Ce stație e asta?

birlic tren gara

simple intamplari rubrica liber sa spunBirlic, vă imaginați, era destul de neastâmpărat. Pus pe glume, în compania lui viața devenea foarte veselă. Nici nu trebuia să spună multe, pentru că figura și mimica lui erau atât de expresive, încât doar privindu-l te înseninai și râdeai. Putea să tacă minute în șir, să se abțină de la a spune vreo poantă, efectul era același pentru cei care-l urmăreau. Această expresie comică a figurii sale a fost, desigur, mult exploatată de regizori, succesul la public fiind asigurat. Și cum de la tinerețe avea o tehnică actoricească excelentă, inteligență artistică ieșită din comun și un simț teatral aparte, cariera fulminantă nu s-a lăsat așteptată. Era spontan, poantele îi veneau de la sine, cu o naturalețe fermecătoare. Făcea calambururi din orice.

Trupa teatrului călătorea cu trenul, într-un turneu prin Moldova. Pe vremea aceea nu se punea problema de autocar, de avion nici vorbă, așa ceva nu prea ajunsese pe la noi. Oricât de important ar fi fost teatrul, toată lumea călătorea cu trenul, noaptea la vagon de dormit. De dormit, pentru cine poate. Birlic nu prea avea somn. Noapte adâncă. Trenul oprește la Mărășești. Liniște mormântală, nu se aude decât pufăitul locomotivei. Trenul stătea de minute bune, probabil că mașina, mai neagră ca noaptea, lua apă. În lumina chioară a unui felinar uitat de vreme, nu se vedea mai nimic. Birlic scoate capul pe fereastra vagonului și întreabă un ceferist, revizorul de vagoane care mergea agale pe lângă tren: „Ce stație e asta?” Omul răspunde plictisit: „Mărășești.” La care Birlic, pe loc, făcând pe pelticul: „Și se mai luptă? Se mai luptă?”

Costin Tuchilă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *