„Don’ director, chică!”

don director chica regizorul constantin dinischiotu anecdote

simple intamplari rubrica liber sa spunFire voluntară, greu de abătut de la proiectele pe care şi le propunea, expeditiv când era vorba de mărunţişurile vieţii, acelea care adesea te sufocă, regizorul Constantin Dinischiotu (11 mai 1927–19 iunie 2008, Bucureşti) era un om plin de umor. N-ai fi bănuit sub aparenţa severităţii.

Înainte de a vă relata o întâmplare pe care Constantin Dinischiotu o povestea cu umor sec, în diverse împrejurări, nu pot să trec peste nedreptatea sorţii. Omul care a străbătut multe mii de kilometri în slujba teatrului românesc, cu o energie debordantă, care nu-l părăsise nici la anii senectuţii, a murit uitat de toţi. La înmormântare au participat, pe lângă membrii familiei, doi-trei foşti colegi. Atât. Cât despre recunoştinţă… Vorba unui actor: „Băi, ţie n-o să-ţi facă funeralii UNITER-ul, ci CFR-ul!”

C. Dinischiotu deţine mai multe recorduri, de la numărul de premiere absolute cu piese româneşti (aproape 80), la numărul de teatre în care a fost angajat ca regizor şi director. A locuit tot timpul în Bucureşti, unde avea familia şi, se subînţelege, străbătea ţara cu trenul, în lung şi-n lat. Dacă ar fi ţinut o socoteală, câţiva ani din viaţă i-a trăit în vagoanele CFR.

constantin dinischiotu

Constantin Dinichiotu

În toamna anului 1974, fusese numit director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, după şapte ani petrecuţi la Piteşti. La câteva zile după instalare, omul de serviciu, care îl pândise când intrase în sala teatrului, găsi prilejul să-i spună: „Don’ director, chică!” „Ce chică, măi Vasile?” „Di la ploaie, don’ director!” „Şi unde chică, măi Vasile?” „Pi şcenă, don’ director!” Omul de serviciu urcă pe scenă şi îi arătă directorului: „Iaca aicea chică!” „Şi chică mult, Vasile?” „Distul, don’ director, că e spart!” Şi Vasile arătă în sus. Va să zică, pe lângă toate celelalte, trebuia reparat şi acoperişul. Sigur, pentru că directorul nu trebuie să creadă chiar tot ce-i spun subalternii, la prima zi cu ploaie, se duse în sală. Într-adevăr, „chica”.

La Comitetul Judeţean de Partid existau de câteva luni mai multe cereri de reparare a acoperişului. Dar, nefiind bani şi teatrul neaflându-se printre priorităţi, continua să „chice”. C. Dinischiotu încercă să intre la primul-secretar, dar nu reuşi. Activiştii mai mici răspundeau plictisiţi: „Ştim, tovarăşu’ director, dar acum e campanie agricolă şi ştiţi, poate la anul, să alocăm bani din buget… acum nu se poate face nimic, doar să mai cârpim oleacă…” Se mai cârpea, dar tot „chica”. Pe 7 noiembrie, care cădea într-o vineri, urma ca sala teatrului să găzduiască festivitatea respectivă. În prezidiu, urmau să ia loc primul-secretar şi celelalte mărimi ale judeţului. Activiştii Cimpoi şi Curcan, care se prezentaseră la tovarăşul director pentru a face pavoazarea scenei, fură expediaţi de îndată. „De pavoazare se ocupă oamenii mei!”, le spuse C. Dinischiotu privindu-i încruntat peste ochelari. Şi oamenii se ocupară sub directa supraveghere a directorului. Adică masa prezidiului, roşie, din recuzita teatrului, fu aşezată exact în locul unde „chica”. „Don’ director, da’ dacă plouă, taman aicea…” „Las’ să chice, măi Vasile! Pune masa unde ţi-am spus!”, se auzi glasul directorului. Mai rămânea ca a doua zi, 7 noiembrie, să plouă. Şi a plouat. Sâmbătă dimineaţă, patru muncitori descărcau deja dintr-un camion tabla pentru acoperiş.

Costin Tuchilă

2 comentarii la „„Don’ director, chică!””

  1. N-am să uit niciodată (cum să uit?) cum a venit la Radio şi fără vreo introducere a cerut textul piesei Şambelan la viezuri, piesă pe care o ascultase la Teatrul Naţional Radiofonic. M-am speriat, i-am spus că nu am variantă pentru scena de scândură, s-a uitat lung şi a zis că începe stagiunea cu ea.Se grăbea la tren, mergea la Bacău unde era angajat ca director.Dar si timpul era foarte scurt aşa că vă imaginaţi cum am lucrat. Maestrul s-a ţinut de cuvânt şi aşa am debutat eu pe scena de scândură.Cum să uit? Cred că şi acolo, în cer, Maestrul Dinischiotu a găsit un teatru pentru îngeri. Domnul să-l aibă în paza lui! Îţi mulţumesc, dragă Costin,că ai deschis o altă cale spre lumea teatrului. Frumos! Emoţionant!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *