Memo

Condeiul portăreţ fără sfârşit

memo-istoria-stiloului-pusa-roth

memo-pusa-roth-rubrica-liber-sa-spunDe dimineață, căutând prin sertarele biroului, am găsit suportul cu creioane, pixuri, stilouri, stând ca niște relicve așezate de istorie la umbra zilelor moderne și mi-am dat seama că rareori eu mai scriu ceva cu unul dintre aceste obiecte, că hârtia stă la locul ei și că scriu aproape exclusiv pe calculator. Să fi rămas oare aceste minunate invenții undeva, în trecutul nostru recent? Spun recent, că domnia-sa, calculatorul, nu a apărut de o sută de ani în viața noastră, dar toți am tăbărât pe el (ei, nu chiar toți, dar milioane de oameni folosesc acest instrument de lucru!). Recunosc, aș vrea să mai scriu de mână, măcar o scrisoare, dar ce să fac dacă mailul e mai la îndemână!? Să fi pierdut stiloul bătălia cu calculatorul? E adevărat că mai vedem pe la televiziuni cum se semnează protocoale între diferiți oameni de stat, și stiloul e la mare cinste, dar în viața noastră de toate zilele mai semnăm ici și colo câte un act, contract etc., în rest, semnătura virtuală. Continuă lectura „Memo”

Memo

Hârtia

hartia

memo-pusa-rothAcum câteva zile am primit o scrisoare şi gestul m-a emoţionat pentru că de mulţi ani, recunosc, nu am mai scris sau primit o scrisoare. Am trimis un mail şi… gata. Aşa am ajuns să mă gândesc la istoria milenară a hârtiei şi am realizat că în fiecare zi, eu dar şi alte milioane de oameni renunţăm la plăcerea de a scrie pe hârtie cu toc cu cerneală (eu am tocul din copilărie), cu stilou sau pix.

Prima hârtie din lume făcută din cânepă datează din anii 73–49 î. Hr. Această hârtie a fost descoperită în anul 1979, în districtul Fufeng din provincia chineză Shaanxi. Într-un vas de bronz s-au găsit trei bucăţi de hârtie, iar bucata cea mai mare avea dimensiunea de 7,2 cm lungime şi 6,8 cm lăţime.

Vă puteţi imagina câte sute, mii, milioane, miliarde de pagini s-au scris de-a lungul vremii?! Hârtia simplă, colorată, parfumată etc. este păstrătoarea istoriei lumii, căci dacă n-ar fi fost inventată, am fi scris, poate, şi astăzi pe tăbliţe de lut, pe mătase, pe bronz, pe plăci acoperite cu ceară sau alte materiale. Desigur, şi aceste metode erau bune, dar materialul era greu de folosit şi adesea costisitor, două caracteristici care au dispărut odată cu inventarea hârtiei. Sau, cine ştie ce s-ar mai fi inventat spre binele omenirii. Nu am uitat că papirusul, primul material asemănător hârtiei, era folosit de egipteni încă din anul 4000 î. Hr. Planta de papirus era transformată în hârtie printr-un procedeu simplu. Din tulpina plantei se extrăgeau straturile fibroase, care erau apoi aşezate unul lângă altul şi acoperite de un alt strat, dispus perpendicular pe fibrele primului. Această foaie era udată şi apoi presată. După uscare, seva plantei acţiona ca un adeziv ce lipea cele două straturi, obţinându-se astfel un material pentru scris relativ neted şi destul de trainic, judecând după numărul mare de papirusuri care s-au păstrat până astăzi.

Cu voia dvs., continuăm însă cu istoria hârtiei. Inventarea hârtiei făcută din alt material decât mătasea şi organizarea primei producţii din lume se datorează demnitarului chinez Tsai-Lun (48–118 d. Hr.), care în anul 98 a început să producă hârtia din cârpe de cânepă, zdrenţe de ţesături, bumbac, scoarţă de copac, câlţi, paie. Amestecate cu apă, frământate apoi, a reuşit să facă o pastă pe care o întindea în foi subţiri, obţinând astfel hârtie. Există un document care atestă că hârtia a fost descoperită în anul 98, însă procedeul de fabricare a fost ținut secret până secolul al VIII-lea, când Samarkandul a devenit un centru însemnat de producere a hârtiei. Dar aceasta este o altă poveste.

Pușa Roth

 

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii „Memo” de Pușa Roth

Memo

Cuiul

cuiul-istoric

memo-pusa-roth-istoria-cuiuluiÎntr-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.cui-de-tapiterie
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Nici-un om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
 

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”

Tudor Arghezi, Cuiul

Doamnelor şi domnilor, am apelat la această superbă poezie care este, în mic, istoria apariţiei cuiului. Geniul poetic arghezian a găsit cuvintele potrivite, rimele dichisite şi a creat o poveste ce scurtează în chip minunat căutarea prin istoria lumii. Sigur că poezia cuiesuplineşte prozaica poveste a apariţiei cuiului, dar cred că cele câteva date, fiindcă nu se ştie cine l-a inventat, vor completa imaginea necesarului obiect. Specialiştii dar şi istoricii sunt de părere că el ar fi apărut odată cu folosirea metalelor, deşi ideea unor tije metalice ascuţite exista încă dinainte,  sub forma acelor de păr şi a broşelor ornamentale din aur, argint sau cupru. Dovezile istorice indică faptul că cel mai rudimentar tip de cui a apărut prin jurul anului 3000 î.Hr. În vremea romanilor se foloseau cuiele forjate manual, în special sub formă de „ţinte”, obiecte aparent tipic romane folosite pentru fixarea bucăţilor de piele, utilizate şi în prezent în producţia de încălţăminte.

Cu ocazia săpăturilor arheologice şi a cercetării epavelor romane, au fost descoperite tipuri diferite de cuie, datând din jurul anului 500. În afara artefactelor descoperite, documentele istorice atestă faptul că romanii foloseau cuiele, în întinsul lor imperiu, într-o varietate largă de aplicaţii, inclusiv ca o componentă importantă a unei metode de execuţie de o cruzime inimaginabilă: crucificarea. O perioadă îndelungată, până în anii 1700, confecţionarea cuielor utilizate la construirea caselor, corăbiilor, căruţelor sau butoaielor a căzut în sarcina fierarului sau, mai precis, a „forjorului de cuie”. În secolul al XVI-lea era folosită o gamă largă de cuie, inclusiv „cuiul fără cap” sau cuiul de finisare. Acest cui este foarte subţire, asemănător unei bucăţi de sârmă, având capul rotunjit, astfel că putea fi „îngropat” în întregime în lemn şi practic dispărea.

cuie-scoabe-istoric-cui-memo

Pentru că lumea e în continuă mişcare, pentru că întotdeauna au existat oameni care au creat ceva, ceea ce a însemnat un pas uriaş spre progres, tot aşa şi cu aparent neînsemnatul cui. Cineva s-a gândit, păcat că istoria nu l-a consemnat, pentru că fără cui ce s-ar mai fi construit şi cum? Ei, dar să trecem mai departe cu povestea şi să ne reamintim că inventarea „maşinii de retezat” în 1565, un dispozitiv special conceput pentru producerea în masă a unor fire de sârmă şi vergele care puteau să fie tăiate sub formă de cuie, a reprezentat începutul revoluţionării cuiului. Maşina de retezat, de obicei acţionată de forţa apei, alătura două tije cu flanşe sau coliere ascuţite. Când o tablă metalică era împinsă prin aceste coliere, metalul era tăiat sau „retezat” sub formă de „vergele de cuie”. Grosimea vergelei putea fi variată prin ajustarea poziţiei şi dimensiunii colierelor. Apoi aceste vergele erau trimise la forjorii care le tăiau sub formă de cuie, cu un capăt ascuţit şi celălalt plat. Cuiele se caracterizau în funcţie de greutate şi de numărul rezultat din cantitatea de metal folosită. „Mia lungă” însemna producerea unui număr de aproximativ 1.200 de cuie din 4 livre de metal, devenind cunoscută sub numele de mănunchi de 4 penny. Cuiele mai lungi erau mai rentabile, deoarece erau mai uşor de fabricat. Produse cu sutele, acestea erau numite „lucrul la sută”.

Independent de aceste progrese, finisarea finală a cuiului eracuie-fabricare-etaperealizată tot manual de forjorul de cuie. Între 1790–1830 era produs aşa-numitul tip A de cuie, prin lovirea cuiului pe o singură parte pentru a i se obţine vârful, în timp ce tipul B, lovit din mai multe părţi pentru obţinerea unei fixări mai bune în lemn, a fost produs între 1820–1900, perioadă în care cuiele forjate manual au fost înlocuite aproape complet de cuie cu dimensiuni exacte, produse cu maşini speciale. Totuşi, având în vedere că lucrările de restaurare necesită forma pe care-o poate oferi doar un cui sau o piesă realizată manual, multe cuie se produc în continuare tradiţional de către forjori artizani, care adesea lucrează chiar pe locul maşinilor de retezat vechi de sute de ani.

Cam asta ar fi istoria cuiului, aşa cum este ea consemnată şi cunoscută. La final aş vrea să vă reamintesc povestioara Cuiul lui Pepelea, adorabilă şi plină de tâlc:

„Se spune că un om şi-a cumpărat o casă de la un oarecare cu numele Pepelea. Acest Pepelea i-a pus o condiţie cumpărătorului: să-i dea voie să aibă şi el un cui bătut în casă. «Că, de – zicea el – casa mea e de la părinţi şi ca amintire vreau să mai am şi eu acolo măcar un cui!» «Bine – zise cumpărătorul – un cui, cu ce mă poate păgubi?»; şi făcură actele, încheind contractul, iar omul stătea liniştit. După o bucată de vreme, însă, apăru Pepelea să-şi mai vadă cuiul, zicând că i s-a făcut dor de tatăl său.

Altă dată, veni Pepelea să vadă cuiul că i s-a făcut dor de maică-sa, altă dată de bunicu-său şi aşa începu să îi bată şi noaptea în uşă…

– Păi bine, măi Pepelea, noaptea te apucă pe tine dorul, să-mi tulburi somnul?!

– Ce te priveşte pe dumneata? răspunse Pepelea. Cuiul este al meu şi fac ce vreau cu el. Uite, am venit să-mi pun pălăria în el şi am să mai vin!… şi de atunci, Pepelea venea şi de câte trei ori pe noapte să-şi pună pălăria în cui.

Într-o noapte veni şi agăţase în cuiul lui o traistă cu murdării; casa se umplu de miros greu, încât bietul cumpărător fu silit să iasă afară. Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit atâta necaz încât şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi nu după mult timp, a murit de această supărare. Pentru un cui omul şi-a pierdut liniştea, casa şi viaţa. De aici şi vorba: «Să te fereşti de cui străin în casa ta!»”

cuiul-lui-pepelea1

Nu spunem noi, oamenii, la supărare că avem un cui în inimă? Uneori spunem că avem un ghimpe, dar asta-i altă poveste, doamnelor şi domnilor!

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii „Memo” de Pușa Roth

Memo

Povești despre lume și… fum

istoria-tutunului- partea 2

Istoria tutunului (2)

memo-pusa-roth-istoria-tutunului-partea-a douaiDoamnelor şi domnilor, continuăm povestea tutunului şi nu este o invitaţie sau o tentaţie la ţigară, pipă sau chiar narghilea, ci doar o poveste şi pentru fumători dar şi pentru nefumători. Recunosc că tutunul este o mare tentaţie (să nu spunem viciu, că dăm câştig de cauză nefumătorilor!), chiar dacă restricţiile de a fuma într-un loc sau altul s-au înmulţit, iar acum ne-au învins, scoțându-ne în stradă. Dar şi aşa fumătorul nu se lasă învins, pentru că nu se lasă convins să renunţe. Sunt fumători de ţigară electronică, adică se cam păcălesc singuri pentru că fumatul înseamnă până la urmă consum de tutun. Dar, gata cu pălăvrăgeala, că nu face bine nimănui, şi vom continua istoria tutunului de-a lungul timpului. Continuă lectura „Memo”

Memo

Vă place… îngheţata?

istoric-inghetata-din-antichitate-in-epoca-moderna1

memo-pusa-roth-istorie inghetataCe întrebare mai pun și eu? Oare cui nu-i place acest desert dulce, aromat și răcoritor, pe căldurile acestea care toropesc fără drept de apel? Să ne aducem aminte de ce spunea marele gânditor francez Voltaire referitor la această delicatesă pe care o savura cu mare plăcere: „Îngheţata este minunată! Păcat că nu este ilegală!” De când s-a instalat vara, mă gândesc cum ar fi să stai la umbra unui copac şi să te răsfeţi sau, mai bine zis, să te răcoreşti cu o îngheţată, fiecare după gustul lui. Sigur, am amânat această experienţă, dar nu am putut să nu mă gândesc la originile îngheţatei. Ce să faci, curiozitatea e datorie curată! Am vrut îngheţată? Continuă lectura „Memo”

Memo

Costumul de baie

istoria costumului de baie

memo-pusa-roth-istoria-costumului-de-baieAm intrat astăzi într-un magazin cu intenția de a mă uita, fără să fac eforturi financiare, dar cum am pășit am fost „sedusă” de mulțimea costumelor de baie, de toate modelele și toate culorile. Vai, dar cum să nu iau și eu măcar unul, mă lamentam eu, ca și cum în viața mea nu mai văzusem un asemenea obiect! Rațiunea spunea la ureche: „Ai acasă costum de baie nou-nouț”, dar ideea de mare, adică slăbiciunea femeiască, mă îndemna: „Ia, măcar unul, albastru sau verde, sau roșu, două piese, ba întreg etc.” Acum, doamnele vor înțelege, domnii vor strâmba din nas, însă tot despre costum de baie am să scriu, deși am rezistat tentației până mâine, când sigur voi mai pune unul în geamantanul pentru vacanța la mare. Continuă lectura „Memo”

Memo

Ochelarii

memo-pusa-roth-Cine şi-ar fi imaginat, doamnelor şi domnilor, că descoperirea ochelarilor, mai bine zis, puterea de mărire a sticlei a însemnat un pas uriaş în istoria omenirii, ca multe alte descoperiri la care oamenii mileniului trei nici măcar nu se mai gândesc astăzi, fiindcă li se pare firesc să le folosească. Cine se mai gândeşte la faptul că sticla cu suprafaţă rotunjită a fost remarcată încă din Evul Mediu. Continuă lectura „Memo”

Memo

Inelul de logodnă

istoric inel de logodna pusa roth

memo-pusa-roth-4Zilele trecute căutam aiurea, căutam pe internet, ceva care să mă îndemne să scriu despre ceva anume, dar nici eu nu știam ce vreau. Atunci am dat peste versurile cântecului Inel, inel de aur, cântec interpretat magistral de Fărâmiță Lambru, figură emblematică a muzicii lăutărești. ,,Inel, inel de aur/ Ah, cu piatră la mijloc, aoleu/ Eu te-am iubit copilă/ Dar n-ai avut noroc.” Am zis  că istoria inelului e tocmai ce căutam, zic și eu acum, când am subiect, dar înainte de a reaminti această poveste, aș vrea să vă redau un text cuprins în cartea Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. Textul cu pricina este cuprins în capitolul Filele mele de calendar și este datat marţi, 10 ianuarie 1989. Textul este scris la moartea acordeonistului Marcel Budală, dar maestrul Ion Dumitrescu povestește o întâmplare plină de haz în care protagonist este Fărâmiță Lambru. Textul excepțional ca valoare nu trebuie comentat ci citit, așa că va las plăcerea să-l citiți, pentru că toate întâmplările vieții ne definesc ca oameni.

Continuă lectura „Memo”

Memo

Gladiola

gladiola istoric

memo-pusa-roth-Acum câţiva ani, am primit câţiva bulbi de gladiole, am cumpărat alţi câţiva, din care au ieşit flori verzi, mai puţin obişnuite prin grădinile noastre şi m-am trezit vara cu frumoasele flori cu tijă lungă şi frunze ascuţite. Nu le-am scos bulbii din pământ, iar primăvara următoare, am avut cel puţin dublu flori multicolore care au dat farmec grădinii. Deschizând dicţionarul am aflat că numele latin al acestei flori este Gladiolus (la plural, Gladioli), un diminutiv al cuvantului gladius, adică sabie. Continuă lectura „Memo”

Memo

Fierul de călcat

fier calcat memo pusa roth

memo-pusa-roth-Privind la toamna mallorchină, treceam agale pe una dintre străzile Palmei şi mi-a atras atenţia, printre altele, o reclamă care oferea servicii de călcat rufe. Obișnuinţa, bat-o vina, cu spălătoriile care rezolvă ambele servicii! Astfel, am început să scotocesc pin memorie, gândindu-mă la utilitatea fierului de călcat, la istoria acestui obiect atât de des folosit în fiecare casă. Continuă lectura „Memo”