Din Bucureștiul de altădată: Bucureștii lui Alexandru Odobescu

bucuresti-in-secolul-xvii

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru. Păreri pro, păreri contra cu privire la  frumuseţea, urâţenia (de ce, nu?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum?

În anul 1860, Alexandru Odobescu publică în „Revista Carpaților” o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihnea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna, în a cărui prefață autorul mărturisește: „Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.”

alexandru-odobescu-mihnea-voda-cel-rau-doamna-ch-universul-1943

Ediție din 1943

Doamna Chiajna se presupune că s-ar fi născut, pe la anul 1525, în Polonia. Chiajna este numele slavon pentru Despina, însă numele ei de botez era Ana. În anul 1545 s-a măritat cu domnul Țării Românești, Mircea Ciobanul, cunoscut în istorie pentru măcelărirea boierilor pe care îi bănuia de trădare. Din această căsătorie au avut trei băieți și mai multe fete. După moartea lui Mircea Ciobanul în 21 septembrie 1559, se instituie ca tutore al fiului ei cel mai mare Petru cel Tânăr, în vârstă de 13 ani, pentru care a obținut tronul. Îi întărește domnia fiului prin daruri trimise la turci, de unde a cerut și doi tineri fanarioți pentru fiicele sale. Au fost propuși tânărul și chipeșul Stamatie Paleologu și bătrânul Cantacuzen. Fiica ce trebuia să se căsătorească cu bătrânul, a fugit cu tânărul boier român Radu Socol pe care îl iubea. Ca să spele rușinea aruncată pe obrazul Porții otomane, Chiajna a trimis alte noi daruri mari. În același timp ca să se răzbune pe boieri, a dat ordin să fie omorâți mai mulți dintre ei. În anul 1574 și-a măritat o altă fiică cu sultanul Murad. După un an însă, a căzut în dizgrația turcilor, care au exilat-o la Alep, în Siria. Aici a trebuit să-și câștige existența cu negustoria și țesutul. A murit în 1588, iar mormântul este la Galata. Ea a inițiat ctitorirea a numeroase așezăminte religioase și a înființat în 1552, la Câmpulung Muscel, una dintre cele mai vechi școli românești. Din nuvela Doamna Chiajna am ales un fragment din capitolul II, Nunta, care cuprinde o descriere a Bucureștilor din secolul al XVI-lea:

,,Casele domnești din București se-nălțau pe povârnișul malului stâng al Dâmboviței, printre bătrâne tulpini de sălcii, închise într-un larg pătrat de-nalte și țepene ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră, iar de celelalte trei părți, înconjurate cu șanțuri adânci, își arătau pe dinafară numai întinsa lor față netencuită și clădită cu straturi de cărămizi și de bolovani de piatră; la mijlocul peretelui din fața casei se afla poarta cu gang boltit, pe d-asupra căreia se înălța un turn pătrat, cu ferestrui de meterez; iar dinaintea porții era o podișcă care, prin mijlocul unui scripete, se lăsa pe d-asupra șanțului și se ridica la vremi de primejdie; alte patru foișoare cu temelii întărite apăraualexandru-odobescu1colțurile întinsei împrejmuiri. Pe dinlăuntrul curții, niște lungi șiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalți pereți și slujeau de locuințe sau odăi copiilor din casă, strejilor și slujitorilor domnești; apoi, tot în rând cu acestea, veneau grajdurile, ambarele și șoaprele cu toate tacâmurile de drum, subt îngrijirea comișilor și a șătrarilor; mai în laturile caselor domnești, în care răspundeau printr-o tindă de scânduri, erau beceriile sau cuiniile și cuptoarele pităriei; în sus, mai pe deal, din dosul bisericii, jicnița cu toată zahareaua, și-n sfârșit, de-a lungul zidului ce se-ntindea pe malul gârlei, se adăposteau saielile cu vite și zalhanaua Curții domnești; căci toate trebuincioasele vieții cătau a fi prevăzute într-această cetățuie, așezată pe un loc șeț ce era apropiat de Dunăre și de primejdioșii-i mărginași, și lipsit de orice apărare firească. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stânga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare, aridicată, cu ziduri late în poale și fără tencuială, purtând pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt și întins, un adevărat munte de șindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea câte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecoase, se vedea gârliciul povârnit al pivniței, cu porțile-i de zăbrele; cu toate acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lunguiețe și întărite cu vergele de fier și cu obloane ce se trăgeau în chepeng, erau cu mult înălțate de la pământ, astfel încât peretele rămânea gol și neted mai până sub streașină. În dreptul porții, și d-asupra câtorva trepte de piatră, se afla ușa cu două canaturi de stejar, căptușite cu tinichele și legate cu druguri de fier; acea ușă se deschidea pe o scară de piatră, închisă între doi pereți și dreaptă, care ducea într-un pridvor, al cărui acoperiș sta rezemat pe stâlpi ciopliți din bardă, și d-a lungul căruia se întindea o laviță învelită cu rogojini și cu zăblaie. Pe urmă venea o tindă întunecoasă în care da, de toate părțile, ușile deosebitelor încăperi, din care unele, lungi și înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaș de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii, altele, mai întinse și mai luminate, erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii și odăile locuite de cămărași și de obștea curtenilor. Apoi, dincolo de tindă, se deschidea o largă sală, al cărei tavan de grinzi înnegrite se sprijinea pe două șiruri de stâlpi scobiți cu glafuri și cu flori, ș-al cărei fund, ieșit mai afară din peretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclâc, era cu totul deschis; această sală, pardosită cu lespezi, loc de ospețe și de danț în zilele călduroase ale verii, se numea horă și slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, sau în sala spătăriei, unde era scaunul lui Vodă, sau în sacnasiul cu geamlâc înaintat pe grinzi, care era obicinuita ședere a Doamnei și a femeilor sale. Toate aceste încăperi, precum și deosebitele bășci sau cămări boltite, purtând o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rândul, paraclisul, haznaua sau comoara și patul domnesc, răspundeau toate în horă prin niște uși cu tocuri de piatră nalte și înguste, aduse sus în îndoit perghel, și d-asupra cărora se vedea săpat, într-o firidă, vulturul țării. Printr-acea sală se făcea toată slujba dinlăuntru a familiei domnești; p-acolo putea cineva întâlni, trecând dintr-o odaie într-alta, pe Domn sau pe oricare altul dintr-ai săi.”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Din Bucureștiul de altădată” de Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *