Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu

Nu există loc pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, care să nu fie încărcat de istorie. Chiar la începutul ei se afla metocul de la Măgureanu, iniţial rezervat ca locuinţă de iarnă a mitropolitului ţării şi apoi sediu, pentru mai mulţi ani, al şcolii greceşti de la Sfântul Sava, unde au învăţat carte Ion Heliade Rădulescu, Dionisie Fotino, Dinicu Golescu, Barbu Ştirbei şi alţi fruntaşi de marcă ai ţării din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Puţin mai sus, pe partea stângă, peste drum de actualul Muzeu de Istorie Naţională a României, se aflau casele în care a trăit mai bine de o jumătate de veac cel care a lăsat celebrul testament:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Şi a patriei cinstire!”,

autor, printre altele, şi al unei Gramatici româneşti, cunoscutul Ienăchiţă Văcărescu (probabil 1740–12 iulie 1797). După cum aflăm din relatări de epocă, nu o ducea deloc rău. Casele lui de pe Podul Mogoşoaiei adăposteau „o mulţime de fete, tinere şi gingaşe, îmbrăcate cu cele mai luxoase veştminte, cu rochii de Şaluri şi de Sevain, cu ii de borangic şi de zăbranic bogat cusute”, care „îl slujeau, unind pe lângă serviciul casei şi talentele desfătătoare ale dansului, al cântării şi al muzicii instrumentale. Noul Agamemnon se înconjurase de o mulţime de Brizeide. Nici Tersitul nu lipsea petrecerilor sale şi Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boiereşti propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea râsurile oaspeţilor prin titlul familiar de «vere spătare», prin declaraţiunile amoroase şi prin cântecele de dor ce adresa veselului boier.”

Petrecerile în casa lui Ienăchiţă Văcărescu se întindeau zile în şir, vinurile de Drăgăşani şi de Dealul Mare curgeau gârlă în timp ce lăutarii nu mai conteneau. De aceea înţelegem pe deplin reacţia viitorului episcop al Argeşului, Grigorie, cunoscut cărturar şi filozof care, fiind invitat de mai multe ori de Ienăchiţă Văcărescu să mai stea de vorbă, reuşeşte într-o zi să ajungă la casele acestuia de pe Podul Mogoşoaiei şi ce vede aici: „Văzui o mulţime de oameni înarmaţi cu tot felul de arme, seimeni, slujitori, arnăuţi, panduri; fel de fel de strigări s-auzeau tot deodată răsunând trâmbiţele, surlele şi tobele; mulţime de cai, mulţi armăsari nechezând, povolnici, edecuri cu harşale de sus până jos, strălucind de aur şi argint. Mă strecurai cum putui, până lângă poarta scării; acolo întâmpinai pe alţii înarmaţi cu suliţe lungi, cu buzdugane groase, cu puşti, cu pistoale. Tare înspăimântat păşii tot înainte, nevăzând pe cineva care să se oprească. Ajunsei la uşa sălii celei mari. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de nişte mangale de tombac poleit; un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure, amestecat cu glasuri femeieşti, dulci şi pătrunzătoare, mă fermecară şi pare că-mi legară mâinile şi picioarele în fiare. Nu ştiu cum, deodată, mă aflai sculat repede şi, în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nimerit poarta cea mare şi am mulţumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut, cu picioarele slobode, scăpat din asemenea ispită.”

Ulterior aceste case au ajuns în proprietatea unui negustor de blănuri austriac, Prager, fiind apoi cunoscute sub numele de Casa Prager. Un timp, în fosta casă a lui Ienăchiţă Văcărescu a fost sediul Loteriei Române.

Puşa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Din Bucureștiul de altădată” de Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *