„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

Joi, 18 octombrie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioana Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.

Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 20 octombrie 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.”

Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un „întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă „geme în bătătură” și „plesnește” când fată, „cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic. Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima și Anastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizarea Pușei Roth – o dramatizare considerată perfectă de critici, după audiția spectacolului.

Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț.

Virginia Mirea face un rol memorabil în Duios Anastasia trecea prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche.

Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, Duios Anastasia trecea a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.

Costin Tuchilă

Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu: „O scrisoare pierdută”

Nu a fost bineînţeles o întâmplare că în ziua în care se considera că se împlinea un veac de la naşterea lui Caragiale, miercuri 30 ianuarie 1952, ascultătorii posturilor România şi Bucureşti 2 s-au răsfăţat cu O scrisoare pierdută şi încă la o oră de difuzare de maximă audienţă: 20.00. Se încheia astfel, la teatrul radiofonic, difuzarea primei serii a comediilor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu, căreia i-am dedicat primele patru filme documentare cu ocazia Anului în care comemorăm Centenarul Caragiale, 2012. În 28 decembrie 1951, la ora 22,20, pe posturile Bucureşti 1 şi Craiova se transmitea D’ale carnavalului. În a doua parte a lunii ianuarie postul național continua seria montărilor lui Sică Alexandrescu: O noapte furtunoasă în 20 ianuarie 1952, la ora 17.00, pe postul Radio Bucureşti 1. După cinci zile, în 25 ianuarie 1952, ora 22,20, la Radio Bucureşti 1: Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate (Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Tren de plăcere). Amănunte despre acestea v-am oferit în primele trei emisiuni de pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Cea de-a patra emisiune este dedicată celor două versiuni ale comediei O scrisoare pierdută, în regia lui Sică Alexandrescu, din 1952 și 1961. Pe lângă documente, comentarii și fragmente din cele două spectacole radiofonice, îl puteți asculta pe regizorul Sică Alexandrescu vorbind despre turneele în străinătate ale Teatrului Național din București cu O scrisoare pierdută și montările sale cu piesa lui Caragiale la teatre europene, într-o înregistrare din 1967.

Vezi cele patru emisiuni pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

 Ion Talianu, portret de Bogdan Calciu, realizat pentru emisiunea Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu (4), septembrie 2012

Contraste. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Albulescu

Cinci autori, reprezentând tot atâtea repere ale dramaturgiei româneşti şi universale, cinci piese complet diferite, cinci personaje între care nu se poate face nici o legătură, în fragmente definitorii pentru caracterul lor, un mare actor într-un recital extraordinar: Contraste. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Albulescu, în regia lui Cristian Munteanu. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Acest recital extraordinar va putea fi ascultat duminică, 30 ianuarie, la ora 19.00, la Radio România Cultural.

În 2006, când a fost difuzată în premieră, aceasta era a şasea emisiune dintr-o serie de mare succes, începută în 2004. Cele cinci personaje interpretate de Mircea Albulescu sunt tot atâtea posibilităţi de reliefare a proteismului artistic: Danton (Danton de Camil Petrescu), Tache Farfuridi (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), Ivan Petrovici Voiniţki (Unchiul Vanea de A.P. Cehov), Hagi-Tudose (Hagi-Tudose de B. Şt. Delavrancea), Lear (Regele Lear de William Shakespeare).

Mircea Albulescu (Danton) şi Delia Nartea (Louise Gély) în studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, la înregistrarea recitalului Contraste, 19 aprilie 2006

În celelalte roluri: Dan Condurache, Delia Nartea, Radu Amzulescu, Oana Ştefanescu, Eusebiu Ştefanescu, Petre Lupu, Virginia Mirea, Daniela Ioniţă, Sorin Gheorghiu, Aurelian Georgescu, Gheorghe Pufulete. Regia de montaj: Radu Verdeş, Florina Verdeş, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Data difuzării în premieră: 30 aprilie 2006.

Premieră la Teatrul Naţional Radiofonic: „Căsătorie cu de-a sila” de Molière

Luni, 24 septembrie 2012, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic deschide o nouă stagiune de audiţii cu public şi vă invită la premiera Căsătorie cu de-a sila de Molière. Traducere de Tudor Muşatescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Alexandru Arşinel, Valentin Uritescu, Virgil Ogăşanu, Alexandru Bindea, Adriana Trandafir, Ana Maria Donoca, Ştefan Huluba, Valentin Teodosiu, Eugen Cristea. Spectacol realizat cu sprijinul Loteriei Naţionale Române şi al Fundaţiei Radio România.

Figură complexă a celui de-al XVII-lea secol francez, Jean Baptiste Poquelin, zis Molière, a izbutit să realizeze, în creaţia sa, acel echilibru unic între cultivarea formelor baroce, dezvoltând elemente burleşti şi caricaturale, pe de o parte şi, pe de alta, incontestabila notă intelectuală, raţionalismul şi rigoarea gustului clasic. Goethe spunea: „Molière este atât de mare, încât de câte ori îl recitesc încerc o nouă uimire.”

Reprezentată întâia dată în 1664, la Luvru, ca o comedie-balet într-un act, în proză – un spectacol fluid şi încântâtor, realizat de Molière în colaborare cu Lully, piesa Căsătorie cu de-a sila reuneşte valenţele creatoare ale marelui autor francez, distingându-se prin capacitatea de a se detaşa cu umor şi ironie de realităţi ilariante şi mai cu seamă prin înfăţişarea unor caractere pline de sevă comică. În scene deosebit de spirituale, Molière demască falsităţi comportamentale, satirizează snobismul, ironizează deformările faimoaselor reguli ale bunei cuviinţe şi ale bunului-simţ – les bieanséances, suverane în conduita epocii. Ia naştere un tablou redat cu nuanţe, realizat cu spirit de observaţie, îmbinând preţiozitatea şi burlescul, fineţea şi bufoneria, spiritul farsei şi stilul comediei nobile.

Este limpede că dialogurile atât de amuzante şi de un umor atât de rafinat nu puteau genera decât momente artistice pe măsură, Alexandru Arşinel interpretându-l fermecător pe Sganarelle (jucat, la premiera din 1664, de Molière însuşi), credulul care vrea să se căsătorească la bătrâneţe şi pendulează între excesele de încredere în sine, pe de o parte, iar, pe de alta, temerile fireşti legate de perspectiva de a trăi lângă o tânără cochetă şi superficială.

Coloana sonoră şi muzica sugestivă însoţesc ironic întâmplările, amplifică atmosfera, frământările ridicole ale lui Sganarelle, susţin inteligent dialogul, ideile, situaţiile piesei.

Premiera radiofonică a spectacolului Căsătorie cu de-a sila de Molière va avea loc luni, 24 septembrie 2012, la ora 23.00, la Radio România Actualităţi.

Regia de montaj: Mirela Anton. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Patricia Prundea. Producţia şi regia tehnică: Vasile Manta. Redactor: Domnica Ţundrea.

Ediție specială „Liber să spun” despre Portalul „Centenar Caragiale”

Sâmbătă 1 septembrie 2012, orele 12.00–13.00, la Radio 3 Net „Florian Pittiș”, ediția emisiunii „Liber să spun”, realizată de Nicoleta Balaci, va fi dedicată Portalului „Centenar Caragiale”, realizat de Costin Tuchilă și Pușa Roth la Radio 3Net. Invitatul acestei emisiuni interactive este Costin Tuchilă, responsabil de proiect.

Lansat în urmă cu trei luni, înaintea împlinirii unui secol de la moartea lui Caragiale (9 iunie 1912, Berlin), acest portal propune, între altele, o formulă nouă pentru Radio România: timp de un an vor fi postate lunar 12 emisiuni în format audio-video, practic filme documentare dedicate interpretării operei caragialiene, a pieselor de teatru și a schițelor dramatizate de-a lungul timpului la teatrul radiofonic, dar și în relație cu spectacolele de pe scenele teatrelor, așa cum este seria de patru emisiuni referitoare la montările regizorului Sică Alexandrescu.

Portalul cuprinde pagini dedicate biografiei și operei caragialiene, publicisticii scriitorului, corespondenței sale, opinii critice, de la cele clasicizate la receptarea critică în contemporaneitate, evenimente din Anul Caragiale. În primele trei luni au fost deja postate texte de Caragiale mai puțin cunoscute, cu note și comentarii, unele dintre ele interpretate de mari actori de astăzi. De-a lungul unui an, realizatorii doresc să vă ofere, alături de informațiile necesare de istorie literară, o imagine cât mai cuprinzătoare a operei lui Caragiale, ca o invitație la recitire și redescoperire a universului său, dar și ca reflecție referitoare la modernitatea și perenitatea acestei opere.

Vă așteptăm, ca de obicei, să intrați în dialog cu noi la „Liber să spun”.

Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu: „Conu Leonida față cu reacțiunea”

Trecuseră doar cinci zile de la premiera cu O noapte furtunoasă (20 ianuarie 1952) și, ca și aceasta, Conu Leonida față cu reacțiunea prindea viață mai întâi la teatrul la microfon și abia apoi pe scena Naționalului bucureștean. Eroii farsei lui Caragiale au identitatea actorilor care urmau să intre în scenă la Teatrul Naţional pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta). Lor li se adaugă Horia Șerbănescu, folosit în rol de comentator în toate cele patru comedii de Caragiale montate la Radio.

Se difuzau în acea seară, vineri 25 ianuarie 1952, ora 22,20, la Radio Bucureşti 1, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate (Arendașul român, Lanțul slăbiciunilor, Tren de plăcere), toate în regia lui Sică Alexandrescu, cu mari actori ai scenei românești, înregistrări rămase de referință până astăzi.

Aceasta este subiectul celei de-a treia emisiuni audio-video din seria celor patru dedicate pieselor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu. Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth.

Amănunte și cele trei emisiuni pe Portalul „Centenar Caragiale”.

 

G. Timică, portret de Bogdan Calciu realizat pentru emisiunea Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu (3), august 2012

Fotografii de Andreea Gheorghiu pentru Lanțul slăbiciunilor

Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu: „O noapte furtunoasă”

A doua emisiune audio-video din seria celor dedicate montărilor regizorului la Teatrul Național Radiofonic și pe scena Teatrului Național din București.

Așa cum menționam în textul de prezentare al Portalului „Centenar Caragiale”, Cu emoțiune, în pagina Emisiuni, dar și în ferestrele din dreapta paginii Home a acestui portal vor fi postate 12 emisiuni de circa 30–40 minute, în format audio-video, realizate timp de un an. Din câte știm, acest format de emisiuni audio-video, practic filme cu caracter documentar, reprezintă o noutate la Radio România.

Primele patru emisiuni din această serie sunt dedicate montărilor regizorului Sică Alexandrescu, difuzate în premeră în perioada decembrie 1951–ianuarie 1952, cu prilejul aniversării centenarului nașterii lui Caragiale. Prima din seria celor patru comedii, care s-a difuzat la Radio, mai exact pe posturile București 1 și Craiova, a fost D’ale carnavalului, în seara zilei de 28 decembrie 1951, spectacol căruia i-am dedicat cea dintâi emisiune. A doua dintre acestea patru emisiuni dedicate regizorului Sică Alexandrescu reface contextul difuzării în premieră a comediei O noapte furtunoasă, în 20 ianuarie 1952.

Puteți viziona noua emisiune pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

„Adunarea femeilor” de Aristofan, la Teatrul Naţional Radiofonic

Joi, 19 iulie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi Adunarea femeilor de Aristofan. Traducere de Alexandru Miran. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mariana Mihuţ, Alexandru Arşinel, Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Virginia Mirea, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Oana Ştefănescu, Silvia Codreanu, Medeea Marinescu, Cristian Iacob. Muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Interpretează: Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaute), Cristian Balea (percuţie). Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2003. Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă, 21 iulie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Penultima, cronologic, dintre cele 11 piese păstrate de la Aristofan (probabil 450 î. Hr.–386 î. Hr.) are un titlu, Ekklesiazousae (Adunatele), care „constituie în sine o glumă, căci verbul ekklesiazo («a aduna pentru luarea hotărârilor») nu se întrebuinţa niciodată la participiul feminin.” (Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice). După toate probabilităţile, a fost jucată în 392 î. Hr., fiind urmată de Plutos (388). Trecuseră, aşadar, mai bine de un deceniu de la Broaştele (405) şi peste 30 de ani de la satira din Norii (423), îndreptată împotriva lui Socrate şi a sofiştilor. Nimic din verva scânteietoare a comediografului, din puterea lui de observaţie, din capacitatea limbajului de a înfăţişa în pastă „grasă” frământările epocii, o realitate pe care o deducem cu suficientă claritate, nu lipseşte de aici.

Ca şi în Plutos, în Adunarea femeilor parodia este totală. Fără nuanţele de revoltă din ultima piesă, ţinta satirei lui Aristofan o constituie aici teoriile sociale utopice care circulau în cercurile înalte ateniene, ideile lansate de Protagora şi de alţi sofişti. S-a spus că subiectul Adunării femeilor plutea în aer, la fel cum – opinie curentă la mulţi cercetători – piesa aceasta ar anunţa Republica lui Platon. Aceste aspecte pot desigur interesa astăzi, chiar dacă nu ele dau tonul atracţiei pentru utopia peste care Aristofan toarnă o tolbă de săgeţi. „Tematica ei, scrie Vito Pandolfi, are o vigoare neobişnuită.” Dispreţul nu se manifestă printr-o negaţie cinică ori printr-o punere în pagină, cu mijloacele comicului, a conflictului de idei, ci se transformă într-un râs de cele mai multe ori „gros”, convocând un registru de trimiteri directe sau aluzive la persoane, obiceiuri, relaţii sociale greu de desluşit pentru spectatorul contemporan, dar care făceau deliciul publicului din Atena.

Teatrul lui Dionysos, Acropole, Atena

Poetul imaginează un stat atenian condus de femei şi întemeiat pe comunitatea bunurilor. „Voi face să crească o singură viaţă comună, la fel pentru toţi”, în care va curge „belşug tuturor şi din toate”, spune Praxagora (nume compus transparent din „praxis” şi „agora”), stratega, conducătoarea revoltei femeilor care, deghizate în bărbaţi, preiau puterea în Cetate. În zori, Praxagora adună femeile îmbrăcate în mantii bărbăteşti, dotate cu ciomege şi bărbi şi, după o repetiţie generală, porneşte spre locul Adunării. Misterios la început, dialogul răsfrânge abilitatea sui-generis a conspiraţiei. Până se dezmeticesc bărbaţii, femeile au şi devenit stăpâne pe cetate şi Praxagora prezintă cu o siguranţă de invidiat noua alcătuire socială în care totul devine comun, spre mirarea lui Blepyros, soţul Praxagorei şi a vecinului său, „cetăţeanul sceptic”. Euforia nebunească a înfăţişării noii ordini sociale, în care nu va mai fi nevoie de tribunale (uriaşă deziluzie pentru atenieni!), pentru că nimeni nu va mai avea de ce să fure sau să înşele, iar în oraş va exista „un singur lăcaş”, prin dărâmarea zidurilor dintre încăperi, atinge apogeul când bărbaţii încep să-şi scoată lucrurile din casă pentru a le preda în Agora „averii obşteşti”. Revoluţia nu se reduce la atât. Până şi femeia va fi bun comun, desigur după anumite reguli care trebuie să-i mulţumească pe toţi (şi pe care le vom vedea de altfel puse în practică într-o scenă următoare, de o teatralitate excepţională):

Blepyros: Să zicem că văd o puştancă, şi-mi cade cu tronc şi vreau s-o-ncălzesc, am voie să iau pentru dar de la obşte, iar după culcat să păstrez şi câtimea din zestrea comună?

Praxagora: Îţi va fi-ngăduit să te culci cu ea pe daiboj. Voi face ca însăşi femeia să fie obştească. Bărbaţii pot, aşadar, să se culce cu ele, făcându-le-n voie copii.

Blepyros: Dar cum să-i opreşti să nu meargă cu toţii la cea mai bine făcută, să nu se străduiască s-o-mbrăţişeze?

Praxagora: Şedea-vor balcâzele şi borcănatele-n preajma celor plăcute, iar cel ce pofteşte pe una cu nuri, să zgâlţâie-ntâi o urâtă.

Blepyros: Şi ce-o să ne facem, noi, ăştia mai vârstnici? Intrând mai întâi la urâte, mă tem că-nainte s-ajungem la ţinta dorită, ne va lăsa mădularul.

Praxagora: Dar nu se vor bate, stai molcom, să nu-ţi fie teamă, că nu se vor bate.

Blepyros: Din pricina cui?

Praxagora: De dor să se-ntindă cu tine. Deci nu îţi va fi decât… bine.

Blepyros: Da’ straşnic v-aţi îngrijit pentru voi, rânduind ca nu cumva să rămână o singură bortă nefolosită. Cu treaba bărbaţilor ce-o să se-ntâmple? Femeile se vor feri de urâţi, roind numai-n jurul celor mai falnici.

Praxagora: Bărbaţii mai neizbutiţi vor pândi după cei mai frumoşi, când se-ntorc de la prânzuri acasă, vor sta să-i aştepte pe străzi şi pe la răspântii. Femeilor nu le va fi-ngăduit să-nnopteze cu cei minunaţi şi voinici, dacă nu îi vor fi bucurat mai întâi pe cei pirpirii şi scălâmbi.

Blepyros: Va fi preţuit un năsos, Lysikrates de pildă, la fel ca bărbaţii frumoşi?

Praxagora: La fel, pe Apollo, şi acesta-i un rost democratic.”

Nici cele mai negre proiecţii egalitariste nu ating această viziune, de altfel deloc excentrică, pe care o ridiculizează Aristofan în Adunarea femeilor. Comunismul avant la lettre se combină ridicol cu un feminism stupid, deznodământul „orgiastic” fiind o soluţie la rândul ei grotescă. Aristofan atacă vremurile de falsă democraţie, decăderea moravurilor, superficialitatea, acceptarea snoabă a modei noi, credulitatea într-un limbaj adesea licenţios.

Dacă poetul comic scria pentru actualitatea imediată a epocii sale, geniul său satiric i-a asigurat universalitatea.

Adaptarea radiofonică foloseşte traducerea din greaca veche a lui Alexandru Miran, plină de expresivitate şi culoare, apărută în 1974. Regizorul Cristian Munteanu este autorul unei montări care, la premiera din 16 martie 2003, a întrunit toate superlativele prin ritmul compoziţiei teatral-radiofonice, reliefarea plastică a contrastelor, paleta de registre comice, individualizarea personajelor şi nu în ultimul rând, prin expresivitatea corului femeilor.

În rolul Praxagorei, Mariana Mihuţ, voluntară, temperamentală, conduce ferm „ostilităţile”. Alexandru Arşinel creează plastic grotescul personaj Blepyros, alături de Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Silvia Codreanu, Oana Ştefănescu, Virginia Mirea, Medeea Marinescu, Cristian Iacob.

Muzica inspirată a lui Gabriel Bassarabescu, dansul din ultima parte şi efectele instrumentale atât de sugestive realizate de Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaut, flaut alto, flaut piccolo), Cristian Balea (percuţie), toate înregistrate live, devin la rândul lor personaje de comedie.

Costin Tuchilă

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

Joi, 14 iunie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 16 iunie 2012, ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic va invită să ascultați spectacolul Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici. Scenariu de Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Muzica: Laurenţiu Profeta. Interpretează: George Motoi şi Lucia Mureşan. Cântă: soprana Mirela Zafiri. În replică: Valentin Teodosiu. Recită: Cătălin Rusu. Regia de montaj: Vasile Manta. Înregistrare din 2001.

Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, realizatorii au ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol.

Amănunte despre spectacol: mihai-eminescu-%E2%80%93-veronica-micle-replici

Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

Centenar August Strindberg (22 ianuarie 1849–14 mai 1912)

Joi, 10 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Domnişoara Iulia de August Strindberg. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. În distribuție: Delia Nartea, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu. Muzica originală: Delia Nartea. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea. Înregistrare din 2011. Spectacolul va fi difuzat și la Radio România Internațional, sâmbătă 12 mai 2012, ora 13.15. Înregistrare din 2011.

Domnișoara Iulia, jucată în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.

Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu Domnișoara Iulia s-a menținut constant și la celalalte reprezentații, varianta sa radiofonică fiind la fel de bine primită.

Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând la data premierei (17 noiembrie 2011) debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, păstrează în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.

Spectacolul a marcat totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).

Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în Domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.

Costin Tuchilă

Fotografii din spectacol: Bogdan Amarfi