Operă în trei acte, cu bice, cătușe și simulări de act sexual

alcina handel mezzo

simple intamplari rubrica liber sa spunAseară n-am avut ce face. Mă uitam la Mezzo, canalul de muzică clasică. Urma Händel, cu opera Alcina.

– Lasă aici!, zice Răzvan. Și cheamă-l și pe Andrei, o să fie ceva frumos.

– Bine, am zis.

Mie Händel îmi place, dar opera asta n-o văzusem niciodată.

Hai să tragem puțină cultură-n piept. Și m-am așezat frumușel la televizor.

Apare și Andrei, îmbufnat, pentru că l-am dezlipit de la Minecraft.

Până să înceapă povestea propriu-zisă, m-am uitat și pe o cărticică pe care o cumpărase Răzvan cu ceva vreme în urmă. Aveam o variantă a Alcinei, pe un DVD, dar n-o vizionasem. Continuă lectura „Operă în trei acte, cu bice, cătușe și simulări de act sexual”

Septembrie, ultima vară sau despre anotimpurile fiecărui om

Victor Charreton Feerie d'automne

simple-intamplari-rubrica-liber-sa-spun31Când am scris despre vara de septembrie, era în noaptea de 13 a anului 2013, noapte în care ploaia îmi ștergea lacrimile, fiindcă lumea mea mică aproape se prăbușise peste mine. Am ajuns în alt septembrie, într-o altă vară scurtă, cu alte gânduri, cu visul pământean de a mă bucură de liniștea lumii. În prima noapte de septembrie mi-am ascultat gândul, am privit cerul și nu știu de ce nu am mai auzit splendidul cor al greierilor. Poate că din locul în care mă aflu acum, greierii orășeni merg mai repede la culcare, sau poate că sunt mai puțini, pentru că oamenii sunt mai mulți.

Continuă lectura „Septembrie, ultima vară sau despre anotimpurile fiecărui om”

Impozitul pe viaţă

Dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul, are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

În Anglia secolului al XIV-lea s-au perceput mai multe taxe pe cap de locuitor, care erau extrem de mari. Una dintre taxe a devenit la un moment dat de trei ori mai mare decât cea iniţială. Capitaţia sau taxa pe cap de locuitor prevedea ca cetăţeanul, în loc să fie impozitat în funcţie de câştigurile lui, să-i plătească guvernului o sumă de bani numai pentru faptul că este în viaţă.

Răscoala lui Wat Tyler

Astfel, pentru prima dată în istorie, în anul 1381, au izbucnit protestele ţăranilor, Răscoala țărănească a lui Wat Tyler sau pur și simplu Răscoala țăranilor. Răscoala fost declanșată din cauza impozitului pe cap de locuitor majorat în 1377, 1379 și, respectiv în 1381, care i-a supărat pe muncitori și pe meșteșugari, deja nemulțumiți de limitele salariale fixate prin Statutul muncitorilor (1351).

Moartea lui Wat Tyler

Concentrată în sud-estul Angliei și în Anglia de est, revolta a fost condusă de Wat Tyler, care a pătruns în Londra cu o ceată de rebeli din Kent. Au capturat Turnul Londrei și i-au decapitat pe oficialii responsabili de impozitele impuse. Richard al II-lea a fost nevoit să se întâlnească cu Tyler care cerea abolirea servituții, a acelui poll-tax și a unor privilegii ale nobilimii, cum ar fi cele legate de vânatoare și pescuit. Regele, încercând sa câștige timp, amână pentru a doua zi finalizarea acordului. Pe 15 iunie, cei doi se întâlnesc din nou la Smithfield. Provocat de oamenii regelui, Tyler scoate sabia și este ucis de către William Walworth, primarul Londrei. Represaliile sunt de la sine înțelese: mii de țărani sunt executați. Poll-tax a fost suprimată abia prin secolul al XVII-lea, iar servitutea a fost suprimată doar parțial abia după Războiul de 100 de ani și complet după Revoluția Franceză, la data de 4 august 1789.

Mai trebuie adăugat doar faptul că impozitul se plătea chiar din momentul naşterii unui copil, iar legea făcea o interesantă precizare: persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viaţă. Viaţă, viaţă!…

Dintre toate definiţiile date vieţii m-am oprit la cea dată de Tudor Muşatescu: „Viaţa e un ţipăt între două tăceri.”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Simple întâmplări”

Taxa pe ureche

taxe bizare taxa pe ureche pusa roth

simple intamplari rubrica liber sa spunAşa cum am mai spus de fiecare dată, dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

Astăzi vom povesti despre ureche, definită de Voltaire ca fiind „bulevardul către inimă”. W. Shakespeare, genial în înţelepciunea lui, a lăsat şi această maximă despre ureche: „O vorbă înţeleaptă adoarme într-o ureche bleagă”. Vă reamintesc, doamnelor şi domnilor, şi o epigramă de I. L. Caragiale, referitoare la ureche:

Unui datornic

„Pentr-o datorie veche,

Eşti fudul de o ureche;

Pentr-o datorie nouă,

Eşti fudul de amândouă.”

taxa pe ureche pusa roth

Lucian Blaga afirma că „o vorbă de spirit, oricât de strălucitoare, îşi are şi ea mormântul. În urechile prostului.” Sunt doar câteva exemple care arată că urechea a fost mereu în atenţia lumii. Sigur, ea nu putea să treacă neobservată de cei care conduc destinele omenirii şi s-au gândit să pună o taxă pe organul auzului. Acum, dacă stau să mă gândesc bine, n-am citit niciunde că surzii au fost exceptaţi de la plată, deşi sunt deţinători de urechi. Glumesc şi eu, că legea e lege şi nu poţi fi „mai presus de ea”, ca să imităm şi noi puţin pe puternicii zilelor noastre. Prin urmare, această ciudată taxă a fost introdusă în Tibet în anul 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspândită aproape în toată China. Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti însemna tăierea urechilor. Vă închipuiţi, doamnelor şi domnilor, că nimeni nu dorea să rămână fără urechi şi dădea banii statului, ca să se ferească de chinul dar şi de ruşinea de a i se tăia urechea.

simple intamplari ureche freud

Pentru a ne îndepărta de urâţenia acestei taxe, în final am să vă reamintesc un citat din Sigmund Freud referitor la ureche, bineînţeles: „Dacă vrei ca soţia ta să te asculte când vorbeşti, vorbeşte cu altă femeie. O să fie numai ochi şi urechi.”

Pușa Roth

Taxa pe frică

taxa pe frica pusa roth

simple intamplari rubrica liber sa spunDacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

henric I al angliei

Henric I al Angliei

O vorbă înţeleaptă spune că „frica păzeşte pepenii” şi în acest context vom aminti de o altă lege care promova impozitul pe frică. În timpul domniei regelui Henric I al Angliei*), foarte mulţi tineri se sustrăgeau serviciului militar, de teama confruntărilor pe câmpul de luptă şi din această cauză autorităţile au legiferat situaţia, instituind un impozit, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială. Taxa a fost denumită impozit pe frică, pentru crea o nuanţă dezonorantă. Cu toate acestea, amatorii nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan fără de Ţară**) să o majoreze cu 300%. Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani. Vorba lui Dostoievski: „Frica e blestemul omului.”

Pușa Roth

*) Henric I (1068/1069–1 decembrie 1135) a fost cel de-al patrulea fiul lui William I Cuceritorul, primul rege al Angliei, după cucerirea normandă din 1066. El i-a succedat fratelui său mai mare William al II-lea al Angliei în 1100 și l-a învins pe fratele lui mai mare Robert Curthose pentru a deveni Duce al Normandia în 1106. A domnit între anii 1100–1135.

**) Ioan (John) Plantagenetul (24 decembrie 1166–19 octombrie 1216) a fost rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa la data de 19 octombrie 1216. A fost și duce al Normandiei intre anii 1199–1204. Era fiul regelui Henric al II-lea al Angliei și al Eleonorei de Aquitainia. I-a succedat la tron fratelui său Richard Inimă de Leu. Porecla sa „Ioan fără de Țară” (engl. John Lackland) provine din faptul că la moartea tatălui său era încă minor, iar legea engleză prevedea că fiii mai mici ai regilor decedați nu puteau să dețină domenii („țări”) de care nu s-ar fi putut îngriji.

Taxa pe sare

munte de sare

simple intamplari rubrica liber sa spunAşa cum am mai spus şi în celelalte episoade, dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, voievozi, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

salina turda

Salina Turda

Astăzi vom vorbi despre taxa pe sare, dar nu înainte de a vă aminti, doamnelor şi domnilor, de povestea Sarea în bucate de Petre Ispirescu ? Ei, bătrânul împărat s-a lăsat amăgit de vorbele celor două fete care au spus că-l iubesc ca mierea şi ca zahărul, pe când mezina a fost alungată din casa părintească pentru că i-a spus părintelui său că-l iubeşte ca sarea în bucate. Împăratul a înţeles importanţa sării în mâncare, atunci când a ajuns la nunta fiicei sale şi i s-au servit bucate cu zahăr şi miere. Ţinând cont de importanţa bobului de sare în alimentaţia omenirii, realizăm că este una dintre cele mai taxate mărfuri din istorie.

munte sare industriala

Drumul Sării este numit drumul comercial antic sau medieval pe care se transporta anevoios sarea de la saline la locurile de vânzare. Aceste drumuri în Germania, de exemplu, erau numite „Salzstraße” sau „Salzwege”. Localități ca Salzburg au cunoscut o perioadă de înflorire, prin faptul că erau așezate pe traseul unui astfel de drum comercial. Fenicienii au fost primii neguţători care aprovizionau cu sare popoarele ce locuiau în jurul Mării Mediterane. Egiptenii preţuiau atât gustul sării cât şi însuşirea de a conserva resturile corpului omenesc. Ei foloseau sarea la îmbălsămarea morţilor al căror corp îl depuneau mai întâi, vreme de mai multe zile, într-o baie de sare.

cristal de sare

Cristal de sare

Importanţa sării a fost recunoscută de romani care au numit-o ,,harul pământului“. La începutul secolului al XX-lea, în Tibet şi Mongolia „banii” cu care se achitau mărfurile erau, încă, plăci şi bare de sare. În unele regiuni din Africa mireasa se cumpăra cu 13 castroane de sare. Privaţiunea de sare era considerată în Borneo ca o pedeapsă mare, de vreme ce jurământul în faţa justiţei suna astfel: „Bucatele mele să fie distruse, să-mi piară animalele şi să nu mai gust niciodată sare, dacă nu spun adevărul.” Există mai mult de 30 de referiri la sare în Biblie! În Vechiul Testament legea mozaică cerea ca sarea să fie adăugată la toate animalele care erau arse în cadrul sacrificiilor rituale.

În Noul Testament (Evanghelia după Matei), Iisus spune: „Căci tu eşti sarea pământului”, pentru a arăta discipolilor cât de preţioşi îi erau, iar această expresie este folosită astăzi în mod comun pentru a descrie o persoană valoroasă pentru societate.

sare mineral cristal

În Sfânta Evanghelie după Marcu, 10, 50, Iisus cere discipolilor săi: „Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” Pentru a înţelege mai bine originea cuvântului apelăm, doamnelor şi domnilor, la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „SÁRE, (2, 4) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊ Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros. Marea cu sarea sau sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau a-i sta (cuiva) ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit. A-i fi cuiva de ceva (sau a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru. A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. 2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază. 3. (în sintagmele) Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, folosită în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămâie = acid citric; săricică. 4. (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), folosit, în trecut, pentru trezirea din leșin. — Lat. sal, salis.”

soldat romanDacă ne oprim la obârşia cuvântului, aflăm ca „salariu” vine de la „sare”. Pe lângă solda cuvenită, soldaţii romani primeau „salarium”, o cotă de sare. Mai târziu, în loc de sare au primit un supliment în bani la soldă, care s-a numit tot „salarium”, din care să-şi cumpere singuri sarea. În timp, sub denumirea de „salarium” s-a înţeles întreaga soldă. Trecând în limbile romanice, cuvântul a căpătat sensul pe care îl cunoaştem noi astăzi: salariu.

Dar să revenim la tema noastră, aceea a taxelor care au făcut din acest produs unul extrem de scump, mai ales dacă ţinem cont de faptul că nu poate lipsi din nici o bucătărie, ca să nu mai vorbim de industrie, medicină sau alte domenii. Dintre toate taxele pe sare probabil cea mai cunoscută este cea impusă de britanici în India colonială. Taxa pe sare nu era nici o noutate în India, dar în 1835 Compania Indiilor de Est a mărit considerabil impozitul, Imperiul Britanic agravând situaţia până în 1858. Hegemonia impozitului pe sare a atras atenţia mondială în martie 1930, când Mahatma Gandhi a condus marşul sării pe drumul spre Dandi. Era primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest non-violent împotriva taxelor britanice, ba mai mult, primul act de nesupunere civică organizată după Declaraţia de independenţă a Congresului naţional indian. Mahatma Gandhi (2 octombrie 1869, Porbandar, India–30 ianuarie 1948, New Delhi, India), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, este părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma” i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

rabindranath tagore

Rabindranath Tagore

Deşi am vorbit despre taxe, revolte, sare şi câte şi mai câte, nu putem părăsi India fără a ne bucura sufletul cu Sufletul priveliştilor, evident o poezie semnată de Rabindranath Tagore. Traducere de George Popa.

„Tu eşti felurită la nesfârşit în exuberanţa universului,

Doamnă cu multiple măreţii!

Calea ta este semănată cu lumini,

atingerea ta face să nască flori,

trena rochiei tale mătură un dans de stele

şi muzica ta cu note diverse îşi află ecoul printre

nenumărate lumi.

Dar unică în misterul de necunoscut al sufletului,

o, Doamnă a tăcerii şi singurătăţii,

iată, te-ai preschimbat în corolă de lotus pe tulpina

Iubirii…”

Pușa Roth

 

Taxa pe ulei

taxa pe uleiul de gatit pusa roth istorie egipt

simple intamplari rubrica liber sa spunAşa cum am mai spus şi în celelalte episoade, dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

ulei de gatit istoric taxe si impozite

O altă taxă care a rămas în istoria lumii ca una dintre cele mai bizare este taxa pe uleiul de gătit. Şi acum ne referim la faraonii egipteni care au impus multe taxe, majoritatea pentru a finanţa unele dintre cele mai mari proiecte ale vanităţii din toate timpurile. Dacă statul, în general, are nevoie de bani, soluţii se găsesc, pentru a-i scoate şi din piatră seacă, vorba proverbului. Într-un sistem total lipsit de scrupule, cetăţenii erau obligaţi să obţină uleiul de la reprezentanţii faraonului, iar refolosirea era interzisă. Prin urmare, scribii verificau fiecare gospodărie pentru a se asigura că se foloseşte cantitatea corespunzătoare, pentru a confisca proviziile mai vechi şi pentru a forţa cumpărarea de ulei proaspăt. Poate că este necesar să reamintim de unde vine termenul faraon, pentru a lămuri şi contextul în care apăreau asemenea taxe. Faraon este o interpretare grecească a cuvântului egiptean per-aa, însemnând în traducere directă „casă mare” și folosit în timpul Vechiului Regat ca parte a expresiei „smr per-aa” (curten al marii case), cu referire directă la clădirea curții sau palatului. Începând cu a XII-a dinastie cuvântul apare în formularea unei urări :„Marea Casa să trăiască, să prospere și să fie sănătoasă!”, dar nu se făcea referire la rege.

faraon egiptean pusa roth per aa

Prima dovadă clară a folosirii apelativului „Per-Aa” la adresa regelui este într-o scrisoare către Amenhotep IV, în timpul celei de a XVIII-a dinastii (1539-1292 î.Hr.). Începând cu a XIX-a dinastie apelativul este folosit în egală măsură cu „hm.f” (Majestatea Sa).

Prin urmare termenul a evoluat de la referirea la o clădire către o referire respectuoasă la rege. (Informaţie preluată din Enciclopedia Liberă).

impozite ciudate in istorie

Inteligenţa poporului a aşezat uleiul pe treapta adevărului, iar proverbul plin de înţelepciune a trecut veacurile şi va rămâne cât e lumea. „Adevărul şi uleiul se ridică întotdeauna la suprafaţă.” La final, vă propun spre lectură o poezie a unui genial poet, Marin Sorescu, intitulată Actorii, nu pentru faptul că apare cuvântul ulei în context, ci pentru imaginea poetică desăvârşită.

„Cei mai dezinvolţi – actorii!

Cu mânecile suflecate

Cum ştiu ei să ne trăiască!

N-am văzut niciodată un sărut mai perfect

Ca al actorilor în actul trei,

Când încep sentimentele să se clarifice.actori

Pătaţi de ulei,

Cu şepci veridice,

Ocupând tot felul de funcţii,

Intră şi ies pe replică,

Care le vin sub picioare ca niste preşuri.

Moartea lor pe scenă e atât de naturală,

Încât, pe lângă perfecţiunea ei,

Cei de prin cimitire,

Morţii adevăraţi,

Grimaţi tragic, odată pentru totdeauna,

Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!

Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.

Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,

Penibil şi inestetic

Şi nu ştim unde dracu să ţinem mâinile.”

Pușa Roth

Taxa pe ferestre

taxa pe ferestre pusa roth istorie siimple intamplari

simple intamplari rubrica liber sa spunAşa cum am mai spus, dacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul, are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţări, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor. O altă taxă nebună care a adus bani frumoşi la bugetul statului a fost taxa pe ferestre. Această taxă a avut şi un revers nebănuit prin faptul că oamenii au zidit multe ferestre privându-se de lumina naturală, dar au şi construit case fără prea multe ferestre. Vă imaginaţi că o asemenea taxă a modificat arhitectura unui oraş? După 318 ani de la apariţia ei putem spune că acesta este adevărul.

casa cu ferestre zidite

Taxa pe ferestre sau geamuri a fost introdusă în Anglia în 1696 în timpul regelui William al III-lea, având ca ţintă impozitarea bogăţiei, socotindu-se că doar cei bogaţi îşi puteau permite case de dimensiuni mari. Mulţi s-au împotrivit acestei taxe, deoarece considerau că divulgarea venitului personal reprezenta o intruziune a statului în viaţa lor personală, inacceptabilă la acea vreme, precum şi o ameninţare a libertăţilor personale.

Aceasta taxă care a rămas în vigoare 155 de ani a avut drept consecinţă faptul că toate casele construite în acea perioadă aveau sub zece ferestre.

Desfiinţată în anul 1851, a fost iniţial formulată ca o metodă de taxare pe avere pentru cei care se eschivau de la plata taxei pe venituri. În mod interesant consecinţele taxei pe ferestre sunt vizibile şi astăzi în Marea Britanie. Multe dintre clădirile datând din această perioadă posedă spaţii pentru ferestre zidite cu cărămizi, gata să fie scoase în momentul în care taxa dispărea. Dar fiindcă taxa a rămas în vigoare peste un secol şi jumătate, şi casele au rămas cu cărămizile în spaţiile respective. Totodată era şi o practică obişnuită pentru a uşura povara dărilor pentru clasa mijlocie, cea mai afectată.

fereastra impozite istorie anglia

Taxa percepută era de 2 silingi pe fiecare casă (aproximativ 11,75 de lire astazi) şi o sumă variabilă pentru tot ce depăşea zece ferestre pe fiecare casă. Proprietăţile care aveau între zece şi douăzeci de ferestre erau supuse unei taxe de aproximativ 4 silingi (23,5 lire), iar cele care aveau mai mult de douăzeci de ferestre ajungeau la suma de 8 silingi (47 de lire).

Sper ca politicienilor de astăzi să nu le placă o asemenea taxă, fiindcă aici, pe la noi, ar fi posibil să apară case fără ferestre! Glumim şi noi, că vreme frumoasă e afară, vorba poetului.

Pușa Roth

Vespasienele

Vespasianus

simple intamplari rubrica liber sa spunDacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

Începem cu o taxă consemnată de istoricii Antichităţii, cea instituită de împăratul roman Vespasian pentru folosirea latrinelor publice, construite la Roma din dispoziţia lui, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.

Vespasian_aureus_Fortuna

Cum era şi firesc, au fost voci care au criticat aceste cheltuieli considerate inutile, dar împăratul s-a hotărât să recupereze cheltuiala, stabilind, pentru prima oară în lume, o taxă de acces la latrine. Adversarii au criticat din nou, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Asta i-a permis împăratului Vespasian să lanseze o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică „banii nu au miros”. Contestatarii au fost nevoiţi să tacă, iar latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană, răspândindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiana”. Acum mă gândesc că nu ar fi inutilă o lege (dacă nu o fi existând deja!), să-i zicem o vespasiană, prin care să fie amendaţi posesorii de câini care îşi lasă animalele să-şi rezolve câineştile probleme în mijlocul străzii. De nenumărate ori am făcut „balet” chiar la scara blocului, fiindcă proprietarii, prea grăbiţi, nu-şi mai duc animalele ceva mai departe, pe un loc mai ferit de tălpile trecătorilor. N-am văzut decât o singură persoană cu făraş şi pungă, dar cred că şi aceea a renunţat fiindcă era privită ca o curiozitate. Lăsând gluma la o parte, legea există, dar cine să o respecte, dacă nimeni nu s-a gândit la asta? După această paranteză, revin la istorie fiindcă am simţit nevoia să vă reamintesc câteva date din biografia acestui împărat care a rezolvat o mare problemă a civilizaţiei umane. Vă imaginaţi cum ar fi trăit omenirea astăzi dacă Vespasian n-ar fi inventat latrina?

vespasian proiectand colosseumul

Vespasian proiectând Colosseumul

Caesar Vespasianus Augustus sau Titus Flavius Vespasianus (17 noiembrie 9, Cittareale–23 iunie 79, Roma), a domnit timp de aproape zece ani, din decembrie 69 (anul celor patru împărați) până în iunie 79. A fost încoronat într-o perioadă de instabilitate politică (război civil) și criză economică lăsate de Nero la moartea sa.

Giovanni_Battista_Piranesi,_The_Colosseum

Giovanni Battista Piranesi, Colosseumul

Fiul unui modest functionar de vamă, Vespasian a urmat o carieră militară care-l poartă în Germania Superior, Britannia, Africa. În anul 67 este însărcinat de Nero cu reprimarea răscoalei antiromane a iudeilor. Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei şi moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (69–96). Vespasian este preocupat de restabilirea liniştii şi securităţii statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanţele şi armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, a creat o flotă în Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul şi numeroase edificii din Roma, care fuseseră distruse şi a început construcţia Colosseumului.

Pușa Roth

Septembrie, ultima vară!

ploaie septembrie greiere vara

simple-intamplari-rubrica-liber-sa-spun3E aproape miezul nopţii şi asist la un original concert de greieri, mai ales că zbuciumul străzii s-a diluat considerabil. Sunt fascinată de această muzică, poate şi din pricină că greierele-solist e prin apropiere. E un acord perfect între el şi corul cel mare, nimeni nu greşeşte, pentru că toată lumea ştie perfect partitura. Din când în când, greierele-solist se opreşte, dar corul continuă în pianissimo ca nu cumva să tulbure perfecta armonie. Am stins lumina, am aprins o lumânare şi stau la fereastră de minute bune ascultând ariile verii de septembrie. După o ploaie caldă, urmată de o zi însorită, greierii se bucură de acest nesperat dar al naturii şi cântă în speranţa că vara nu se va sfârşi. Şi din nou greierele solist şi-a reluat aria, iar ceilalţi, zeci sau sute, îi ţin isonul. Ce orchestră minunată! Ici-colo se mai aude lătratul mic al unui câine, care, poate, aude şi înţelege că vara de septembrie e un privilegiu. A început ploaia, câteva picături şi orchestra a luat o mică pauză. Acum a reînceput în altă tonalitate, dar la fel de elegant şi la fel de precis. Cântecul ploii, egal şi aproape monoton se îngână cu cel al greierilor, acum, aproape de miezul nopţii.

Puşa Roth

13 septembrie 2013