Din Bucureștiul de altădată: Ulysse de Marsillac

Bucuresti_sec_XIX

Dacă vorbim de străini stabiliţi în Bucureşti, mai ales de jurnalişti, sigur trebuie să începem cu jurnalistul francez Ulysse de Marsillac (1821, Franța–1877, București) care s-a stabilit în capitala noastră în anul 1852 şi va rămâne aici până la finalul vieţii. După cum bine se ştie a fost angajat ca profesor la Colegiul Naţional „Sf. Sava”, apoi la Facultatea de Litere. În anul 1861 fondează gazeta bisăptămânală „La Voix de la Roumanie”, ce va apărea până în anul 1866. Între anii 1868–1870 a fost redactor șef la revista „Le Moniteur Roumain”, iar între anii 1870–1876 editează gazeta „Le Journal de Bucarest”, al cărei director a fost. A scris și Guide du voyageur à Bucarest, apărut în București, în anul 1873.

ulysse-de-marsillac-bucurestiul-in-veacul-al-xix-lea-

Bucureştiul în veacul al XIX-lea este dedicată Principesei Elisabeta pentru ca, prin intermediul lucrării sale, ea să-şi cunoască mai bine ţara de adopţie şi farmecul Capitalei. Se pare că Marsillac a ajuns să prefere Bucureştiul Parisului, de vreme ce mărturiseşte că „în ţările foarte civilizate, la Paris, de exemplu, există în mod cert satisfacţii pentru spirit şi pentru simţuri, dar sufletelor noastre le lipseşte ceva ce nu pot defini, dar simt profund. Totul este făcut acolo într-un mod mai curând artificial decât natural. Se preferă lumina gazului în locul soarelui; oamenilor le place mai mult să calce pe asfalt decât pe gazon […] Dar, dacă ar exista o ţară în care să găseşti deopotrivă avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, nu ţi-ar plăcea să locuieşti acolo? Ei, bine! asta ne oferă oraşul Bucureşti.”

iluminatul cu petrol lampant

Iluminatul cu petrol lampant

Ulysse de Marsillac e captivat de capitala valahă, dar îi recunoaşte în mod obiectiv şi lipsurile, fără a fi însă foarte deranjat de acestea: „Se clădeşte mult la Bucureşti, se canalizează, se pavează cu piatră cubică principalele străzi; magazine elegante oferă privirilor toate invenţiunile luxului modern; petrol lampant arde în largi globuri de sticlă în locul infectei candele care ardea în colţul străzilor acum 15 ani… Şi totuşi, Bucureştii anului 1869 seamănă foarte mult cu Bucureştii din 1669. Spaţiul în care se întinde este imens şi sfidează orice preocupare din partea unei edilităţi neputincioase. Centrul are totuşi aspectul de oraş, cu rezerva că nicio stradă nu este dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, o fantezie străină de orice artă; dar cu cât te cufunzi în aceste cartiere care şi-au păstrat vechiul nume de mahalale, găseşti maidane acoperite cu praf şi noroi, cocioabe dărăpănate, luminate de un geam opac îmbucat în zid, garduri de uluci putrede, grădini părăginite, curţi neîngrijite, cu puţuri având ghizdurile de lemn roase de umezeală iar în mijlocul lor, copii goi, porci, bivoli, găini, câini care umblă în haite…”

stefan-luchian-periferie-mahalaua-dracului1

Ștefan Luchian, Mahalaua dracului

Ulysse de Marsillac aduce ştiri preţioase despre opera de modernizare a Capitalei, pe care o descrie în 1869, în vasta lucrare De Pesth á Bucarest şi mai ales în Guide de voyageur á Bucarest, adevărată monografie a oraşului, însoţită de un plan datând din 1872, la scara 1:1300 paşi. Marsillac ne informează că francezul Alfred Gottereau a căpătat o concesiune pentru iluminarea oraşului cu gaz aerian, în care scop a luat măsurile trebuitoare pentru ridicarea unei uzine centrale la Filaret; tot sub conducerea lui Gottereau au început, în 1871, lucrările de canalizare a oraşului. Despre Bucureşti, Marsillac mai spune: „Bucureştenii sunt o suprapunere de sate printre care s-au rătăcit câteva case demne să aparţină unui mare oraş. Mănăstirea Mihai Vodă a servit ca palat domnesc şi acolo a locuit câţiva ani Domnitorul Grigore Ghica… Transformată mai târziu în spital militar, ea a devenit succesiv leagănul Facultăţii de medicină, întemeiată de Domnitorul Ştirbei şi reşedinţă provizorie a Şcolii Militare…” Ca să vă mai amuzaţi puţin, Domnul Caragiale are „grijă” de domnul de Marsillac şi îşi începe „discursul” în proza Una-alta atrăgând atenţia asupra mulţimii epitetelor pe care le foloseşte acesta, vară fiind, căldură mare, „era să zic tropicale”, la fel ca autorul. Aşa era Domnul Caragiale, nu scăpa pe nimeni din vedere!

Pușa Roth

 logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii „Din Bucureștiul de altădată”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *