Altă Ană și zidurile ei

cetatea taraneasca saschiz ani bradea

note de calatorie liber sa spunCălătorind dinspre Sighișoara spre Brașov, printre dealuri și coline de o frumusețe uluitoare, după ce lași în urmă Pădurea Spânzuraților, ți se așterne în cale, la picioarele Dealului Uriașilor, localitatea Saschiz. În centru e Biserica evanghelică, monument arhitectural inclus în patrimoniul UNESCO, iar în dreapta, pe coama dealului, stă de strajă o cetate. Sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea. Aflată într-o stare alarmantă de degradare, este uimitor totuși cum ruinele au păstrat forma amplasării ei originale. Se numește Cetate Țărănească pentru că a fost construită, pe locul unei foste fortificații romane, după cum se spune, de către locuitorii a șapte sate, ca loc de refugiu din calea năvălitorilor, într-o poziție strategică ce-i permitea supravegherea drumului ce lega Rupea de Sighișoara. Puține informații despre cetate pot fi găsite pe internet, sau în pliantul oferit de către Centrul de informare turistică din localitate. Cât despre existența unui studiu în limba română nici nu poate fi vorba și nici de vreo traducere nu am auzit, chiar dacă se spune că într-o vreme Scaunul Sighișoarei a fost în această cetate și nu în Cetatea Sighișoarei, iar locuitorii au fost scutiți de serviciul militar pentru a contribui la ridicarea ei. Însă, ca în jurul oricărui loc încărcat de magia trecutului, se ivesc la tot pasul povești și legende dintre cele mai fascinante. Continuă lectura „Altă Ană și zidurile ei”

Oana Anagnoste: „Secretul armoniei dintre părinții mei a fost însăși pasiunea pentru profesia lor”

gina patrichi victor anagnoste annie musca

interviu liber sa spunOana Anagnoste, fiica actriței Gina Patrichi, ne va îngădui să aflăm câte ceva din stabilitatea și candoarea unei perechi, alături de secretele unui mariaj reușit, dar și mai multe despre tatăl ei, avocatul Victor Anagnoste, personalitate distinctă în peisajul juridic românesc.

1959 gina patrichi victor anagnoste

Gina Patrichi și Victor Anagnoste în 1959

Gina Patrichi l-a cunoscut pe Victor Anagnoste spre sfârșitul anilor ’50, când juca la Galați. Ea, o tânără actriță foarte specială la Teatrul de Stat de pe Strada Domnească, el, avocat cu perspectivă. Doi tineri extraordinar de fermecători dacă privim fotografia lor de nuntă din 1959. Când s-au căsătorit, ea avea 23 de ani, el cu 8 mai mult.

Annie MuscăAm aflat că s-au cunoscut într-un context cu iz de poveste… În primul interviu, publicat în Revista Teatrală Radio în 18 martie 2014, ne-ați povestit pe scurt despre împrejurările primei lor întâlniri…

Oana Anagnoste: Tatăl meu a găsit la bâlci la Galați un pantof – pantoful Cenușăresei, ca să spun așa. Căzuse din piciorul mamei pe când se dădea într-un carusel. După ce a făcut cunoștință cu „proprietara”, tata s-a dus să o vadă la teatru în spectacolul Titanic Vals. Așa a început povestea lor de iubire. Continuă lectura „Oana Anagnoste: „Secretul armoniei dintre părinții mei a fost însăși pasiunea pentru profesia lor””

Simpozioane dedicate Bucureștiului și bibliotecilor bucureștene

vechiul teatru national bucuresti

eveniment liber sa spunVineri, 20 septembrie și sâmbătă, 21 septembrie 2013, de la ora 10.00, în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române (Calea Victoriei nr. 125) vor avea loc două simpozioane dedicate Bucureștiului și bibliotecilor bucureștene: Bucureștiul istoric: călători și memorialiști și Biblioteca Academiei Române și tradiția relațiilor cu bibliotecile bucureștene. Continuă lectura „Simpozioane dedicate Bucureștiului și bibliotecilor bucureștene”

Canterbury, faima mereu tânără a legendei

catedrala canterbury

note de calatorie liber sa spunMergând spre Canterbury, gândul mă întorcea la vorbele profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „De Canterbury – bătrâna capitală a regilor saxoni aşezată pe dealul Stour – şi de catedrala ei s-a legat o notorietate rară în tot cursul Evului mediu englez. Faima locului a rămas până azi neatinsă, cu toate că de mult au încetat să mai răsune paşii pelerinilor pe lespezile de marmură pline de amintirea tăcută a unor sângeroase fapte.”

Sângele de sub bolţile catedralei

Catedrala rămâne principala ţintă a vizitatorilor capitalei Comitaului Kent. În duminica Rusaliilor, 1 iunie 597, Sfântul Augustin de Catterbury îl va boteza pe regele Ethelbert, prima convertire la creştinism pe aceste meleaguri. La 16 noiembrie, în acelaşi an, Augustin devine arhiepiscop de Canterbury, iar catedrala – leagănul creştinătăţii engleze şi centrul simbolic al bisericii anglicane din lume. Continuă lectura „Canterbury, faima mereu tânără a legendei”

Din Bucureștiul de altădată: Podul Mogoşoaiei (2)

Podul_Mogoşoaiei foto f duschek 1874

Aşa cum spuneam şi în episodul trecut, dedicat uneia dintre cele mai importante străzi ale Bucureştilor, putem apela la documentele vremii, pentru a întregi imaginea acesteia.

Nicolae Filimon*) atrăgea atenţia asupra stării precare în care se afla Podul Mogoșoaiei și alte străzi centrale din București în prima parte a secolului al XIX-lea: „A umbla pe aceste poduri este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia”.

casa ghica podul mogosoaiei

Casa Ghica pe Podul Mogoșoaiei

Dar orice loc pe acest pământ creşte odată cu timpul, dar şi cu vrednicia oamenilor, aşa că Podul Mogoşoaiei nu putea face excepţie. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până în perioada interbelică, de o parte şi de alta a Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei) se ridică biserici, case boiereşti, mănăstiri, prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, apoi Palatul Regal şi alte instituţii de stat.

Cu toate acestea, contrastul acestei zone este ironizat de gazetarul şi pamfletarul Nicolae T. Orăşanu**) în anul 1857: „Are daruri o mulţime / E podul cel mai faimos / Cel mai mare în lungime / Dacă nu cel mai frumos. / Aranjat e de minune / Ici-colo câte un palat, / Lângă nişte case bune / Câte-un bordei sfărâmat”.

Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum?

Pușa Roth

 nicolae filimon

Nicolae Filimon

*) Nicolae Filimon (6 septembrie 1819, Bucureşti–19 martie 1865, Bucureşti), autorul romanului Ciocoii vechi şi noi (1863), roman frescă a societăţii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea, este părintele spiritual al lui Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel (personaj principal din romanul Roşu şi negru de Stendhal).

Autor de nuvele romantice și realist-satirice, Nicolae Filmon este și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, în Ungaria, Austria și Italia.

n t orasanu portret

N. T. Orășanu

**) Nicolae T. Orăşanu (1833, Craiova–7 august 1890, Negreni, Olt), poet, publicist, memorialist român. A participat la evenimentele din timpul Unirii Principatelor Române din 1859, pe care le-a consemnat în lucrarea O pagină a vieții mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859. A scris pamflete, versuri antidinastice și epigrame politice, pe care le-a publicat în volumul „Iluștrii contimporani”. A fondat o serie de gazete satirice . Cea mai importantă dintre acestea a fost „Nichipercea” (1859-1879), considerată „cea mai virulentă revistă satirică românească” (I. Hangiu).

Palma

calatorie cu avionul boeing 737

simple intamplari rubrica liber sa spunPalma este chiar o palmă de pământ înconjurată de apele limpezi ale Mării Mediterane. Am ajuns seara pe aeroportul din Palma de Mallorca, imens și modern, înconjurat de palmieri, dar nu acesta a fost spectacolul cu care am început vizita. Am pornit în această călătorie cu avionul, evident, și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toți cei care au ales această destinație au sărit din autobuzul care ne-a dus pe pistă și s-au îmbulzit pe scara avionului. M-am și ne-am legănat, între ghilimele, pe scară, până când am pătruns în interiorul aeronavei. Aici a început altă nebunie: bătălia pe scaune, deși erau suficiente, adică mai multe decât numărul pasagerilor. Fiindcă pe bilete nu se precizează locul, toți au alergat ca și cum era sfârșitul lumii. Echipajul dădea semne că e obișnuit cu asemenea scene, dar, politicos, saluta fiecare pasager sau așa ar fi fost normal, dacă am fi intrat în liniște. Mi-am adus aminte de ratele de la autogări de pe vremuri, când se înghesuiau, se călcau în picoare, călcau pe papornițe ca să găsească un loc și dacă se putea, cât mai în față. În timpul zborului au tăbărât pe mâncare, ronțăind tot ce se putea ronțăi, cu o foame contagioasă.

interior-boeing-737_900

La finalul călătoriei hoarda cea grăbită a fost oprită de echipaj pentru că s-a ieșit prin burduf, direct în aeroport și nu la autobuz, pe pistă, la altă alergatură, de data asta după scaune. Atâta grabă aproape grosolană nu-și avea rostul, zic eu, fiindcă majoritatea venise la plajă, în concediu. Or, zborul cu avionul ar fi fost un bun prilej de relaxare, de meditație, mai ales că acolo sus, printre nori, priveliștea era uluitoare, dumnezeiesc de frumoasă. Dar cine să-și arunce privirea prin hublou, când erau atâtea de mâncat, de râs, de povestit!?

Pușa Roth

În Vestul Nesălbatic

florentin smarandache in vestul nesalbatic

La Editura Sitech din Craiova a apărut de curând volumul În Vestul Nesălbatic – fotojurnal instantaneu, ce poartă semnătura profesorului universitar dr. Florentin Smarandache, de la University of New Mexico, SUA. De la primul meu interviu cu distinsul om de ştiinţă am realizat că plurivalenţa este cuvântul cel mai potrivit cu ajutorul căruia am putea defini activitatea domniei sale. De la legătura dintre neparticulă şi nematerie, ca să dau numai un exemplu, până la fotojurnal instantaneu, este calea de la ştiinţă la ştiinţa discursului literar, la ieşirea, de ce nu, din labirint. Este uimitor cum poate profesorul Smarandache să abordeze atâtea domenii, cu o uşurinţă aproape de neînţeles pentru mulţi. Cine ştie, poate în asta constă filosofia vieţii.

florentin smarandache fotojurnale

Florentin Smarandache, primind Premiul statelor New Mexico şi Arizona la categoria Ştiinţe şi Matematică pe anul 2012.

Publicăm cronica semnată de Ştefan Vlăduţescu la volumul În Vestul Nesălbatic – fotojurnal instantaneu, preluată de pe site-ul „Revista de recenzii”, publicaţie fondată de Dan Ionescu, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. (Pușa Roth)

Florentin Smarandache: În Vestul Nesălbatic – fotojurnal paradoxist

de Ştefan Vlăduţescu

Florentin Smarandache a acreditat o specie literară paradoxistă şi sincretică: fotojurnalul instantaneu. Este vorba despre un discurs literar hipertextual cu elemente fotografice, reportericeşti, culturale şi ştiinţifice. Într-un fel, avem de a face cu un jurnal însoţit de fotografii confirmative, revelatoare. Mişcarea ideilor o asigură observaţiile proaspete şi reflecţiile paradoxiste, adică surprinzătoare şi de profunzime. Mobilitatea şi atenţia la ceea ce este semnificativ sunt cele două caracteristici ale figurii spiritului creator ce se face vizibil. În acest cadru se înscrie tipologic şi recentul fotojurnal instantaneu al lui Florentin Smarandache: În Vestul Nesălbatic (Craiova, Editura Sitech, 2013).

panorama orasului silverton colorado

Panorama orașului Silverton, Colorado

Jurnalul consemnează călătorii în fostul „Vest Sălbatic”. Peste vechea imagine se suprapune noul profil de Vest modern, cultivat, civilizat, umanizat: un „Vest Nesălbatic”.

Motivele de călătorie sunt diverse: excursii în legătură cu care decizia se ia în ultimul moment, deplasări la conferinţe ştiinţifice sau participări la decernări de premii. Punctul de plecare şi de revenire este întotdeauna la 2000 de metri deasupra nivelului mării. Când este acasă în S.U.A., Florentin Smarandache este permanent la înălţime. De altfel, oriunde s-ar afla excepţionalul profesor Smarandache este la înălţime, la altitudine. Oraşul său de la 2000 de metri, Gallup, este centrul paradoxismului mondial. Este locul virtual către care se îndreaptă zilnic 6.000–8.000 de accesări pentru Florentin Smarandache.

Secţiunile cărţii sunt scrise în registre diferite. Ba chiar, fragmente ale aceleiaşi secvenţe beneficiază de formulări în variate registre. De la nuanţele poematice, lirice, vibrante, la relatările istorice, la evocări de persoane, personalităţi şi personaje, de la note melancolice şi impresii la dezbateri de idei şi teorii de vădită noutate şi dificultate. Scrierea păstrează ritmul vieţii. Spaţiul acoperit este cel al statelor americane: New Mexico, Colorado şi Arizona.

Formula jurnalului instantaneu este una ce se încadrează în literatura de frontieră, împreună cu memoriile şi epistolele.

trenul turistic durango silverton colorado

Trenul turistic Durango–Silverton, Colorado

Ceea ce, înainte de toate, face din Florentin Smarandache un prozator cu peniţă de noutate nu sunt impresiile de călătorie surprinzătoare, vii şi de maxim realism. Pe acest palier s-ar putea spune că jurnalele instantanee sunt propuneri de trasee de viaţă şi că ele pot fi retrăite, refăcute de oricine pe cont propriu. Nu impresiile prin transcrierea lor conştiincioasă vădesc scriitorul, ci notaţiile vibrante, reflecţiile asupra evenimentelor, întâmplărilor şi a mersului lumii.

Florentin Smarandache este un prozator deghizat în reporter paradoxist. El desprinde semnificaţii din peisaj şi din fapte. Realmente, Florentin Smarandache trăieşte literar şi paradoxist şi se exprimă literar şi paradoxist. Este preocupat de noutate şi de înţelesul a ceea ce s-a întâmplat sau este pe cale să se întâmple.

Deviza sa de pornire este „în fiecare zi să întreprinzi ceva nou” (Smarandache F., 2013, p. 117), iar deviza sa de analiză este „în fiecare seară îmi fac bilanţul zilei” (Smarandache F., 2013, p. 79). Ceva nou poate fi gândit sau poate fi simţit. Pentru a vedea ceva nou trebuie să călătoreşti. Pentru a gândi ceva nou trebuie să priveşti către mecanismele propriei gândiri şi să identifici teme de interes, să le concepi sau să le translatezi în sisteme de referinţă surprinzătoare.

A experimenta şi a experienţia sunt cadrele mentalului şi senzorialului. Un „experiment ştiinţific” în această privinţă îl regăsim în cele două intervenţii la Caltech, la o conferinţă de fizică. Participă la eveniment întrucât „conferinţele astea îţi deschid orizontul” (Smarandache F., 2013, p. 33). Aici prezintă două subiecte „neconvenţionale”: Legătura dintre neparticulă şi nematerie (împreună cu dr. Ervin Goldfain) şi Eliberarea quarkului în cadrul Fuziunii la Rece (împreună cu Victor Christiano).

canionul glenn

Canionul Glenn. Fotografii din vol. În Vestul Nesălbatic – fotojurnal instantaneu

Aventurilor mentale le corespund aventuri ale simţurilor. Memorabilă este experienţierea spaimei: „Hai să tragem o porţie de spaimă!” (Smarandache F., 2013, p.59). Excursiile şi călătoriile ce par soţiei domniei sale, doamna Lilia, ca fără capăt sunt temeinic fundamentate intelectual: „mereu ai căte ceva de văzut” (Smarandache F., 2013, p. 82). Pe de altă parte, „excursiile te ajută să ieşi din tine însuţi, să-ţi găseşti armonia şi pacea” (Smarandache F., 2013, p. 72). O năzuinţă fascinantă de absolut se regăseşte în excursii şi călătorii: „Parcă aş tot călători … la infinit. […] Călător ca vântul şi ca gândul. Călător la nesfârşit” (Smarandache F., 2013, p. 83).

A treia secţiune a volumului include participarea plină de succes a lui Florentin Smarandache la concursul de cărţi al statului New Mexico. La finalul lui 2012, pentru a doua oară consecutiv, profesorul universitar dr. Florentin Smarandache, de la University of New Mexico, a primit premiul statelor New Mexico şi Arizona la categoria de cărţi de ştiinţă şi matematică pe anul 2012, pentru cartea scrisă împreună cu profesoara W. B. Vasantha Kandasamy, de la Institutul de Tehnologie din Chennai, India. Cartea pentru care le-a fost atribuit premiul este DSm Super Vector Space of Refined Labels, publicată în 2011 la Zip Publisher din Columbus Ohio.

Ca stil şi conţinut, fotojurnalul instantaneu În Vestul Nesălbatic este remarcabil. El constituie o lectură plăcută şi instructivă. Rămâne valabil postulatul din fotojurnalul Vida pura (2012): „Vizitez şi învăţ”. Un mare savant învaţă pe alţii şi cu modestie învaţă din lumea în care trăieşte. Astfel, dă o lecţie de ştiinţă şi de caracter care-l face excepţional.

Lecce și Salento, minuni și legende dintr-o neuitată „Terra magica”

lecce italia zambet senin

Un zâmbet senin, cum numai la Lecce poți întâlni.

note de calatorie liber sa spunŞtia ea ce ştia, inimoasa noastră nepoată, Oana, atunci când ne-a invitat ca, în această vară, să ne petrecem vacanţa la Muro Leccese, localitate aflătă în vecinătate de Lecce, adevărată „capitală a barocului” italian şi, desigur, nu numai a lui… O invitaţie care, atunci când am primit-o, ne-a făcut, deopotrivă, bucuroşi şi curioşi.

Am vizitat Italia în mai multe rânduri, dar, recunosc, până acum, popasurile noastre predilecte au fost Roma şi, fireşte, Vaticanul, Veneţia, Florenţa, Torino, Verona, Napoli sau Milano. De aici, curiozitatea noastră pe care, mărturisesc fără ezitare, această experienţă turistică insolită ne-a răsplătit-o pe deplin.

De pildă, Lecce, capitala provinciei, îşi merită pe deplin numele şi renumele. Punctul de referinţă al oricărei drumeţii prin Lecce este şi trebuie să rămână Piaţa Sant’Oranzo, dominată de impresionanta Coloană („La Colonna”) a Sfântului Oranzo. Înaltă de 25 de metri, coloana este o expresie a gratitudinii pe care localnicii au păstrat-o sfântului care, odată, demult, i-a ajutat să treacă cu bine peste o groznică epidemie de ciumă.

Trebuie, apoi, vizitată La Chiesa di San Marco, care a fost construită la jumătatea secolului al XVI-lea, iar, nu departe de aceasta, Amfiteatrul roman, datând din secolul I după Christos. Mergem mai departe şi vizităm Basilica di Santa Croce şi Palazzo dei Celestini, ajungând, apoi, la Piazza Duomo. După un popas, meritat, la Il Castello din Carlo V, la Teatrul roman, construit în secolul al II-lea şi renovat în mai multe rânduri după 1929, ajungem la impresionantul Arc de Trumf. Arcul, ridicat în anul 1548 din iniţiativa lui Ferrante Loffredo, conform planurilor lui Gian Giacomo dell’Acaia, în onoarea lui Carol al V-lea, are o înălţime de circa 20 de metri şi îşi păstrează şi azi o ţinută impresionantă prin precizia contururilor şi sobrietatea geometrică a ansamblului.

Lecce amfiteatrul roman

 Lecce, Amfiteatrul roman

Pe bună dreptate, s-a spus că Lecce reprezintă o veritabilă „capitală a barocului”, a barocului italian dar, cu siguranţă, nu numai a acestuia… În termenii istoriei, este vorba despre o perioadă cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, atunci când au fost realizate cele mai multe dintre bijuteriile arhitectonice ale oraşului. Culoarea predilectă este albul, un alb cu nişte inflexiuni cu totul aparte, nemaiîntâlnite.

Tocmai de aceea se spune că particularitatea definitorie şi pe deplin expresivă a barocului de Lecce vine, fără doar şi poate, din împrejurarea că multe dintre marile sale edificii au fost ridicate folosind celebra „Pietra Leccese”, o piatră albă şi calcaroasă despre care s-a spus, nu o dată, că se mlădiază armonios, cu o anume unduire ascunsă, în mâinile celui ce o lucrează. În acest fel, Piatra de Lecce ia, pe rând, forma heruvimilor, a serafimilor-imagini ale imaculării, dar şi pe cea a leilor aprigi.

Totul depinde numai şi numai de răbdarea, de înţelepciunea şi de buna cumpănire a meşteşugarului. De altfel, un proverb al oamenilor locului spune chiar aşa: „Goccia a goccia s’incarna la pietra”, ceea ce, într-o traducere liberă, s-ar putea spune aşa: „Picătură cu picătura se încheagă piatra”.

Grota della Zinzalusa adriatica

Foto 1 – Castro. Intrarea în Grota Della Zinzulusa; 2 – Castro. Aici a fost condamnat să ispăşească tatăl cel hain al frumoasei fete; 3 – Castro. La ieşirea din Grota della Zinzalusa, ne întâmpină, în splendoarea ei, Adriatica. Fotografii de Șerban Cionoff

Lasăm în urmă Lecce – desigur, cu promisiunea că vom reveni cât de curând acolo – şi mergem acum la un alt tărâm de mister şi de legende, mai precis la Grotta Delle Zinzulusa de la Castro, tărâm unic în felul său, scăldat de apele Mării Adriatice. Alături de frumuseţea sălbatică a grotei, aici ne vom afla sub fascinaţia unei răscolitoare poveşti devenită adevărată legendă a locurilor.

Se spune că fiica unui baron, fără suflet, era constrânsă de către acesta la o viaţă copleşită de privaţiuni care îi sfâşiau sufletul inocent, mereu inclinat spre visare. Impresionată de suferinţele fetei, o zână bună a apelor i-a schimbat viaţa şi a făcut ca ea să devină mireasa unui principe. În schimb, veşmintele în care fata fusese îmbrăcată în răstimpul suferinţelor sale, au fost purtate de vânt şi, apoi, s-au pietrificat la intrarea în această grotă în care a fost condamnat să îşi ispăşească păcatele tătăl cel fără suflet.

Când, reveniţi în prag de seară la Muro Leccese, am povestit impresiile noastre gazdei, contele Giuseppe Pasquale Accoto, spirit rafinat şi creator polivalent, un erudit de marcă (într-un cuvânt, o personalitate remarcabilă despre care, cu siguranţă, voi scrie ceva aparte), domnia sa mi-a evocat adânca maximă a Abatelui Jacob Cristilin: „Legenda nu este prea departe de adevăr, numai că istoria nu a fost dusă până la capăt”.

Drept pentru care, închei aceste prime impresii de drum prin meleagurile de poem numite Lecce şi Salento, cu câteva frumoase versuri ale contelui Giuseppe Pasquale Accoto: „Scriu! / Pentru că simt că trebuie să păstrez într-o carte / şi, prin asta, să fac cunoscută Lumea.”

Drept pentru care, pun doar un simplu „va urma”…

Şerban Cionoff