentru totdeauna. Se vorbește mult despre migrația circulară, dar se asistă la o tendință de stabilire a moldovenilor în Italia, după cum demonstrează nașterile și reîntregirile de familii. Citește mai departe.

Cinematografia, spaţiu de dialog italo-român de Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

La soluzione migliore (E mai bine aşa)

O coproducţie româno-italiană de interes a ultimilor ani este La soluzione migliore (E mai bine aşa, 2010), cu Christo Jivkov – Apostolul Ioan din Patimile lui Hristos, regizat de Mel Gibson – şi Dorotheea Petre în rolurile principale, sub bagheta regizorului Luca Mazzieri, discipol al lui Michelangelo Antonioni. Acelaşi Luca Mazzieri a regizat Cielo e terra (2005), Giovanni (2002) şi Zwei Kinogesichter (1998). Realizat exclusiv din fonduri private, La soluzione migliore a fost filmat în Timişoara şi în oraşul italian Cividale del Friuli. Coproducţia româno-italiană dintre Petru Dorobanţu, Lezard Film şi Lo Specchio Convesso a reprezentat o excelentă oportunitate şi pentru promovarea atracţiilor cultural-turistice ale Timişoarei, întrucât mare parte dintre scene surprind imagini filmate în Piaţa Unirii, Piaţa Victoriei, pe malurile canalului Bega, nelipsite fiind şi Catedrala Metropolitană sau Parcul Poporului, toate învăluite într-o cromatică specială.

Despre ideea care a dus la realizarea acestui film, producătorul Petru Dorobanţu spunea: „Ca începător în materie de producţie cinematografică, am doar pasiunea pentru film, pentru cinema – despre care tatăl meu spunea că «este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viaţa şi asta ţine de o anume sacralitate». Am ales deci să risc şi n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinţilor şi consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care în anii de după război nu aveau altă bucurie decât să aştepte cu sufletul la gură şi să consume producţiile filmice ale vremii, atunci când, o dată pe săptămână, venea şi la noi caravana cinematografică”. Referindu-se apoi la dialogul intercultural pe care o asemenea coproducţie îl poate deschide, Petru Dorobanţu a adăugat: „Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timişoara şi tot ce înseamnă ea pentru mulţi dintre noi să fie «văzută» şi cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale şi profund umane”.

Filmul relatează povestea lui Marco, un tânăr psihiatru italo-român care trăieşte în Italia şi se află într-un moment de impas, în urma sinuciderii soţiei sale. În plus, resimte acut presiunea exercitată de relaţia pe care o are cu sora sa vitregă, Maria, o personalitate labilă, legată de frate printr-o dragoste ce dobândeşte accente stranii. Pentru a se refugia din această realitate, Marco decide să se întoarcă la vechiul său loc de muncă, la Spitalul Psihiatric Judiciar din Timişoara. Aici Marco îl regăseşte pe prietenul şi colegul său, Rikard, care, în absenţa sa, a continuat să se ocupe de secţia de boli nervoase, şi face cunoştinţă cu prietena acestuia, Laura, care lucrează la Spitalul Psihiatric, predând muzică în scop terapeutic. Dintre pacienţi, Marco îi acordă o atenţie specială lui Radu, un tânăr cu probleme grave, dar cu o luciditate şi o sensibilitate foarte pronunţate.

În timp ce Maria, rămasă în Italia, nu-i permite lui Marco să o uite, telefonându-i obsesiv, Laura, în mod evident atrasă de Marco, încearcă să înfiripe o legătură cu el, fapt care duce la înrăutăţirea relaţiilor cu Rikard. Cu toate acestea, Marco, deşi conştient de dezamăgirea pe care i-o provoacă prietenului său, nu se opune şi, în scurt timp, Laura devine iubita lui. Marco este nevoit să se întoarcă în Italia, la rugămintea mamei, Ada, care doreşte să-l revadă, îngrijorată fiind de comportamentul Mariei, care îi mărturisise o presupusă sarcină. Marco îşi găseşte mama grav bolnavă, iar pe Maria într-o stare de degradare mentală. Înainte de a muri, Ada pare să realizeze întregul adevăr. După înmormântarea mamei, Marco revine la Timişoara, urmat la scurt timp de sora vitregă. Aceasta descoperă aici, cu disperare, că Marco are o relaţie cu Laura, pe care între timp o ceruse în căsătorie. Copleşit din nou de sentimentele contradictorii şi de prezenţa Mariei, Marco se află în faţa unei decizii. Dintre toţi, numai Radu pare să intuiască, în mod aproape profetic, alegerea pe care trebuie să o facă, „cea mai bună soluţie”.

Mar Nero (Marea Neagră) Citește mai departe.

Pastila de umor, o nouă rubrică

Inaugurăm, prin anecdota de mai jos, o rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și… istorioare de acest gen, la adresa revistei: info@orizonturiculturale.ro.

La un examen, celebrul lingvist Emil Petrovici asculta o studentă printre ale cărei subiecte se afla și unul legat de declinarea unor vechi forme pronominale slave: te, ta, to.

(De reținut că profesorul Petrovici avea o atitudine foarte personală, o formă de concentrare pe care o adopta adesea, atunci când stătea de vorbă cu cineva în particular, ori când examina: privea în jos, ca și când ar fi fost absorbit de cu totul alte gânduri, părând absent și neatent).

Așadar, studenta, copleșită de emoție, înșiruie păcătoasele de forme pronominale așa cum îi vin ei în amintire: ta, tă, to. Bătrânul savant tresare, auzind trimiterea la originile paterne, și replică scurt și tăios:

– Domnișoară, fără mătateză!*)

*) Metateză = accident fonetic prin care sunt permutate unele sunete sau silabe în interiorul cuvântului, pentru a facilita pronunțarea (***, Dicționar de științe ale limbii, Nemira, 2001, p. 312).

Rubrică realizată de Sorin Vintilă

Art&Tourism: România la primul târg mondial de turism cultural de Ioana Podosu

România, o destinaţie turistică promiţătoare. Acesta a fost mesajul ţării noastre la Art&Tourism, primul târg din lume integral dedicat turismului cultural. Manifestarea a fost găzduită de oraşul Florenţa, adevărată capitală culturală italiană unde, în perioada 18-20 mai 2012, s-au desfăşurat lucrările de promovare a acestui sector, într-o locaţie pe cât de primitoare pe atât de sugestivă: Fortezza da Basso, prestigiosul centru expoziţional situat în centrul istoric al oraşului, cu o suprafaţă de circa 100.000 mp. Cu această ocazie destinaţia turistică România a avut posibilitatea de a se prezenta cu o variată ofertă culturală şi artistică, după ce în ultimii ani a făcut paşi importanţi pentru a fi identificată drept o destinaţie de interes cultural, nu doar naturalistic, având în vedere nenumăratele situri şi atracţii cu puternic impact istoric şi artistic.

Pentru România, turismul cultural este esenţial, iar majoritatea itinerarelor propuse de diferiţii operatori turistici italieni vizează cu precădere acest segment. Cele mai cunoscute şi căutate produse turistice pe piaţa italiană sunt Transilvania cu cele trei oraşe principale (Sibiu, Braşov, Sighişoara), Bucovina cu mănăstirile sale pictate, ca şi destinaţiile city break, care accentuează turismul în centrele urbane importante, axându-se pe partea culturală şi istorică a oraşelor respective. Ȋn strânsă legătură cu turismul cultural sunt şi produsele naturale şi wellness-ul. Prezent alături de alte ţări în standul ADUTEI (Asociaţia Reprezentanţilor Oficiali ai Birourilor de Turism Străine din Italia) din care face parte, Oficiul de turism al României a pus la dispoziţia specialiştilor şi a numerosului public de la târg un bogat material informativ privind principalele destinaţii turistice româneşti, articulat în diverse itinerare tematice. Citește mai departe,

Vina capitală de a nu te naşte om de Emil Petru Raţiu

Campionatul european de fotbal s-a încheiat şi larma învingătorilor şi a susţinătorilor lor, inconştienta veselie de pe bulevardele şi din parcurile însoritului oraş de pe malurile Niprului nu au putut şterge sângele şi durerea miilor de fiinţe barbar ucise. Fiindcă în lunile premergătoare acestui „Paşte sportiv” al amatorilor de sport au avut loc, în Kiev şi în alte oraşe din Ucraina, mii, mii de execuţii sumare, în plină zi, de care nici o înaltă curte de justiţie, nici o Carla Del Ponte, procuroarea de tristă amintire cu chip de bucătăreasă, de la Geneva, nu s-a sesizat, căci, vai, morala şi pedeapsa sunt aplicate în funcţie de naştere, de specie, numai pentru crime contra oamenilor (celor care au chipul lui Dumnezeu), nu şi contra celor care împart la fel durerea, suferinţa, moartea, sub acelaşi soare, dar nu au nici un drept; în rest, domneşte bunul plac al monştrilor şi sadicilor, al vânătorilor, etc., căci numai ei au chipul lui Dumnezeu (bun şi milostiv), iar restul creaţiunii nu există, primele zile ale Facerii sunt şterse, nu se numără, se trece direct la a şasea zi a Creaţiunii (cea a omului care, fiind mai inteligent, are germenul holocaustului de la Hiroşima şi Nagasaki, încă din înfruptarea cu fructul oprit). Pe străzile Kievului şi ale altor oraşe ale Ucrainei, au fost ucise mii şi mii de fiinţe, unele fiind chiar arse de vii, în bidoane cu benzină. Era groaza în faţa morţii, suferinţa atroce a mamei care-şi vedea arşi de vii puii pe care o clipă înainte poate îi alăptase din laptele ei sărac, de fiinţă oropsită, fără drept la viaţă, sau a puilor ce-şi vedeau mama târâtă, luată de bruta criminală cu „chipul lui Dumnezeu” – vai, cât de înjosit! – şi ucisă cu ranga, nemaiavând nici o valoare în faţa distracţiei, la fel ca şi mieii de Paşti, iar ziua a cincea a Creaţiunii devenea o ruşine, „Omul” trebuia să fie singur pe pământ, căci ceilalţi nu mai aveau drept de existenţă, pentru că nu erau născuţi „oameni”. Aveau marea vină de a nu se fi născut oameni şi aceasta era un delict şi o crimă pedepsite cu pedeapsa capitală, moartea! Era în fond o criminalizare a vieţii şi a naturii, a Facerii, a operei lui Dumnezeu! Un glas de protest din partea celor puternici ai lumii nu s-a ridicat, o Angela Merkel, fiica unui pastor protestant, crescută într-o cultură în care, după învăţătura lui Kant, legea morală a binelui şi Dumnezeu sunt în conştiinţa omului ca stelele fixe ale cerului pe firmament, a mers şi a asistat la campionatul pătat de sânge. Aşijderea premierului Rajoy, dar acesta venea dintr-o ţară cu tradiţii barbare, corrida, vezi în aceste zile Pamplona, şi nu putea să i se pretindă suflet…” Citește mai departe.