Generozitate

generozitate

tableta liber sa spun,,Simţămintele generoase fac din om o făptură sublimă”, afirma, la un moment dat, celebrul scriitor francez Honoré de Balzac. Ca să păstrăm echilibrul generozității, apelăm la un citat celebru semnat de poetul național, Mihai Eminescu: „Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă.” Continuă lectura „Generozitate”

Și pisicile plâng, nu-i așa?

pisica plangand tableta pusa roth liber sa spun

tableta liber sa spunNu vă spun eu un secret că vedeta Facebook-ului este pisica, de toate rasele și culorile, surprinsă în toate ipostazele. Pisica jucăușă, calină, dansatoare, maseuză, pisica maidaneză dar și pisica aristrocrată. Pisică cu fundiță, fără fundiță, cu costumașe sau fără, oricum animalul acesta formidabil ne bucură inimile și ne este prieten devotat.

Pisicuța mea, pe care am botezat-o după  Mițilica Fâțoianca, celebrul personaj al prozei cu același nume semnată de I. L. Caragiale, a primit acest nume din cauza „fițelor” și a răsfățului fără margini.

Continuă lectura „Și pisicile plâng, nu-i așa?”

Spaţiul virtual şi hienele

spatiul virtual si hienele de pusa roth tragedia colectiv

tableta liber sa spunNu am crezut că o tragedie precum cea de la Clubul Colectiv poate fi o ,,oportunitate” pentru oportunişti de a crea conturi, în numele celor suferinzi sau morţi, pentru a primi bani de la oameni, sincer impresionaţi de această moarte colectivă. Facebook-ul e o reţea de socializare benefică dintr-un anumit punct de vedere, fiind accesibilă tuturor de a se exprima, fiecare cum ştie şi cum poate. Dar există şi zona neagră, a minţilor bolnave, care cuprinde oameni ce îşi ascund identitatea, unii doar pentru că nu au curajul să iasă în public (aşa pot minţi, păcăli, înjura!) să-şi asume propriile acţiuni şi opţiuni. Cu puţină atenţie descoperi oameni cu mai multe identităţi, îi descoperi relativ uşor în grupul de ,,prieteni” după pagini aproape identice, după cum scriu şi ce scriu, fiindcă se cred mai deştepţi decât ceilalţi. Şmecheria, ca şi minciuna şi prostia, are şi ea picioare scurte! Unii sunt apoape inofensivi, devenind ridicoli, prin propriile lor manifestări. Însă alţii, profitorii, aceştia trebuie pedepsiţi, pentru faptele lor reprobabile. Aceştia sunt hienele care atacă această comunitate, comunitate cu milioane de oameni bine intenţionaţi, care  au bucuria comunicării cu semenii lor. Există oare pădure fără uscături? Evident, nu.  Numai că  uscăturile pot da foc pădurii.

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: Arhiva rubricii Tabletă

Educaţia ciocoiului

pusa roth educatia ciocoiului

tableta liber sa spunDoamnelor şi domnilor, nu cred că veţi fi foarte miraţi de acest titlu, dar să ştiţi că el nu este nou, adică de azi, ci este titlul unui capitol din romanul Ciocoii vechi şi noi, cu subtitlul Ce naște din pisică șoareci mănâncă de Nicolae Filimon, considerat cea mai importantă operă a prozatorului. Romanul a fost publicat pentru prima dată în anul 1862 de „Revista Română” a lui Al. I. Odobescu, iar în anul 1863 a apărut în volum.

Au trecut 152 de ani de la apariţia acestei lucrări iar temele şi în egală măsură moravurile şi năravurile au cam rămas neschimbate pentru că şi atunci ca şi acum cititul era un lux. Cu ceva ani în urmă am intrat într-o casă cu o bibliotecă superbă (aşa părea de departe!), dar când m-am apropiat mi-am dat seama că erau doar coperţi cu titluri de cărţi, legate în aceeaşi culoare, verde închis, cu scris auriu. N-am înţeles, am îndrăznit şi am întrebat. Mi s-a răspuns simplu că acest aranjament nu este riscant fiindcă praful nu se depune ca într-o bibliotecă adevărată. În plus, din punct de vedere estetic, mi-a explicat gazda, nu poţi găsi cărţi de aceeaşi dimensiune ca să arate elegant. Am plecat năucită, am ajuns acasă şi m-am uitat la rafturile mele, pe care stăteau liniştite cărţile, evident, de diferite mărimi, pentru că altul era criteriul după care le cumpărasem. Am uitat în timp această întâmplare, dar recitind Ciocoii vechi şi noi, mi-am reamintit de acest episod. Şi azi ca şi ieri moravurile şi năravurile se transmit, se moştenesc şi, evident, se continuă.

biblioteca pictata

„Pe acei timpi, ca şi în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toţi junii muchelefi şi spudaxiţi aveau câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărţi ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încât mulţi din cei aprinşi de această patimă, nevoind să sacrifice bani şi timp, chemau câte un pictor meşter şi le zugrăvea prin saloane şi prin camerele de studiu câte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gândirea omenească, de la creaţiune şi până în timpul lui Caragea. Judecând între oamenii care au biblioteci şi nu le citesc şi între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă.” (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi).

Pușa Roth

Criticul Cutărică

criticul cutarica tableta liber sa spun

tableta liber sa spunSă mai vorbim despre ignoranţă şi ignoranţi? Ştiu eu, nu ne pierdem timpul? Nu, atâta vreme cât ignoranţii sunt activi. Nimic nu e mai înspăimântător, după Goethe, decăt ignoranţa activă. O descoperi cu amărăciune acolo unde te-ai aştepta mai puţin, inclusiv în domenii care presupun o migăloasă specializare, ani întregi petrecuţi în bibliotecă.

O cunoscută actriţă îmi povestea deunăzi o întâmplare. Juca în rolul principal dintr-o piesă aflată printre capodoperele dramaturgiei româneşti, unul dintre acele texte intrate în manualele şcolare. Rolul însemna un examen pretenţios. În el apăruseră de-a lungul timpului nume mari ale scenei româneşti. Teatrul din oraşul de provincie păstra în arhivă semnele trecerii dramaturgului care, cu câteva decenii în urmă, îşi desfăşurase acolo activitatea regizorală, montând printre altele şi propria piesă. Argumente, aşadar, pentru a face ca emoţia să sporească.

În seara premierei, după spectacol, la capătul plăcut istovitoarelor felicitări, apăru în cabină un tânăr. Înăltuţ, îmbrăcat în blugi, cu părul tuns sever. Deloc timid. După un cuvânt de circumstanţă, îi spuse sec actriţei: „Aţi jucat destul de bine! Şi vreau să vă spun că nici piesa nu e proastă…” La urma urmei, nu era nici un motiv de stupefacţie, gândi cunoscuta actriţă. Omul era sincer, vorbea foarte serios. Şi tot atât de serios adăugă în loc de la revedere: „Sunt criticul Cutărică de la gazeta Cutare.” Şi chiar era. Critic, bineînţeles. Doar critica în gazetă!

Costin Tuchilă

Mergem, venim, ne întoarcem

limba de lemn emisiuni

limba de lemn rubrica liber sa spun„Mergem la…”, zice precipitată tinerica, prezentatoare a jurnalului de ştiri, privind fix în cameră. Numai că tinerica şi virtualii telespectatori nu merg nicăieri, ei rămân tot acolo.

Obositoarea formulă, devenită clişeu de temut, pe care nimic nu l-ar putea clinti, se traduce prin „dăm legătura”, pentru că exact acest lucru se întâmplă: o scurtă transmisie a unui reporter dintr-un loc unde s-a întâmplat ceva. Dar, desigur, pare mai simplu şi probabil mai atrăgător să zici „mergem la cutare” decât „dăm legătura”, „în legătură directă”, considerate bune de pus la colţ, fiind – cred respectivii – învechite. Aşa au învăţat ei la… cursurile de (nouă) limbă de lemn. Care (nouă) limbă de lemn face ravagii, nu numai prin ridicolul unor astfel de formule. „Mergem la…” s-a generalizat, căci îl auzim rostindu-l şi pe moderatorul emisiunilor cu invitaţi, lungile dezbateri în care se iau în discuţie de toate. Acolo, „se merge la” un invitat sau altul care aşteaptă cuminţi la rând în studio.

limba de lemn clisee de azi

Dar să nu credeţi că bietul verb „a merge”, folosit cu acest precar sens figurat, e singurel. Nu e, el are şi un văr în noua limbă de lemn: „a veni”. „După o scurtă pauză, cutare vine cu informaţii din sport” sau, şi mai rău, „vine cu starea vremii”. Adică, urmează rubricile respective prezentate de respectivii. Şi neapărat un zâmbet forţat, ca să-l facă pe beneficiar să aştepte cu sufletul la gură pe cel care „vine”. Şi tot aşa, mergem şi venim cât e ziulica de lungă…

Dacă nu mergem şi venim, e şi mai rău: „ne întoarcem”, altă „subtilitate” din frumosul dicţionar de expresii de astăzi.

Astăzi, se spune, totul trebuie să fie mai simplu, mai direct, adică să fie pe înţelesul tuturor. Ce înseamnă însă „mai simplu” e greu de ştiut, eu recunosc că nu am aflat. Pesemne că „mergem, venim, ne întoarcem” şi celelalte sunt minunatele atribute ale simplităţii…

Costin Tuchilă

Aclamați, băieți, aclamați!

aclamatii urale ovatii

limba de lemn rubrica liber sa spunVă place verbul a aclama? Nu pot ști dacă vă place, dar, ca nu cumva să greșim, că ar fi mare păcat, ne mai uităm o dată în dicționar. Nu strică, nu? Cu vremea omul mai uită… Ce zice dicționarul de azi? Ce zicea și dicționarul de ieri: „a aclama: verb tranzitiv, conjugarea I. A saluta, a aproba, a-și manifesta entuziasmul prin aclamații; a ovaționa. Din fr. acclamer.” Dicționarul, mititelul, inclusiv cel de pe internet, copie fidelă a celui tipărit pe hârtie, e suficient de limpede. Dar ce credeți că mi se întâmplă să aflu în ultima vreme? Dacă vi s-a întâmplat și dvs., cu atât mai frumos… Limba de lemn de astăzi, dublată de snobism, căci fără el am fi foarte triști, a ajuns și la formulări de genul următor, pe care le citesc curent prin comunicate de presă, unul mai lemnos decât altul. Lemnos, vreau să zic, cu lemnul de azi, nu cu cel de ieri, când se aclama, pardon, ovaționa numai pe la mitinguri și congrese, de dimineață până seara. Citesc în numitele comunicate: „cutare dirijor, aclamat pe scene din întreaga lume”, „cutare violonist, pianist, cântăreț, aclamați nu știu pe unde.” Ba și mai rău: „aclamat de public și de critica de specialitate”, i-auzi! Să auzi și să nu crezi ce face mai nou critica de specialitate, aclamă, mititica… Nu știam, în ignoranța mea, recunosc și sunt de-a dreptul înduioșat. Dar nu ajunge, cum să ajungă? Se adaugă și renumitul superlativ relativ: cutare e „cel mai aclamat dirijor la ora actuală”. Asta sună exact ca, știți dvs., „cel mai mare fotbalist din toate timpurile”, și el, nu ne îndoim, aclamat la vremea respectivă de public și de critica de specialitate. La fel ca și celebrul deja: „cea mai mare soprană din lume”. Mare, într-adevăr…

Într-adevăr, recunosc: aplaudat, apreciat sunt slăbuțe, demodate, învechite, din veacurile când se călătorea cu diligența. Nu mai merg, n-au… cum să spun, n-au greutate, domnule! Nu sunt de lemn! Acum, aclamăm!

Aclamați, băieți, aclamați!

Costin Tuchilă