Din Bucureștiul de altădată: Alaiurile domneşti

alai domnesc bucuresti

Cine-şi mai aduce aminte, doamnelor şi domnilor de semnificaţia cuvântului „alai” acum când în limba română şi-au făcut loc atâtea neologisme? În Dicţionarul explicativ al limbii române găsim următoarea explicaţie: Alái, alaiuri, s. n. Mulțime de oameni care însoțește o ceremonie, o persoană de seamă etc.; paradă, pompă. Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. Mulțime de oameni care se ia după cineva; p. ext. gălăgie provocată de această mulțime. (Înv.) Suită care întovărășea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.

PapazogluDimitrie Papazoglu, (28 martie 1811, București–5/17 august 1892)

Ehei, fiindcă ne-am lămurit în această privinţă trecem la subiectul cu pricina, la alaiurile care aveau loc în Capitală, descrise în lucrarea Istoria fondărei oraşului Bucureşti (1891) de Dimitrie Papazoglu, ofițer de carieră, cu studii la Budapesta și Viena, participant la Revoluția de la 1848, luptător în Dealul Spirii, poliglot, pionier al arheologiei și muzeografiei românești, autor de cărți, dar și de planșe litografice cu portrete de domnitori. La acea vreme aveau loc patru alaiuri, exceptându-l pe cel al intrării lui Vodă în Capitală, ca domn. Erau două alaiuri mari numite binișalai, și două ordinare: alaiul la Mitropolie, la Sf. Constantin și Elena; alaiul mergerii la Moși; alaiul mergerii la Pantelimon; alaiul de la Sfânta Treime (Radu Vodă). În capitolul XVIII, din care am ales un fragment, Dimitrie Papazoglu, care fusese martor la intrarea în București a doi domni: Alexandru Șuțu, la 1818, și Gr. Ghica, la 1823, descrie cu lux de amănunte un asemenea eveniment, la care nu participa mulţimea, ea se putea uita însă, ca şi azi la diverse parade, ci participau boierii ţării, aşa cum lesne vom observa din textul citat.

Alexandru_Sutu

Alexandru Șuțu (1758, Constantinopol–18 sau 19 ianuarie 1921, București)

„La aceste alaiuri purtau boierii, cu serviciuri active, giubele roșii, cu agrafuri de aur, late, și gugiumane de samur negru, cu fundul roșu, și se numeau boierii halea (în slujbe), iar boierii cei fără posturi se numeau boieri paia, adică în neactivitate, și purtau giubele măslinii și gugiumane cu fundul verde. Numai domnul și cei din familia sa purtau gabenețe albe, pelerine de samur, cu ceaprazuri de aur și gugiumane cu fundul alb. Toți boierii aveau câte un hanger la brâu. Cei în activitate mai aveau la brâu câte o călimară de argint, suflată în aur. Meterhaneaua, compusă numai de turci, era sub conducerea capelmaistrului ei, numit meterhagi bașa. Acești muzicanți mergeau la alaiuri călări, având și șase chindii (tobe) mari, îmbrăcate cu postav roșu, și cu giamparale (tasuri). Cântau cântece turcești, căci surlarii cântau muzică românească în fața trupei seimenilor (pedeștri), care aveau pe polcovnicul lor. Călărimea arnăuților avea căpeteniile lor, numiți bimbași (maiori) și ghenci aga (colonelul). Numirea de ghenci se traducea în românește «voinici», iar ghenci aga înseamnă șeful voinicilor. Pandurii erau toți olteni, în costum oltenesc, cum poartă mehedințenii, gorjenii și oltenii. Numai din aceste trei județe se recrutau bravele catane ale României (ale căror modele de îmbrăcămintele le păstrez în tablouri); ei au avut diferiți căpitani, ca: Magheru, I. Solomon, Ciupagea, Vladimirescu și Vărbiceanu. Aveau flinte cu cremene și cornuri de cerb, cu iarbă de pușcă, însă muzică, surle sau timpane, nu aveau. Căciulele lor erau rotunde, cu funduri roșii și cu lați de lână roșii, albi și albaștri; erau împărțiți pe cete.

Încep a arăta cel mai mare alai, când venea vodă de la Constantinopol, cu investitura de domn; el era mai dinainte ales de țară, alegerea se făcea la Mitropolie sau în Palatul Domnesc, când era tronul vacant. Alegătorii erau boierii țării, căci pe atunci nu se pomenea de popor, nici de deputați județeni. Între întâii alegători erau mitropolitul, episcopii și banul Olteniei, cu boierii lui cei mai de frunte de peste Olt; apoi, pârcălabii (primarii) orașelor Târgoviștea, Câmpulung și Curtea de Argeș.

petre-chirea-calea-serban-voda pictori romani

Petre Chirea, Calea Șerban Vodă

Caimacamii domnești soseau în București și vesteau că vine vodă în țară, cu investitura împărătească; îi ieșeau boierii înainte, la Oltenița, căci întoarcerea era totdeauna prin Turtucaia, era însoțit de peste Dunăre până la Oltenița de cadiul aian și chehaia bei din Silistra. Ei-l încredințau, cu mare pompă, în mâna boierilor, iar aceștia îl conduceau, pe partea dreaptă a Argeșului, până la satul Radovanu, moșia lui Tache Ghica, unde se făcea în biserică un Te Deum; treceau Argeșul, a doua zi, și veneau în monastirea Negoești, clădită de Matei Vodă, pe partea stângă a Argeșului, aci ascultau Sfânta Liturghie și de acolo plecau și veneau în monastirea Văcărești, unde mitropolitul cu episcopii primeau pe noul domn, cu Evanghelia și cu Crucea, la ușa bisericii cu patronajul Sfintei Treimi, fondată de Nicolae Mavrocordat. Acolo se slujea un Te Deum și vodă rămânea seara acolo, în palatele egumeniii, până a doua zi; în acest interval, se pregătea cortegiul și primirea în Capitală. A doua zi, poporul primea pe noul domn cu cea mai mare bucurie. Iată întinderea cortegiului văzut de mine, la 1823, la venirea lui Grigorie Vodă Ghica. Cortegiul intra în Capitală pe Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă). El se începea cu marele aga, călare, cu amploiații săi; după aceasta urma corpul podarilor (saperi), ei aveau la spinare topoare, îmbrăcate în mușamale, și câte o bardă sau teslă la brâu. Sub îngrijirea corpului acestuia erau toate podurile din Capitală, căci toate stradele erau pavate cu poduri mari, având șanțuri sub ele, pentru strecurarea apei ploilor și a topitului zăpezii; aveau și căpetenia lor, sub numirea de starostea podarilor, supuși marelui aga. Urmau apoi arnăuții, călări, cu căpeteniile lor: bimbașa, ghenciu aga, și căpitanii veneau pe urmă având timpane înainte; corpul fustașilor era sub comanda lui aga și purtând fuste, ca arnăuții, și căciuli înalte, de postav negru, ce se numeau gelepești; corpul seimenilor, pedestrime românească sub polcovnicul lor; corpul lipcanilor (curieri), sub marele postelnic (ministrul de Externe); ciohodarii domnești (garda palatului), ținuți cu cheltuiala domnească (vorba de ciohodar este greacă și înseamnă numirea postavului, căci erau îmbrăcați în postav roșu, cu ceaprazuri galbene, cu dulămii căptușite la piept cu mătăsărie albă, erau încinși cu brâie de găitan de fir, cu paftale mari aurite; umblau cu pulpanele ridicate și înfipte în cordon, întocmai ca jandarmeria călăreață de astăzi, în cap purtau ișlicuri mari de blană și, în picioare, cizme galbene; tot ca ei, purta cizme și Curtea Domnească, boierii aveau cizme roșii). După acest corp, urmau veliții boieri, călări; aceștia erau miniștrii; după dânșii urmau, imediat, vodă, călare, îmbrăcat în cabeniță albă, cu ceaprazuri de fir și la brâu cu hanger cu plaseaua încrustată în briliante. Calul era împodobit cu harnașamentul de catifea vișinie, cusută în diferite flori de aur; era ținut de amândouă laturile, cu mâinile pe coapsele calului, de către bași-ciohodar și ajutorul său. După domn, urma întâiul spătărache, ținând săgețile, topuzul și sabia; al doilea ținea cuca domnească, cu caif de pâslă căptușit cu mătase. Beizadelele erau tot pe cai, împodobiți tot astfel și ținuți de câte doi ciohodari. Erau șase beizadele, începând cu cei mari: Costache, Iorgu, Scarlat, Grigorie, Panait și Mitică (care trăiește încă: Beizadea Mitică). Urmau apoi steagurile domnești albe, de mătase, și roșu, de catifea, cu Sf. Constantin și Elena cusuți cu aur, iar peste cele mari, albe, era chipul Sfântului Gheorghe. Venea apoi șeful contabilității de Vistierie, călare, cu câte două pungi mari, atârnate în dreapta și în stânga, de șeaua calului, pline cu bani de argint noi, pe care-i aducea din Țarigrad, unde fuseseră turnați, la hazna, din ordinul vizirului, pe socoteala domnului; acești bani, șeful conptabilității îi azvârlea în dreapta și în stânga, cu pumnii plini, și privitorii de pe strade se băteau după ei adunându-i. După aceasta, urma corpul catanelor, care erau recrutate din cinci județe. Urma apoi marele hatman și după dânsul veneau breslele negustorești, cari erau astfel rânduite: lipscanii, marchitanii, cojocarii subțiri și groși, ișlicarii, cavafii, șelarii, papugiii, cizmarii și covacii; aceste isnafuri erau toate sub starostea lor. Apoi, după aceștia, urma trupa tulumbagiilor (pompierii), sub tulumbagi bașa, fără instrumentele lor; ei erau îmbrăcați în spețere de piele și în cap aveau câte un cauc de fier; pe urmă venea ceata sacagiilor, fără sacale.

curtea veche

Curtea Veche

Pe tot parcursul cortegiului, azi Calea Șerban Vodă, sunau clopotele de la toate bisericile, până ce cortegiul sosea la biserica Curtea Veche. La ușa bisericii, domnul era primit de către mitropolit, cu tot clerul, cu Evanghelia și Crucea în mână; conducea pe domn cu imnul slavoslovic până în sfântul altar și, când intra pe ușa altarului, se dedea semnalul la corpul artileriei din casele Cornescului, astăzi Hotel «Union»; acolo erau numai patru guri de tun, păstrate pentru solemnități și care astăzi se află ca trofee în arsenalul cetății Vidin. Acele tunuri începeau, pe dată, a vesti Capitala că Măria sa vodă, în momentele acelea, intra în altar cu mitropolitul și episcopii, de mână, ca să primească sfânta ungere cu Sfântul Mir cel Mare. Mai întâi, domnul ocolea sfânta masă, de 3 ori, în cântecul imnului, ca la cununie, Isaia dănțuiește, apoi era miruit de mitropolit, cu Mirul cel mare; după acea se ținea leturghia zilei, se miruiau toți și salutau pe domn, sărutând Crucea ce o ținea în mâna sa, pe tron. Mitropolitul, în vremea asta, sta în jeț lângă domn, în dreapta, iar în partea stângă era jețul doamnei, împodobit, ca și al domnului, cu mărcile țării.

După ce se sfârșeau acestea, se dădea semnalul de plecare și urma cortegiul până la Palatul Domnesc, în sunetul clopotelor și în veselia cetățenilor, deoarece șeful contabilității continua cu azvârlirea banilor noi pe stradă, până la palat.”

Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *