Calendar: 240 de ani de la naşterea lui Beethoven

Ca şi în alte cazuri ilustre (Shakespeare, de exemplu), nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Ludwig van Beethoven. E certă doar data botezului: 17 decembrie 1770. Cum în epocă, de obicei, copiii erau botezaţi a doua zi după naştere, se presupune că Ludwig, fiul lui Johann van Beethoven (1740–1792), modest cântăreţ de curte, de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744–1787), s-ar fi născut în 16 decembrie, la Bonn.

Muzica lui Beethoven nu a suferit niciodată din punct de vedere al audienţei, cu tot ceea ce implică acest lucru, de la prezenţa ei în sălile de concert la succesul sigur. Periodic, însă, avem parcă mai multă nevoie de Beethoven, pentru că puţini compozitori oferă atâta forţă şi echilibru, deopotrivă pentru interpret şi pentru ascultător. Ne întoarcem la simfoniile lui Beethoven cu dorinţa netulburată de a întâlni perfecţiunea şi elocvenţa formei – punctul de sprijin pe care această muzică îl indică atât de ferm. Nimic dintr-o istorie muzicală de aproape două veacuri nu a modificat eficienţa ei expresivă. Tot ce i-a urmat lui Beethoven în domeniul simfonismului nu a făcut decât să confirme stabilitatea şi expresivitatea principiilor sale. Dacă fraza lui Dimitrie Cuclin, unul dintre simfoniştii de primă mărime ai secolului trecut, conţine o exagerare în adjective, ea rămâne în esenţă adevărată: „Romantismul deficient postbeethovenian, modernismul şi ultimii iluştri pigmei n-au reuşit să scuture un fir din părul de pe capul «titanului»”. Problema nu se pune, fireşte, în termeni exclusivişti. Nu de deficienţa romantismului trebuie vorbit (postromanticul Brahms s-a hotărât cu greu să scrie prima simfonie, tocmai pentru că i se părea că modelul beethovenian poate fi cu greu atins…), nici, vai, de „pigmeii” muzicii moderne, a veacului al XX-lea. E poate un straniu paradox: cu cât ne îndepărtăm formal de Beethoven, cu atât simţim mai mult nevoia de a ne întoarce periodic la el.

Iar întoarcerea, chiar în programe care se succed la câteva zile, cum s-a întâmplat de atâtea ori, nu pare deloc exagerată. Repet, există o certă dorinţă de a-l asculta pe Beethoven, de a pătrunde în universul său simfonic, fie că se exprimă în simfonii, concerte pentru instrument solistic şi orchestră, muzică vocal-simfonică, partituri camerale, aducând acel sentiment de obiectivare de care oricare dintre noi are, periodic, atâta nevoie. Căci la Beethoven nici o idee, de ordin moral sau filosofic, şi în particular nici o idee muzicală nu pare a fi abandonată pe drum. Pusă în discuţie cu mijloacele simfonistului, ea îşi găseşte întotdeauna împlinirea. Inovaţiile beethoveniene în privinţa structurii simfonice clasice (înlocuirea menuetului cu scherzo începând cu Simfonia a II-a în Re major, „apogeul stilului reprezentat de Haydn şi Mozart”), a limbajului şi orchestraţiei aveau de la bun început vocaţia clasicităţii. Probabil pentru că perfecţiunea formală ilustrează la Beethoven deplina coerenţă a conţinutului şi mai ales bogăţia acestuia. Romanticul Berlioz remarca încă din 1830, de când datează primele părţi ale studiului dedicat Simfoniilor lui Beethoven, originalitatea „celei mai celebre dintre toate”, Simfonia a V-a în do minor, op. 67. „Simfonia Destinului” „pare a izvorî de-a dreptul şi numai din singur geniul lui Beethoven; în ea îşi va dezvolta el gândirea sa lăuntrică; durerile sale ascunse, mâniile sale înăbuşite, reveriile copleşite sub atâta tristeţe; vedeniile nopţilor, flacăra avânturilor sale, iată ceea ce îi va forma subiectul; iar formele melodiei, armoniei, ritmului şi instrumentaţiei vor apărea tot atât de noi şi personale, pe cât de înzestrate de putere şi nobleţe.” O putere şi o nobleţe care se clasicizaseră şi care puteau entuziasma pe unul dintre cei mai înflăcăraţi romantici!

Costin Tuchilă

Simfonia a V-a în do minor – Partea I, Allegro con brio

Simfonia a V-a în do minor – Partea a II-a, Andante con moto

Simfonia a V-a în do minor – Partea a III-a, Scherzo. Allegro

Simfonia a V-a în do minor – Partea a IV-a, Allegro. NBC Symphony Orchestra, dirijor: Arturo Toscanini. Carnegie Hall, New York, 22 martie 1952

Uvertura „Egmont”. Berliner Philarmoniker, dirijor: Claudio Abbado

Simfonia a VIII-a în Fa major – Partea a II-a, Allegretto scherzando: NDR (North German Radio Symphony Orchestra, Hamburg), dirijor: Günter Wand

Sonata lunii (Sonata nr. 14 în do diez minor pentru pian „Quasi una fantasia”) – Partea I, Adagio sostenuto

Sonata lunii – Partea a II-a, Allegretto

Sonata lunii – Partea a III-a, Presto agitato. Interpretează: Arthur Rubinstein

Simfonia a IX-a în re minor – Finale. Cleveland Orchestra and Chorus, dirijor: Christoph von Dohnanyi, octombrie 1985

Alexandru Tomescu, Horia Mihail şi Răzvan Suma în Concertul de Crăciun la Sala Radio

Vineri 17 decembrie 2010, la ora 19,00, la Sala Radio, Orchestrele şi Corurile Radio vă oferă primul cadou de Crăciun de anul acesta: Concertul Extraordinar susţinut de Orchestra Naţională Radio şi soliştii Alexandru Tomescu (vioară), Horia Mihail (pian) şi Răzvan Suma (violoncel). Concertul va fi dirijat de Tiberiu Soare.

Programul cuprinde Introducere şi Rondo capriccioso pentru vioară şi orchestră de Saint-Saëns, Moment muzical pentru pian şi orchestră de Nicolae Kirkulescu, Elegie în do minor, op. 24 pentru violoncel şi orchestră de Gabriel Fauré, Uvertura la opera „Liliacul” de Johann Strauss, Suita din baletul „Spărgătorul de nuci” de P. I. Ceaikovski şi Uvertura la opereta „Candide” de Bernstein.

Alexandru Tomescu, Horia Mihail şi Răzvan Suma, membrii formaţiei „Romanian Piano Trio”, sunt reprezentanţii unei noi orientări în rândul tinerilor cu studii în străinătate: alegerea de a fructifica în România cunoştinţele şi experienţa dobândite peste hotare. Buni cunoscători şi cu o vastă experienţă în muzica de cameră, cei trei artişti au decis să formeze un trio permanent, ideea care îi uneşte fiind, pe lângă pasiunea lor reală pentru acest gen, dorinţa de a prezenta melomanilor un repertoriu larg, în bună măsură neexplorat, într-o viziune nouă şi personală.

Unul dintre cei mai carismatici şi talentaţi dirijori din România, Tiberiu Soare şi-a început cariera în urmă cu 11 ani, urmând de atunci un traseu ascendent. A dirijat majoritatea orchestrelor filarmonice şi teatrelor de operă din ţară şi a susţinut turnee în străinătate. Distins cu numeroase premii, în prezent, Tiberiu Soare este dirijor al Operei Naţionale.

Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma – fotografii de Eugen Oprina

Calendar: Alexandre Gustave Eiffel

În decembrie marcăm de două ori în calendar numele constructorului celebrului turn devenit emblemă a Parisului, inginerul Alexandre Gustave Eiffel, născut în 15 decembrie 1832, la Dijon, Côte d’Or, mort în 27 decembrie 1923, la Paris. Numele fusese preluat de la unul dintre strămoşii săi germani, născut la Marmagen, în Eifel, ţinut din vecinătatea graniţei dintre Germania şi Belgia şi franţuzit prin dublarea consoanei „f” şi mai ales prin pronunţie (efél, cu acentul pe a doua silabă).

După studii la Colegiul Sainte-Barbe, în 1852 Alexandre Gustave Eiffel a fost admis la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii din Paris, pentru ca apoi să fie admis la École Polytechnique din Paris, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior politehnic a vremii.

După câteva luni în care a lucrat la pulberăria din Châtillon-sur-Seine, s-a angajat la Compania de Căi ferate din Vest, unde, în 1856, îl cunoaşte pe Charles Nepveu, antreprenor specializat în construcţii metalice. Acest tip de construcţii deveniseră foarte căutate la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea industriei metalurgice. Ele se dovedeau nu numai rezistente, ci şi relativ uşor de montat, făcându-se, pe deasupra, economie de alte materiale tradiţionale, destul de costisitoare.

Eiffel este repede atras de construcţiile metalice care aveau să-i aducă celebritatea. Prima sa realizare, podul feroviar de la Bordeaux (1858), în construirea căruia foloseşte o tehnică nouă de asamblare a construcţiilor metalice, bazată pe aer comprimat, îi aduce deja, la 26 de ani, notorietatea.


După puţin timp, înfiinţează prima sa societate de construcţii metalice, care cumpără atelierele de la Levallois-Perret, în apropiere de Paris. Întreprinderea se bucură de succes, primind comenzi pentru cele mai importante construcţii metalice atât în Franţa, cât şi în alte ţări din lume: Galeria maşinilor pentru Expoziţia universală de la Paris, din 1867, Gara de Vest din Pesta, Observatorul astronomic din Nisa, Viaductul Maria Pia din Portugalia, podul metalic din Hanoi, viaductul de pe linia de cale-ferată Paris–Mantes par Conflans sur Oise, pentru a enumera doar câteva.

Eiffel realizează scheletul metalic al Statuii Libertăţii din New York, cadou al Franţei cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776).

Inginerul Eiffel este autorul planurilor pentru construirea Marelui Hotel Traian din Iaşi, terminat în 1882, clădire elegantă, în stil neoclasic francez.

Dar, fără îndoială, opera sa cea mai cunoscută rămâne Turnul parizian care îi poartă numele, cea mai înaltă construcţie din lume la data respectivă.

Turnul a fost construit în perioada 1887–1889, în vederea Expoziţiei universale de la Paris, din 1889, care avea caracter aniversar (se împlineau 100 de ani de la Revoluţia Franceză). Proiectul de a ridica un turn metalic de 300 de metri, care să întreacă în înălţime tot ce se construise până atunci, fusese aprobat încă din 1883. Ideea aparţinea unor ingineri din întreprinderea lui Eiffel, Émile Nouguier şi Maurice Koechlin, schiţa acestuia din urmă, făcută în 6 iunie 1884, fiind îmbunătăţită de arhitectul Stephen Sauvestre, căruia i se încredinţase decorarea turnului.

Proiectul intrase însă în impas. Gustave Eiffel cumpără brevetul în toamna anului 1884. După un lung şir de ezitări, de întâmplări nu tocmai favorabile, de controverse, de acuze şi proteste inclusiv din partea unor artişti binecunoscuţi (Charles Gounod, Charles Garnier, Victorien Sardou, Alexandre Dumas-fiul, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant ş.a.), lucrările încep la 28 ianuarie 1887. Ritmul de lucru este aproape neverosimil: 12 metri de construcţie pe lună. Pe şantierul de pe Câmpul lui Marte, în apropiere de Cheiul Senei, nu se face decât asamblarea, confecţionarea elementelor componente realizându-se în atelierele lui Eiffel din Levallois. Materialul folosit este oţel fabricat la Uzinele din Reşiţa.

La 14 iulie 1888, constructorii ating deja etajul al doilea al Turnului. La 31 martie 1889 termină etajul al treilea, deschiderea oficială având loc la 6 mai acelaşi an. Pentru întreţinerea sa sunt necesare 50 de tone de vopsea maro închis, o dată la 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.

Interesant este de ştiut că iniţial, Turnul Eiffel fusese destinat a rămâne doar zece ani, urmând să fie dezinstalat. De mai bine de un secol el a devenit însă mândria Parisului, atrăgând de la bun început un număr mare de vizitatori. Cumulată, cifra vizitatorilor depăşeşte astăzi 200 de milioane – vizitatorul cu numărul 200.000.000 a fost înregistrat la 28 noiembrie 2002.

Costin Tuchilă

Sous le ciel de Paris – Edith Piaf

Sous le ciel de Paris – Mireille Mathieu

Sous le ciel de Paris – Juliette Gréco

Din Bucureştiul de altădată: Pictorul Édouard Marbeau în Capitală

În anul 1879, pictorul francez Édouard Marbeau se afla în Bucureşti. În urma acestei călătorii, artistul francez a publicat în ziarul parizian „Corespondent” din anul 1881 impresiile sale despre locuri şi oameni, o cronică interesantă despre acele vremuri.

„Situat între Orient şi Occident, Bucureştii împrumută aşezării lui o fizionomie specială şi orice călător ajuns acolo pe calea Dunării sau pe aceea a Mării Negre află acolo un oraş cu totul deosebit de ceea ce cunoaşte din Viena şi din Budapesta sau din imaginile care i-au rămas în minte după vizita la Constantinopol. Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Pictorul Édouard Marbeau în Capitală”

Din Bucureştiul de altădată: Dughene pe Podul Mogoşoaiei

Se pare că războiul edililor oraşului cu dughenele şi tarabele improvizate nu este deloc o invenţie a vremurilor actuale. Aceste locuri de negoţ improvizat au existat dintotdeauna în oraş şi le puteai întâlni chiar şi pe arterele cele mai importante, inclusiv pe Podul Mogoşoaiei.

În însemnările sale, referindu-se la Podul Mogoşoaiei aşa cum arăta el la începutul secolului al XIX-lea, Ion Ghica arăta că între vechile curţi boiereşti începuseră să se furişeze tarabele neguţătorilor, sugrumând circulaţia. Pe aceste tarabe „…se înşirau, într-o rânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate. Iar în faţa tarabei adeseori te izbeai de putina cu păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cismele, plătind câte o leţcaie-două turceşti”.

În războiul tarabelor de pe Podul Mogoşoaiei au fost angrenaţi chiar şi domnitorii ţării. Mărturie în această privinţă este următorul pitac domnesc din 4 iunie 1814 prin care Caragea Vodă îi comunică lui Vel Agă (şeful poliţiei Capitalei):

„Cinstite şi Credincios boierule al Domniei-Mele, Dumneata Vel-Agă, pentru ca să fie lumina podului Mogoşoaiei totdeauna slobodă spre înlesnirea trecătorilor, când se întâmplă de se îngesuiesc carele şi butcile, poruncim ca luând împreună şi pe polcovnicul de pod, să mergi prin toată linia acelui pod şi să îndatorezi pe toţi cei ce vor avea tărăbi sau alte asemenea scosuri înaintea prăvăliilor sau a caselor lor ca să şi le ridice, iar când de-a lor bunăvoie nu şi le vor ridica, atunci să urmezi dumneata de a le sfărâma.”

Secolele s-au schimbat, moravurile ba! Simplu ca bună ziua!

Puşa Roth

Calendar: Nichita Stănescu

31 martie 1933–13 decembrie 1983.

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la ora 2,10 a murit, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, Nichita Stănescu.

Reproduc mai jos articolul publicat la sfârşitul acelei săptămâni de decembrie, în revista „Luceafărul”, cu titlul Sensuri orfice.

Prea complexă pentru a putea fi judecată printr-o singură unitate tematică, stilistică, poezia lui Nichita Stănescu conţine totuşi ca factor structurant un element – un element cât o lume întreagă: figura, puţin retorică, a văzului. Abstractă, folosind ideea ca obiect poetic şi nuanţând stări trăite în intelect, lirica stănesciană alcătuieşte o poetică a văzului. Este un aspect ce ni se pare fundamental, cu atât mai mult cu cât poetul însuşi pare să fi folosit ca procedeu important în compunerea nu numai grafică a ultimelor sale volume efectul plastic. Căci corespondenţele vizuale create prin ilustraţiile lui Sorin Dumitrescu nu sunt numai corespondenţe, ci părţi integrante, „abstracţiuni” şi justificări „abstracte” ale universului artistic. Nu văzul ca simţ, deci ca materialitate, constituie substanţa poeticii, ci ideea de văz. A gândi cu vederea este o obligaţie esenţială a aventurii spirituale: pentru că este o obligaţie primordială, ieşită din conceperea actului de cunoaştere. Înaintea graiului, există desigur văzul. Înaintea cuvântului, ochiul – înfăptuirile văzului, universul pătrunzând ca o rază înlăuntru (cuvânt atât de iubit de Nichita Stănescu, scris în două maniere, când firesc, ca adverb, când separându-l în prepoziţie şi adverb: în lăuntru, dându-i astfel mai multă plasticitate). Înaintea cântecului, privirea. Ce semnificaţie universală s-ar ascunde în acest motiv pe care nu puţine poeme stănesciene îl prelucrează, topindu-l alchimic ori abstractizându-l până la nerecunoaştere? Fără îndoială, sursele – şi „competiţia” în care el intră, în sensul unei ierarhii de motive, relativă dar funcţională – sunt de natură orfică. Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund al cuvântului. Un poet al esenţei orfice. Cântecul este modul particular de atingere a lumii aşa cum văzul rămâne posibilitate afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea, sfântă. O „mică rază” revărsată peste materie şi totul se va însufleţi – va semnifica. Suntem parcă în plin poem orfic; un fragment al legendarului cântăreţ, reconstituit, sună astfel: „Ascultă ca să-nveţi ce poate cristalul orbitor de alb: / De vrei să se aprindă para şi jarul roşu îţi lipseşte, / Urmează sfatul meu şi pune-l deasupra faclelor uscate; / în clipa când cerescul soare deasupra lui străluminează, / Numaidecât se şi revarsă o mică rază peste facle / Şi cum atinge gingaş lemnul uscat şi răşinos, ţâşneşte / Un fum, apoi o flăcăruie şi la sfârşit o vâlvătaie / Pe care oamenii vechimii au denumit-o focul sfânt.” (trad. de Ion Acsan). A vedea este în poezia lui Nichita Stănescu matca de graţie care, aidoma razei născătoare a focului sacru, precede cuvântul. A vedea (ideea de văz) cuprinde şi pe a contopi. Îmbinarea cuvintelor este asemănătoare în imaginaţia poetului „ciocnirii” dintre două corpuri tandre şi dulcelui rezultat care face reversibile, la modul utopic, nu numai atributele, ci însăşi substanţa întruchipărilor pământeşti: „Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / şi sus / înverzea iarba. // Am gândit un mod atâta de dulce / de a se izbi două cuvinte / de parcă iarba verde ar înflori / iar florile s-ar ierbi”. Această comunicare, această reciprocitate (mai mult şi mai puţin decât comuna reversibilitate) presupune o relativizare uriaşă a structurilor aşa-zicând logice, relativizare pe care se întemeiază limbajul orfic atât de original ai poetului.

Cu un cristal se aseamănă majoritatea poeziilor lui Nichita Stănescu. Cuprind în feţele geometrice, în lumina geometrizată în suprafeţe „dure” şi reci – în aparenţă reci, pentru că astfel se înfăţişează îndeobşte abstracţiunea – o reimaginare a raportului dintre cauză şi efect. Ceea ce s-ar putea concretiza şi prin regândirea relaţiei dintre idee şi imagine. Adesea imaginea se revoltă „împotriva” gândului ce i-a dat naştere, printr-o întorsătură de frază – umilindu-l. Punem ghilimele tocmai pentru a atrage atenţia că revolta e mai ales una fără obiect: de o independenţă a imaginii în raport cu cugetul vorbesc multe dintre versurile autorului Necuvintelor. E pe de o parte independenţa cuvântului, a formei lui materiale, creatoare de atâtea surprize, faţă de noţiune; pe de alta, este autonomia cuvântului iluminat de har faţă de cuvântul profan. Semnificaţie, de asemeni, de natură orfică: întemeierea fiorului artistic porneşte de la transformarea unghiului de vedere în valoare absolută în ordine subînţeles „divină”. Plecând de la primordialitatea văzului, poetul orfic sfârşeşte prin exaltarea privirii: „Zeiescul Verb cu drag priveşte-l.” (Orfeu). Totul se petrece înlăuntrul cristalului suav, imagine care ar putea fi o adevărată emblemă a poeziei nichitastănesciene, în marea ei, supremă Graţie. Aşa cum imaginea se desparte de ideea care a călăuzit-o, cu scopul, evident, de a dobândi profunzime în alt sens decât cel iniţial, privirea se desprinde de ochi. Efectul se întoarce la cauză printr-o paradoxală „luptă”. Este, fireşte, „lupta ochiului cu privirea” – ori „lupta inimii cu sângele”. Poemul cu acest titlu, Lupta ochiului cu privirea, conţine şi un simbol orfic: „«O, el, el n-are gură, / el are-un ochi în loc de gură, / şi se hrăneşte cu priviri…» // Aşa-mi sunase înlăuntru versul / care să-nduplece pe Zeu tindea… / dar stau în frig ca-ntr-un cilindru / şi n-am mai vrut, în şir, cuvinte / cu gândul să gândesc”. Şi revelaţia : „văzui că totul e de dinafară înlăuntru / şi ochiul e cel mai adânc, din trupul meu…” Cuvintele – graiul se supun acestei vederi întoarse, curgerii înlăuntru. „Zeiescul Verb priveşte-l”, spune Orfeu. Priveşte-l, pare să adauge Nichita Stănescu, parcurgând calea spre ochiul din adânc, cristalizîndu-te. „Dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe…” „Întors”, efectul anulează cauza şi consecinţa este o obişnuinţă: fiinţa umană trăieşte în mijlocul miracolului poetic – în mijlocul miracolului orfic –, în chiar miezul simţirii pure din care se naşte poezia. Identitatea ei nu mai poate fi scindată în eu superficial şi eu profund, în aparenţă şi esenţă. Totul revine la unitate : 1, A ori semne nuanţat iconice, iconice în raport cu primele, cum ar fi vulturul, lupul, daimonul.

El însuşi un cristal, actul poetic nichitastănescian este tăios de purificator.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 50 (1128), sâmbătă 17 decembrie 1983, p. 2

Ultima înregistrare a lui Nichita Stănescu – Radio România, octombrie 1983

Interviu cu Mariana Stănescu, sora poetului. Realizator: Eugen Zainea

Nichita Stănescu, film TV. Realizator: Alexandru Stark, partea I

Nichita Stănescu, film TV, partea a II-a

Nichita Stănescu, film TV, partea a III-a

Nichita Stănescu, film TV, partea a IV-a

Nichita Stănescu, Lecţia despre cerc

Nichita Stănescu, Lecţia despre cub

Emoţie de toamnă. Muzica: Nicu Alifantis pe versuri de Nichita Stănescu

Calendar: 12 decembrie 1901 – Prima transmisie de semnale radio peste Oceanul Atlantic, realizată de Guglielmo Marconi

În ziua de 12 decembrie 1901, fizicianul italian Guglielmo Marconi (25 aprilie 1874, Bologna–20 iulie 1937, Roma) a reuşit să transmită pentru prima dată semnale radio la mare distanţă, peste Oceanul Atlantic, evenimentul fiind considerat crucial în apariţia radioului. După ce în 1894 realizase  o transmisie radiotelegrafică la mică distanţă, cu un aparat propriu, brevetat în 1896, acum telegrafia fără fir transoceanică devenea realitate. Semnalul a fost transmis de la Poldhu, din Cornwall (Anglia), la St. John’s, în Terranova (Canada) şi a fost compus din trei puncte, reprezentând litera S din alfabetul Morse.

În 6 noiembrie 1901, Marconi terminase la Poldhu instalarea unei staţii de transmisie a cărei antenă avea o înălţime de 130 de metri. La puţin timp, se îmbarcase pe un vapor, împreună cu asistenţii săi, Kemp şi Paget, cu destinaţia St. John’s. Între Poldhu şi St. John’s distanţa este de peste 3000 km.

În 1903, fizicianul italian a instalat o staţie de transmisie similară în Centrul Radio din Coltano, aproape de Pisa, care avea să fie folosită până la sfârşitul primului război mondial pentru comunicaţii cu coloniile din Africa şi pentru navigaţie. Aceasta era una dintre cele mai puternice staţii de transmisie de semnale radio din Europa.

Continuându-şi cu succes experimentele în domeniul comunicaţiilor transoceanice, în octombrie 1907, Guglielmo Marconi a inaugurat la New York primul serviciu public de radiotelegrafie peste Oceanul Atlantic, oferind astfel navelor transatlantice posibilitatea de a lansa SOS-uri prin telegrafia fără fir. Invenţia sa era, într-adevăr, extraordinară. Graţie ei, în 23 ianuarie 1909 au putut fi salvaţi 1700 de pasageri de pe transatlanticul „Republica”, zdrobit în urma ciocnirii cu cargoul italian „Florida”. Radiotelegrafistul Binns, angajat al Companiei Marconi, a transmis timp de 14 ore semnale SOS în Atlantic, până când ele au fost recepţionate de vasul „Baltica”, al cărui comandant a hotărât schimbarea rutei de marş pentru a salva pasagerii de pe „Republica”. La New York, Binns a fost considerat un adevărat erou, sporind astfel popularitatea lui Marconi.

În 10 decembrie 1909, Marconi şi fizicianul german Carl Ferdinand Braun primeau Premiul Nobel pentru fizică, „în semn de recunoaştere pentru contribuţia adusă la dezvoltarea telegrafiei fără fir.”

Costin Tuchilă

Înregistrare cu vocea lui Guglielmo Marconi

Guglielmo Marconi, Demo Radio TX/RX

Dorel Vişan, nominalizat în finala concursului de poezie mistică Premio Mundial „Fernando Rielo”

„Psalmi” de Dorel Vişan, traducere în limba spaniolă de Christian Tămaş.

Actorul Dorel Vişan, care este şi un poet remarcabil, a fost nominalizat în finala celei de-a treizecea ediţii a concursului de poezie mistică Premio Mundial „Fernando Rielo”. Cei 12 finalişti au fost selecţionaţi din 208 de participanţi din 32 de ţări. Psalmii lui Dorel Vişan au fost traduşi în spaniolă de Christian Tămaş. Premiul, în valoare de 7000 de euro, va fi decernat în 15 decembrie 2010, la Roma, la Ambasada Spaniei pe lângă Sfântul Scaun. Poemele autorului premiat vor fi publicate în volum. Amănunte despre acest concurs pe site-ul Fundación Fernando Rielo.

Juriul a selectat următorii autori şi poeme: Francisco Aroca Gómezsco (Murcia, Spania): Diario con hambre de vuelo; Cristian Díaz Yepes (Venezuela): La noche y el deseo; Phillip Donel (Tauranga, Noua Zeelandă): Go with God; Dorel Vişan (Cluj-Napoca, România): Salmos; Adela Guerrero Collazos, (Bogota, Columbia): El amor me habita; Francisco José López Sáez, (Ciudad Real, Spania): Huésped de tu Resurrección. Nombres para un exilio; Kathy Madriz Flores (Cartago, Costa Rica): En el umbral de tu Palabra; Roberto Méndez Martínez (Camagüey, Cuba): Cánticos para la luz de otro siglo; Juan Carlos Ribadeneira Terán (Quito, Ecuador): Barro alado…; Manuel Rodríguez Ballester (Sevilla, Spania): Esa llama de amor; Lucrecio Serrano Pedroche (Albacete, Spania): De rodillas, Señor, ante el Sagrario, o Evangelio de Juan; Alfredo Villaverde Gil (Madrid, Spania): Al amor de tu lumbre.

În motivaţia juriului citim: „Ciclul de Psalmi de Dorel Vişan este o rugăciune lirică, tradusă din română în spaniolă, în care invocarea şi dorinţa de a-l întâlni pe Dumnezeu se exprimă într-un stil direct, plin de naturaleţe: „Déjame tenerte en brazos / como a mi niño”. Forţa poetică se află în pasiunea credinţei cu care poetul îşi mărturiseşte umilinţa: „En comparación conmigo / el grano de arena es un Himalaya / y mi lágrima, un océano sin bordes, / una lluvia incesante”.

„Rar am întâlnit om care să se bucure de o asemenea popularitate şi, în acelaşi timp, să fie bolnav, pur şi simplu, de singurătate”, scrie Ion Parhon în postfaţa volumului de versuri al lui Dorel Vişan, Vremea cireşelor amare… (1998), intitulată Poezia ca înger păzitor. Într-adevăr, cele mai bune poeme ale lui Dorel Vişan sunt expresia unei nebănuite meditaţii în faţa unui cadru din care a dispărut rumoarea lumii înconjurătoare. E ca şi cum te-ai privi într-o oglindă care ar şterge în mod neaşteptat tot ce e în jurul tău, eliberându-te de orice decor şi mai ales de orice altă prezenţă. Singur cu propriul chip, iată o stare propice meditaţiei lirice. De aici şi până la poezia cu tematică religioasă, mai exact la psalmi, nu e decât un pas, unul în care se cuprind interogaţia, revolta, incertitudinea şi apoi dorinţa de a afla echilibrul sufletesc. În volumul amintit, aflăm o asemenea înfrigurată interogaţie: „De ce mă obligaţi / Să mă târăsc?! / Milioanelor de târâtoare / Ale pământului, / Apucaţi degrabă tibişirul / Şi-nvăţaţi-mă tehnica / Şi arta târâtului / Dacă aceasta e singura cale / Spre o viaţă demnă… (?) / Doar un lucru vă cer / Domnilor profesori: / Când veţi constata / Că elevul îşi întrece maestrul, / Pregătiţi găurile voastre puturoase / De târâtoare, / Ca să-mi ascund în ele / Ruşinea de-a trăi…” (De ce mă obligaţi…).

Psalmii lui Dorel Vişan implică o atitudine care e departe de a fi una de resemnare. Poetul este un imaginativ eliberat de posibilul convenţionalism pe care temele din această categorie îl pot conţine. Sensibilitatea omului modern impune, chiar în gestul de adoraţie, o anumită distanţă, fertilă, de altfel, poeziei. Dorel Vişan scrie Psalmi numerotaţi de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament, sentimentul tutelar fiind acela al solitudinii şi al dorinţei de a afla, pe urme argheziene, un reper care să-i confere sprijin sufletesc: „La grea-ncercare m-ai pus, Doamne, / Grea cruce mi-ai sortit să car / Cu suliţă prea aprigă în coaste m-ai străpuns / N-ar fi nimic, de-aş fi alesul tău, măcar…” (151. Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi – Un cântec al încercării). Tema este supusă unei tratări variaţionale prin care se amplifică deopotrivă orizontul sensibil şi figuraţia poemului, cu un spectru care conţine murmurul amar al deşertăciunii, hohotul, întrebarea retorică dar şi visul, speranţa dar şi umbra, penitenţa în faţa unei vinovăţii mai degrabă metafizice dar şi certitudinea apocalipsei. Ultimul Psalm, 200. Ferice de cel care citeşte…, este subintitulat Apocalipsă.

Imaginea întrevăzută a oamenilor fără amintiri este mai înspăimântătoare decât aceea, încă suportabilă, a apocalipsei: „M-am întors să văd al cui e glasul / Şi am văzut un fum care se ridica precum o ciupercă… / Şi o turmă mare porci / Cu cercei de aur în nări… / Nu mai erau holde pe cuprins şi ieslea boilor era curată. / Şi-am mai văzut că: / Toţi oamenii de pe pămînt erau orbi… / Şi fiind orbi, oamenii vedeau mereu şi mereu / Lucrurile pentru prima oară în viaţa lor… / Şi atunci vedeau altceva / Şi nu ceea ce se ascundea în sufletul acestora… / Ei nu puteau face diferenţa / Între o piatră, un fulg de zăpadă şi trilurile ciocârliei… / Şi astfel (se) minţeau de dimineaţa până seara / Şi mureau aşa… pur şi simplu…, / Pentru că nu puteau compara moartea / Cu splendoarea unui apus de soare… / Şi-am mai văzut şi m-am cutremurat / Că tot pământul era plin de hoituri, / Dar oamenii erau fericiţi / Şi nu mai puteau să se trădeze între ei / Fiindcă nu mai aveau amintiri…

Fără amintiri, fără trecut, fără experienţa asimilată sau, şi mai rău, negând-o cu falsă candoare, nu poate exista nimic, sfârşitul însuşi devenind un nonsens. Iată o idee seducătoare, exprimată sugestiv, pe care o pune în pagină, ca un corolar al profesiunii sale de credinţă, un mare actor.

Costin Tuchilă

Recital Dorel Vişan – „Dimensiunea existenţei”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dorel Vişan

Dorel Vişan: ”Teatrul românesc s-a încurcat în iţele democraţiei”. Interviu realizat de Puşa Roth

Incursiune in Camera Stirilor

Stirile trebuie sa reflecte realitatea, nu sa o interpreteze, sa fie utile oamenilor si sa nu considere publicul retard – sunt cateva dintre concluziile la care am ajuns, impreuna cu invitatii mei – Madalina Puscalau (Antena3), Cristian Nita (Radio Romania Actualitati) si cu aceia aflati pe chat-ul emisiunii, radio3net.ro. Prezentatorii au nevoie de un background serios, de naturalete si de cultura generala. Nu strica sa ai si o dictie „asezata”, care sa nu panicheze publicul. Balbaielile vin si se duc, trebuie doar sa treci peste ele natural, pentru ca nu esti robot. Subiectele sensibile, de exemplu unele in campanie electorala, dar care contin si informatie utilitara, se trateaza in functie de proximitatea in timp si de relevanta asupra publicului – cel putin asa ne-a sfatuit colaboratorul nostru permanent, profesorul Radu Balbaie. Un interviu poate avea si intrebari anuntate, daca e nevoie de cifre, date,  statistici, de exemplu. Adrenalina, nervi, dar si satisfactii – stirile reprezinta intr-adevar „linia intai” dintr-o institutie de presa. Concluziile noastre asteapta sa fie completate de ale voastre, iar emisiunea va fi postata la galeria video in cateva zile.

Calendar: Alexandr Soljeniţîn

11 decembrie 1918–3 august 2008.

În 1970 Premiul Nobel pentru Literatură îi revenea lui Alexandr Soljeniţîn pentru Pavilionul canceroşilor, publicat în Occident, în 1968, ca şi Primul cerc.

Scriitorul refuza să se ducă la Stockholm, la festivitatea de decernare a premiului, de teamă că nu va primi permisiunea de a se întoarce în URSS. Se poate desigur vorbi mult despre opţiunea juriului prestigiosului premiu. Se pot aduce în discuţie statutul de disident al scriitorului şi conjunctura politică de care premiile nu sunt, din păcate, chiar străine. Dar, celor care vor să speculeze asemenea motive – poate reale, poate nu – valoarea operei lui Alexandr Soljeniţîn le va sta, dacă au răgazul de a o observa, în cale.

Scriitorul născut la 11 decembrie 1918, la Kislodovsk, în Caucaz, stins din viaţă duminică 3 august 2008, în urma unei insuficienţe cardiace, vine în cea mai solidă tradiţie a prozei realiste ruse, fiind dotat cu un extraordinar simţ de observaţie, capacitatea de a pune în relaţie datele culese, de a le conferi, prin ficţiune, un relief atât de pregnant. Desigur, termenul ficţiune trebuie privit în contextul literaturii moderne, al prozei secolului XX, care foloseşte şi combină tehnici diverse de scriitură, de la construcţia narativă propriu-zisă la inserţii de varii provenienţe, nerefuzând nimic din ce ar putea conduce cititorul la ţintă.

Soljeniţîn are, fără îndoială, o personalitate puternică, este un scriitor dotat cu o mare putere de analiză socială şi psihologică şi, în plus, un povestitor redutabil. Unul dintre acei scriitori ale căror idei, personaje şi mai ales formulări ajung pe buzele tuturor, devenind vocabule comune. Aşa s-a întâmplat cu Arhipelagul Gulag, cele trei volume publicate în 1973 producând un şoc de proporţii, dincolo de prima reacţie, aceea de consternare, pe care Occidentul şi mai ales cei care mai cochetau sau care crezuseră până cu puţin timp înainte în utopia comunistă, o trăiau. Cartea e teribilă, cum de fapt, teribilă era şi nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicată cu 11 ani înainte. Evident, de la proporţiile povestirii din 1962, care, strict literar, rivalizează cu marile texte de gen din literatura rusă (şi nu numai), la cele ale trilogiei Arhipelagul Gulag era o diferenţă de putere de cuprindere şi de sinteză. Cum se întâmplă, sintagma devenea repede sinonimul crimei puse la cale de un regim pe care nici o acţiune de propagandă nu-l mai putea apăra, căruia nici o strategie poleită în fraze frumos sunătoare nu-i mai putea ascunde bestialitatea.

Occidentul, rămas doar la imaginea universului concentraţionar nazist, avea dintr-o dată revelaţia apocalipsei ascunse cu îndemânare atâta amar de vreme. Se spune că Soljeniţîn se grăbise să publice cartea după sinuciderea sau lichidarea (greu de ştiut) Elizavetei Voronianskaia, dactilografa textului, care, anchetată, divulgase KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar. Foarte posibil, dar mai puţin important din perspectiva de astăzi.

Reţeaua de lagăre sovietice numite GULAG devenea sinonimul crud al represiunii de tip comunist, unul dintre acele „substantive comune” la auzul căruia îngheţi de frică. Cele cinci iniţiale înseamnă: „Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîkh Lagerei”, adică Administraţia Generală a Lagărelor de Muncă, ramură a poliţiei şi serviciilor de securitate sovietice. Transpus în universul ficţional al lui Soljeniţîn – un arhipelag de insule ale terorii.

În luna februarie a anului următor, Soljeniţîn era expulzat din fosta URSS, ridicându-i-se cetăţenia. Existenţa sa nu fusese nici până atunci ferită de episoade greu de suportat. După studii de matematică şi fizică la Rostov pe Don, este arestat în 1945, când era concentrat în calitate de căpitan de artilerie. Motivul: scrisorile trimise unui prieten şi interceptate de cenzura militară. Condamnat la opt ani de muncă silnică în lagăr, reuşea să-şi îmblânzească pedeapsa rămânând lângă Moscova, într-o închisoare cu regim special, în care erau ţinuţi savanţii care puteau fi de folos puterii comuniste. Ajunge apoi într-un lagăr de reeducare. Se îmbolnăveşte grav. La începutul anului 1953 este exilat pe viaţă în Kazahstan. Eliberat şi reabilitat odată cu venirea la putere lui Hruşciov, începe să corespondeze cu foşti deţinuţi politici, strângând un material impresionant pe care îl va folosi în Arhipelagul Gulag. După publicarea nuvelei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, este pus din nou sub observaţie. La percheziţia din 1965 i se confiscă manuscrisul Primului cerc. Venerabilul prozator Mihail Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit, care trecuse de puţin de vârsta de 60 de ani, cere să i se interzică să mai publice. Conflictul deschis cu autorităţile izbucnise fără menajamente în mai 1967, când Soljeniţîn a trimis o scrisoare Congresului Naţional al Scriitorilor „în care cerea abolirea cenzurii, reabilitarea unor scriitori şi recuperarea manuscriselor şi documentelor sale, confiscate în 1965”.

Ajuns, după expulzare, mai întâi în Elveţia, în 1976 se mută în SUA, stabilindu-se lângă Cavendish (Vermont). Continuă să fie un critic acerb al comunismului, cuvântul său este ascultat şi răspândit. Critica lui Soljeniţîn era departe de a fi doar o revărsare emoţională sau o polemică de scriitor; era argumentaţie, analiză, prospecţiune socială, contribuind la prăbuşirea regimului comunist. Încă din 1989, revista „Novi Mir” începuse publicarea Arhipelagului Gulag. Soljeniţîn se întoarce târziu în Rusia, în 1994, la patru ani după ce i se redase cetăţenia sovietică (16 august 1990). Este desigur primit cu onoruri.

În 2007 i se decernează Premiul de Stat, ultimă recunoaştere din partea ţării natale.

Costin Tuchilă

Dialog cu Soljeniţîn (fragment)