Debutul meu în presă: fără lună, fără stele sau neon…

Serban Cionoff

amintiri50 de ani de atunci! Cum au trecut, oare?…

Da, așa este, cu 50 de ani în urmă, era tot într-o zi de luni pe la jumătatea lui aprilie 1966, pe când pășeam pe coridorul de la etajul III, corpul din dreapta al ,,Casei Scânteii’’. Venisem, student în anul I la Facultatea de filozofie, croit, cum se spunea pe la mine, pe la Caracal, să îl caut pe ,,tov. C. N. Constantiniu’’, redactor-șef adjunct la „Contemporanul’’.

Poate că, pentru mai tinerii noștri cititori, ar fi de spus că, la acea vreme de relativ dar real dezgheț politic și cultural, săptămânalul „Contemporanul’’, al cărui redactor-șef și mentor era George Ivașcu, un jurnalist de excepție format la școala lui G. Călinescu, era socotit un etalon al presei și al actului de cultură. Din echipa redacțională făcând parte gazetari de primă mână precum Ion Mihăileanu, Roger Câmpeanu, Elena (Nuți) Marinescu, Valentin Silvestru, Călin Căliman, Mihai Mazaneț,Toma George Marinescu, Eugen Luca, N.Popescu-Bogdănești. Tot pe atunci, colaborau studenții Laurențiu Ulici, Mihai Bujeniță, Aurel Bădescu, Dana Dunca, Dinu Kivu, Elena Solunca sau Constantin Coșman, deveniți, ei înșiși, la scurtă vreme, nume de referință în presa românească. Cât despre pleiada de colaboratori ai hebdomadarului, ce aș mai avea de spus din moment ce aici publicase, până în chiar ziua stingerii sale, G. Călinescu, în această eminentă galerie numărându-se Tudor Arghezi, Geo Bogza, Gr. C. Moisil, Tudor Mușatescu, alături de mai tineri condeieri între care excelau Ecaterina Oproiu, Radu Cosașu, Ana Maria Narti sau Mihai Popescu.

contemporanul

Am descins, așadar, la etajul III, luni de dimineață, fix la ora 8, convins că la prima oră, redacția va fi în păr, la lucru, așa după cum ni se cerea și nouă, studenților, să fim prezenți la facultate. (Acum, că nu și eram pe metereze în clădirea din fostul Bulevard 6 martie, fiindcă la ora aceea eram peste drum, adică la cahfeneaua „,Tosca’’, asta este altă veste-poveste…)

Numai că, spre marea mea surprindere, nici pomeneală să îl găsesc în redacție pe cel spre care mă îndrumase profesorul Constantin Vlad, eminentul diplomat și politolog, omul căruia îi datorez acest moment decisiv al vieții mele.

În schimb, m-a întâmpinat o persoană cam de vreo 30 de ani, care, dibuindu-mă că nu sunt de prin partea locului, m-a luat din scurt, doritoare să afle mai multe despre care este rostul meu pe acolo și încă la acea oră. Bine crescut fiind, măcar la acea vreme, am recitat pe nerăsuflate cine sunt, pe cine și, mai ales, de ce caut pe cine caut…
Deloc impresionată de recitativ, tovarășa cu pricina (îi spun tovarășa fiindcă, vorba unui personaj din Siciliana lui Aurel Baranga, doamnă nu pot să îi spun, și-a continuat interogatoriul:

– Dar tu ai mai publicat ceva până acum?

După care, la îngăimatul meu răspuns cum că am mai publicat și eu câte ceva, pe la „Scînteia pionierului” și încă ceva la gazeta de perete a Școlii medii nr. 2 din Caracal, a decretat scurt și cuprinzător:

– Aaa, dar noi nu publicăm debutanți.

Pe urmă, mi-a întors spatele, nu înainte de a mă expedia să îl aștept, dacă mai vreau neapărat să fac treaba asta, pe tov. Constantiniu, pe hol, lângă lift. Ceea ce am și făcut, profund tulburat de acest drastic …debut al debutului.

În sfârșit, pentru că trebuie să fie și un sfârșit în toate, pe la cam 11 fix trecute, aceeași tovarășă cerber m-a strigat:

– Tovarășu’ student, mergeți la domnul Constantiniu, pe mâna stângă în fundul coridorului.

De ce nu aș spune-o? Tovarășul Constantiniu nu avea nimic în comun cu mutrele acre și principale ale unora care își ziceau tovarăși, măcar pe la noi, pe la Caracal. Mi-a întins mâna, m-a privit în ochi și m-a întrebat:

– Vrei să mai bei și altceva decât cafea și coniac?

Și, până să mai spun ceva, a scos din sertar trei reviste și mi-a spus scurt:

– Le faci recenzie, trei sferturi de foaie pentru fiecare! Eu ce era să fac?

Am pus revistele în mapă și am dat să ies, nu înainte de a întreba:

– Dacă aduc recenziile vineri, e târziu?

Răspunsul a venit neîndurător:

– Ai un sfert de oră la dispoziție. Cât bei cafeaua și primul coniac. După ce bați recenziile la mașină, mai discutăm!

Năucit, am mai dat să întreb:

– Dar nu trebuie să le citesc pentru a scrie, după asta, recenziile?

Imediat a venit și răspunsul-bombă:

– Dar ce? Revistele nu au și tablă de materii?

Și, imediat, văzând că în continuare mă hlizesc mai ceva decât vițelul la poarta nouă, mi-a spus pe un ton sfătos și încurajator:

– Uite cum faci, te uiți pe cuprins, vezi ce titlu e mai interesant, îl scrii frumușel în recenzie, cu autor cu tot. După asta, mergi la dactilografe, pe urmă, corectezi textul, mi-l dai, bei și al doilea coniac. Iar vineri (când apărea ediția săptămânală a revistei), iei revista, cauți în pagina a 8-a, pe coloana din stânga unde apar notițele nesemnate și după ce le citești tipărite îți spui în gând:

– Măi, dacă și Cionoff ăsta, care e atât de exigent, laudă revistele, ia să le citesc și eu.

Între timp, sosiseră cafeaua și coniacul, aduse fiind de către cine credeți? Exact de tovarășa despre care v-am povestit mai înainte. După ce aceasta s-a retras, i-am povestit lui Bădia (fiindcă așa auzisem că i se spunea în redacție) pățania, drept pentru care el m-a liniștit:

– Stai cuminte, flăcăiaș, că ea este curiera redacției.

Acesta a fost debutul meu în revista „Contemporanul” și în presă.

Exact ca în melodia de mult succes la vremea tinereții noastre: Fără lună, fără stele sau neon. Ce a urmat după asta, vă voi spune, dacă doriți, mai multe cu altă ocazie. Până atunci, nu vreau decât să mai adaug că, după aceea, niciodată, Bădia nu m-a mai lăsat să scriu recenzii doar după ce am frunzărit tabla de materii. Dimpotrivă, citea el însuși revistele sau cărțile despre care mă îndemna să scriu și discutam, îndelung și aplecat, asupra lor.

Cât privește prima întâmplare, tot Bădia mi-a istorisit, după aceea, rostul, el vroind să vadă ce titluri sau ce teme, rețin din sumarul revistelor respective și le consider demne de a fi recomandate și altor cititori.

Șerban Cionoff

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Amintiri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *