Din Bucureștiul de altădată: Roșu, galben şi albastru – Ion Minulescu

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.

Păreri pro, păreri contra cu privire la frumuseţea, urâţenia (de ce, nu ?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum?

Astăzi am ales un citat din volumul Roşu, galben şi albastru de Ion Minulescu, roman care reprezintă „confesiunea lui Mircea Băleanu – alias autorul – scriitor şi ziarist, mobilizat la cenzură. Un sprit comod, mai bine zis confortabil, dar un ochi ager care observă şi ironizează toate motivele războiului, începând cu propria sa laşitate. În consecinţă, Mircea Băleanu părăseşte Bucureştii şi pe d-na Lotty Grünberg, frumoasa lui gazdă, şi pleacă cu primul tren al evacuărilor la Iaşi”, scria Perpessicius în „Buletinul cărţii”, în decembrie 1924. O imagine a Bucureştilor, un oraş al contrastelor, imagine rămasă mărturie peste veac, oferită de autorul Romanţelor pentru mai târziu, în acest roman al tricolorului: Roşu, galben şi albastru.

„Înaintea plecării, simt nevoia să mai văd o dată oraşul în care mă născusem, fără să-i fi putut închina nimic din dragostea pentru locul natal. Bucureştii mi-era străin ca un tată vi­treg. Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât agenţii electorali ai diferitelor partide politice.

Bucureştii n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi nicio­dată, un oraş adevărat. Ca să poată trăi, oraşele, ca şi oame­nii, au nevoie de un anumit organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creier şi tot ceea ce un doctor în medicină ar putea spune mai complet decât mine. Bucureştii n-au nimic din toate acestea. Au numai un amestec de maţe, pe care planul oraşului le numeşte străzi. Strîmte şi sucite ca nişte gâturi de cocostârci sugrumaţi de eticheta grădinii zoologice, străzile Bucureştilor au pavajul pestriţ şi niciodată complet. Plăcile de bazalt ale trotuarelor sunt mobile ca nişte clape de pian, felinarele sparte, rigolele pli­ne de noroi şi canalele împuţite. Locurile virane nu-şi au niciodată în regulă actele stării civile, iar clădirile din epoca troglodită îşi prelungesc provizoratul la infinit cu certificatele de sănătate edilitară, liberate chiar de domnul primar care mai este în acelaşi timp şi corifeu politic, deputat sau senator, candidat la un portofoliu ministerial, membru în douăzeci de consilii de administraţie şi multi-multi-multimilionar. Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân. […] Nu-mi plac Bucureştii. Dar despărţirea asta mă înduioşează. Calea Victoriei, mai ales, o să-mi aducă aminte întotdeauna de fosforescenţa unică a femeilor ei!…”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Din Bucureștiul de altădată” de Pușa Roth

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *