Din Bucureștiul de altădată: La „Poarta Albă”

la-poarta-alba-carciuma-bucuresti-hotel-dorobanti-secarica-whisky-moti

Am căutat, doamnelor şi domnilor, să aflu de ce se numea Poarta Albă cârciuma care se găsea până prin anii ’70 pe locul unde se află astăzi Hotelul Dorobanţi. Nu am găsit răspunsul, poate pentru simplul motiv că nu am găsit nici prea multe informaţii, deşi se afla în buricul Bucureştilor. Poarta Albă nu era un local de lux, aşa cum era Mon Jardin, ci era o cârciumă unde se servea ciorbă de burtă şi friptură sau mici la grătar. La numita cârciumă se consuma cu precădere bere dar şi alcooluri distilate, cum era secărica, populara băutură din anii ’50.

„Adio, mamă!” Aşa era poreclită secărica! Dar cine mai ştie azi ce e secărica, pe aici, prin localurile bucureştene? Ar trebui să se ştie, mai ales că este o băutură a cărei tradiție s-a păstrat în Ţara Moţilor, supranumită şi „whisky-ul moţilor”. De fapt, este o băutură a cărei reţetă a fost adusă din Statele Unite ale Americii de către ardeleni, care au revenit în ţară după Marea Unire şi au adus cu ei şi reţeta fabricării whisky-ului. Această reţetă s-a impus în Munţii Apuseni, unde secara era cea mai la îndemână specie de cereale. Însă, spre deosebire de whisky-ul american, secărica moţilor nu are culoare arămie, ci este necolorată, la fel ca pălinca. Diferă şi gustul, pentru că diferă calitatea apei folosite în procesul tehnologic, precum şi metoda de învechire. Dacă fabricanţii de whisky preferă butoaiele de stejar, în Ţara Moţilor oamenii învechesc secărica în butoaie de paltin sau în damigene de sticlă.

Dar să revenim la Poarta Albă şi la amintirile rămase despre această cârciumioară.

Într-o seară de iarnă a nimerit acolo şi Maria Tănase. Un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă, la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit la patronul localului pentru ca animalul să fie lăsat înăuntru, la căldură. Animalul s-a lăsat dus într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

La Poarta Albă venea autorul versurilor cântecului Din bucata mea de pâine, autor rămas anonim pentru că nimeni nu s-a gândit să-i consemneze numele. Cântecul a ajuns la Poarta Albă de la bodegile de periferie şi această întâmplare mi-a reamintit de celebra istorie a tangoului, „născut” la periferia oraşului Buenos Aires  – sigur, păstrând proporţiile. La Poarta Albă mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă care îşi multiplicau poeziile şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o perioadă, necesară ca „distinsul” client să se lămurească, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea poeziile, semn că aştepta răsplata… Unii muşterii îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”, adică de secărică. Să amintim versurile cântecului ce făcea atmosferă la Poarta Albă, versuri care au intrat deja în conştiinţa populară, versuri citate şi astăzi, cu diferite ocazii:

„Din bucata mea de pâine

Am hrănit un om şi-un câine

Omul nu mă mai cunoaşte

Câinele mă recunoaşte.”

Versurile unui alt poet de cârciumă, uitat şi el, răsunau seara la Poarta Albă din Dorobanţi, acolo unde muşteriii îşi înecau amarul sau, pur şi simplu, veneau pentru atmosfera din local. Poetul de cârciumă nu a făcut altceva decât să-şi facă publică situaţia în care se afla. A dispărut localul, poetul de cârciumă a dispărut şi el, dar cântecul le-a supravieţuit:

„Eu nu-s decât un vagabond

Bătut de vânturi şi de ploi;

Sunt un gunoi

Dar, din an în an

Îmi fumez pipa mea sub un castan.”

Pușa Roth

 Maria Tănase, „Leliță cârciumăreasă”

Vezi: arhiva rubricii „Din Bucureștiul de altădată” de Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *