Ce stație e asta?

birlic tren gara

simple intamplari rubrica liber sa spunBirlic, vă imaginați, era destul de neastâmpărat. Pus pe glume, în compania lui viața devenea foarte veselă. Nici nu trebuia să spună multe, pentru că figura și mimica lui erau atât de expresive, încât doar privindu-l te înseninai și râdeai. Putea să tacă minute în șir, să se abțină de la a spune vreo poantă, efectul era același pentru cei care-l urmăreau. Această expresie comică a figurii sale a fost, desigur, mult exploatată de regizori, succesul la public fiind asigurat. Și cum de la tinerețe avea o tehnică actoricească excelentă, inteligență artistică ieșită din comun și un simț teatral aparte, cariera fulminantă nu s-a lăsat așteptată. Era spontan, poantele îi veneau de la sine, cu o naturalețe fermecătoare. Făcea calambururi din orice.

Trupa teatrului călătorea cu trenul, într-un turneu prin Moldova. Pe vremea aceea nu se punea problema de autocar, de avion nici vorbă, așa ceva nu prea ajunsese pe la noi. Oricât de important ar fi fost teatrul, toată lumea călătorea cu trenul, noaptea la vagon de dormit. De dormit, pentru cine poate. Birlic nu prea avea somn. Noapte adâncă. Trenul oprește la Mărășești. Liniște mormântală, nu se aude decât pufăitul locomotivei. Trenul stătea de minute bune, probabil că mașina, mai neagră ca noaptea, lua apă. În lumina chioară a unui felinar uitat de vreme, nu se vedea mai nimic. Birlic scoate capul pe fereastra vagonului și întreabă un ceferist, revizorul de vagoane care mergea agale pe lângă tren: „Ce stație e asta?” Omul răspunde plictisit: „Mărășești.” La care Birlic, pe loc, făcând pe pelticul: „Și se mai luptă? Se mai luptă?”

Costin Tuchilă

O notă într-un ocean

fagot sile dinicu amintiri

simple intamplari rubrica liber sa spunMuzician extraordinar, dirijor de cea mai înaltă clasă, compozitor, pianist foarte bun, interpret de jazz, orchestrator, aranjor, Sile Dinicu (10 decembrie 1919, Bacău–7 ianuarie 1993, București) făcea tot ce se poate presupune în laboratorul genului / genurilor de muzică pe care le-a cultivat. Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii, pe care a condus-o timp de aproape patru decenii, începând din 1951, devenise un ansamblu redutabil. Avea de toate, compartimente stabile, adevărați maeștri în fiecare partidă, muzicieni de mare clasă (vom vorbi poate odată și despre ei), suplimenți de la Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii (cum se numea atunci), când era cazul (flaut, oboi, corn, harpă ș.a). Ansamblul suna extraordinar sub bagheta lui Sile Dinicu, nu greșesc spunând că rivaliza cu cele mai mari orchestre de gen din lume, poate că le și întrecea… Sile Dinicu, care era și un foarte bun orchestrator, găsea cele mai bune soluții pentru armoniile și culorile cu care o piesă trebuia să iasă la rampă.

sile dinicu mari muzicieni radio

Sile Dinicu

Își alinta muzicienii din orchestră și pe cântăreți cu apelativul „tată”. Cântăreața Narghita își amintea într-un interviu despre colaborarea cu Sile Dinicu: „Domnia sa îmi orchestra piesele propuse de mine. Lucrai cu el foarte uşor. Greu era să te accepte, apoi totul mergea de la sine. Primea orice propunere. Eu veneam cu tot felul de pretenţii muzicale, specific indiene. I-am cerut sitar, mandolină, havaiană, banjou… «Maestre, trebuie să sune ca la indieni!» Se enerva puţin, dar cântărea totul, accepta şi cerea instrumentele. Glumea tot timpul. […] În India am constatat că ceea ce făcuseră ei pentru repertoriul meu îi «uimea» pe specialiştii din casele de discuri de departe. Se spunea că piesele orchestrate şi dirijate de Sile Dinicu surclasau performanţele Orchestrei cinematografiei indiene, care funcţiona cu 110–130 de instrumentişti şi cu cinci dirijori pentru fiecare compartiment de instrumente.”

orchestra de estrada a rtv sile dinicu

Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române

Auzul lui Sile Dinicu era nu absolut, ci absolutissim, dacă pot folosi asemenea termen, muzicalitatea – desăvârșită, lucra meticulos și fără greș în intuiție când descoperea un talent. Dacă ascultați sutele de înregistrări, veți observa o armonie excepțională, echilibre sonore de mare rafinament, construcție de ansamblu, ireproșabilă, dozajele necesare ale partidelor orchestrei pentru a nu acoperi solistul, cu care, firește, lucra până la ultima nuanță etc. etc.

Și apropo de auzul lui Sile Dinicu, pe care te puteai oricând baza, pentru că nu rata nimic… auzea tot în cel mai teribil tutti de orchestră… Vă povestesc un fapt real, știut din sursă directă. Nu mai țin minte anul, nu e important. Un cunoscut dirijor al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii, un mare dirijor de altfel, nu-i dau numele, programase poemul simfonic Un american la Paris de Gershwin. Piesa era rar cântată la noi, nu se afla în repertoriul obișnuit al orchestrei. Cunoscându-i apetența și știința într-ale jazzului, inclusiv ale jazzului simfonic, dirijorul l-a invitat pe Sile Dinicu la una dintre ultimele repetiții. Avea nevoie de Dinicu pentru că nu dirijase mult jazz simfonic și avea încredere în eventualele lui observații, de orice ordin, inclusiv sau mai ales stilistic. S-a cântat legat, fără prea multe opriri din partea dirijorului. Sile Dinicu a ascultat din sală cu încântare și mare atenție. Întrebat la sfârșit cum i se pare, i-a răspuns colegului său de la simfonic: „Maistre, e bine, cam așa cred și eu că trebuie să sune piesa asta, grea într-adevăr. Dar ai avut o problemă, vezi că fagotul II ți-a cântat tot timpul fa diez în loc de fa natural…” Dirijorul, vă imaginați, a fost gata să se prăbușeașcă. Cum Dumnezeu să auzi în dezlănțuirea orchestrei că fagotul II falsează o notă cu un semiton!

Costin Tuchilă

Ascultă

Înregistrări de arhivă cu Orchestra de Estradă a RTV, dirijată de Sile Dinicu

Margareta Pâslaru interpretând Mandolina mea (1961), muzica: George Grigoriu, versuri: George Mihalache. Un sugestiv solo de flaut la început, în dialog cu mandolina, percuție „exotică”, mandolină, firește, în orchestră și viori care imită sunetele de mandolină, prin pizzicate și un tremolo de mare efect după refren, „mandolinato”. Armonia e splendidă, echilibrele armonico-timbrale, perfecte:

Mandolina mea 

Premiul I la Cerbul de Aur, Brașov, 1969: Luminița Dobrescu, Of, inimioară de Edmond Deda (text: Harry Negrin), cu maestrul Sile Dinicu la pupitru. O orchestrație explozivă, folosind din plin resursele corzilor, în toate registrele, solo de oboi, culorile aduse de harpă:

Of, inimioară 

Corina Chiriac la Festivalul Cerbul de Aur, 1971, Va veni o clipă de Paul Urmuzescu (text: Mihai Dumbrava) și Inimă, nu fi de piatră de Edmond Deda (text: Harry Negrin). Orchestrație aproape simfonică în prima, folosind expresiv pianul, partidele de corzi și suflătorii de alamă. Virtuozitate ritmică și sincronizare a partidelor orchestrei, plasticitate timbrală în a doua piesă:

 Va veni o clipă; Inimă, nu fi de piatră

Marea cântă, muzica: Paul Urmuzescu (text: Vlaicu Bârna), După noapte vine zi, muzica: Aurel Giroveanu (text: Tudor Mușatescu), interpretate de Angela Similea, Cerbul de Aur, 1970. O orchestrație „lejeră”, transparentă în prima piesă, sugerând legănarea mării și vântul (flaut, viori, harpă), un solo de trompetă cu surdină, pianissimo, la început. Ritm și culoare în a doua piesă, cu învăluiri ale instrumentelor cu coarde și pianului, un acompaniament discret de flaut la strofa a doua:

Marea cântă; După noapte vine zi

Corina Chiriac, Strada Speranței de Vasile Veselovschi (text: Mihai Maximilian), Mamaia, 1983 și amintirile doamnei Corina despre vremuri sinistre… Observați, vă rog, trompetele parcă de aur din orchestra lui Sile Dinicu și saxofoanele în armonie:

Strada Speranței

 

„Don’ director, chică!”

don director chica regizorul constantin dinischiotu anecdote

simple intamplari rubrica liber sa spunFire voluntară, greu de abătut de la proiectele pe care şi le propunea, expeditiv când era vorba de mărunţişurile vieţii, acelea care adesea te sufocă, regizorul Constantin Dinischiotu (11 mai 1927–19 iunie 2008, Bucureşti) era un om plin de umor. N-ai fi bănuit sub aparenţa severităţii.

Înainte de a vă relata o întâmplare pe care Constantin Dinischiotu o povestea cu umor sec, în diverse împrejurări, nu pot să trec peste nedreptatea sorţii. Omul care a străbătut multe mii de kilometri în slujba teatrului românesc, cu o energie debordantă, care nu-l părăsise nici la anii senectuţii, a murit uitat de toţi. La înmormântare au participat, pe lângă membrii familiei, doi-trei foşti colegi. Atât. Cât despre recunoştinţă… Vorba unui actor: „Băi, ţie n-o să-ţi facă funeralii UNITER-ul, ci CFR-ul!”

C. Dinischiotu deţine mai multe recorduri, de la numărul de premiere absolute cu piese româneşti (aproape 80), la numărul de teatre în care a fost angajat ca regizor şi director. A locuit tot timpul în Bucureşti, unde avea familia şi, se subînţelege, străbătea ţara cu trenul, în lung şi-n lat. Dacă ar fi ţinut o socoteală, câţiva ani din viaţă i-a trăit în vagoanele CFR.

constantin dinischiotu

Constantin Dinichiotu

În toamna anului 1974, fusese numit director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, după şapte ani petrecuţi la Piteşti. La câteva zile după instalare, omul de serviciu, care îl pândise când intrase în sala teatrului, găsi prilejul să-i spună: „Don’ director, chică!” „Ce chică, măi Vasile?” „Di la ploaie, don’ director!” „Şi unde chică, măi Vasile?” „Pi şcenă, don’ director!” Omul de serviciu urcă pe scenă şi îi arătă directorului: „Iaca aicea chică!” „Şi chică mult, Vasile?” „Distul, don’ director, că e spart!” Şi Vasile arătă în sus. Va să zică, pe lângă toate celelalte, trebuia reparat şi acoperişul. Sigur, pentru că directorul nu trebuie să creadă chiar tot ce-i spun subalternii, la prima zi cu ploaie, se duse în sală. Într-adevăr, „chica”.

La Comitetul Judeţean de Partid existau de câteva luni mai multe cereri de reparare a acoperişului. Dar, nefiind bani şi teatrul neaflându-se printre priorităţi, continua să „chice”. C. Dinischiotu încercă să intre la primul-secretar, dar nu reuşi. Activiştii mai mici răspundeau plictisiţi: „Ştim, tovarăşu’ director, dar acum e campanie agricolă şi ştiţi, poate la anul, să alocăm bani din buget… acum nu se poate face nimic, doar să mai cârpim oleacă…” Se mai cârpea, dar tot „chica”. Pe 7 noiembrie, care cădea într-o vineri, urma ca sala teatrului să găzduiască festivitatea respectivă. În prezidiu, urmau să ia loc primul-secretar şi celelalte mărimi ale judeţului. Activiştii Cimpoi şi Curcan, care se prezentaseră la tovarăşul director pentru a face pavoazarea scenei, fură expediaţi de îndată. „De pavoazare se ocupă oamenii mei!”, le spuse C. Dinischiotu privindu-i încruntat peste ochelari. Şi oamenii se ocupară sub directa supraveghere a directorului. Adică masa prezidiului, roşie, din recuzita teatrului, fu aşezată exact în locul unde „chica”. „Don’ director, da’ dacă plouă, taman aicea…” „Las’ să chice, măi Vasile! Pune masa unde ţi-am spus!”, se auzi glasul directorului. Mai rămânea ca a doua zi, 7 noiembrie, să plouă. Şi a plouat. Sâmbătă dimineaţă, patru muncitori descărcau deja dintr-un camion tabla pentru acoperiş.

Costin Tuchilă