Din Bucureștiul de altădată: Orașul melancoliei

bucuresti interbelic

Am susținut și voi susține mereu ideea că atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.

Spuneam, doamnelor şi domnilor, spuneam că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care surprind inefabilul locului, care redimensionează uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce nu?), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Pentru a aduce un plus de culoare atmosferei bucureştene din prima jumătate a secolului al XX-lea am apelat la lucrarea Nuntă-n cer de Mircea Eliade, volum apărut la finele anului 1938, la Bucureşti.

nunta-in cer mircea eliade

Romanul erotic Nuntă în cer ilustrează mitul androginului și simbolizează ideea unității primordiale a făpturii omenești. Însă Eliade remarcă, așa cum au făcut mulți, că frumusețea unui oraș este exprimată și prin frumusețea oamenilor, frumusețea femeilor îndeosebi. Romanul a fost scris în perioada interbelică, perioadă în care Bucureștiul era supranumit Micul Paris, iar mulți dintre călătorii care au trecut prin aceste locuri în acea perioadă au apreciat în opera lor frumusețea femeilor române. Un adevăr frumos, nu-i așa?

bucurestiul de altadata

„Bucureştiul e plin de femei frumoase. Sunt atâtea care nu-ţi cer mai mult decât două ceasuri din zi şi nu te farmecă, nu te smulg din tine, nu te îneacă.” Mircea Eliade ne oferă însă posibilitatea să putem spune că Bucureştiul este un oraş al contrastelor: „Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie… […] Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldarâm, încât inima ţi se strânge la gândul că insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare.”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Din Bucureștiul de altădată” de Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *