Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie

Corneliu-Ostahie

Ne-am întâlnit, nu cu multă vreme în urmă, la reuniunea celor care, mai vechi sau mai noi, trebăluisem întru ale gazetăriei la fosta „Scânteie a tineretului” şi apoi la „Tineretul liber”. La despărţire, ne-am spus, aşa cum se spune ca între noi, prietenii de-o viaţă: „Bine, bătrâne, ne auzim la telefon şi vedem cum facem ca să ne vedem”.

Din nenorocire, nu a fost să fie aşa… Doamna Neagră, care loveşte nemilos, fără să aleagă, hotărâse altfel. De ieri, 11 octombrie 2015, despre Corneliu Ostahie ea ar vrea să vorbim folosind acel nenorocit timp trecut. Mă întreb, însă, dacă despre Cornel Ostahie, Omul, Scriitorul, Iubitorul de Artă şi, mai presus de toate Prietenul, vom putea vorbi, vreodată, la timpul trecut? Peste poate, aşa ceva!…

Pentru că el, Corneliu Ostahie a fost, este şi va rămâne o prezenţă cu un rafinat contur moral şi sufletesc, un intelectual în toată puterea cuvântului. Dar, aşa cum spuneam ceva mai înainte, a fost şi va rămâne un Prieten. Scriu „Prieten” pentru că acestui cuvânt nu îi pot adăuga niciun alt calificativ. Mai ales acum, când sub povara nenorocitului nostru capitalism de cumetrie, acest cuvânt – Prieten – este, prin el însuşi, suficient, pentru a numi cu adevărat o identitate unică şi irepetabilă în cursul frământat al timpului în care facem umbră acestui pământ.

Prima noastră întâlnire s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, prin 1976, adică atunci când, intrând în biroul nostru de la etajul III, aripa dinspre Pavilionul Economiei Naţionale (cum i se spunea pe atunci) al Casei Scânteii – folosesc desigur limbajul vremii – am văzut o figură nouă. Era un tânăr cu o privire senină şi directă, care s-a ridicat foarte natural de pe scaun, mi-a întins mâna şi s-a prezentat: „Sunt Corneliu Ostahie, noul coleg.”

Corneliu OSTAHIE la 27 aug_ 2011

Corneliu Ostahie

Cunoştinţă este un fel de a spune pentru că, în ceea ce mă priveşte, îl cunoşteam, de ceva vreme, după semnătura. Ca poet sau ca reporter din paginile revistelor „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru”, unde iscălea Corneliu Ostahie Cosmin şi pot spune că eram un cititor aplecat al scrisului său. O dată fiind făcute prezentările şi, prin aceasta, debutul lui Cornel în biroul pe care Marele Blond, Fănuş Neagu, îl botezase „Secţia capul şi picioarele” (fiindcă aici coabitau secţiile de propagandă şi de sport ale ziarului), şeful nostru direct, regretatul şi neuitatul A. I. Zăinescu ne-a şi făcut de drum la Teleorman, la Argeş şi la Olt. Am plecat împreună, vajnici şi entuziaşti reporteri şi aşa am rămas în toţi aceşti aproape 40 de ani. Adică „împreună”, dincolo de atâtea şi atâtea încercări ale vieţuirii noastre.

Ba, încă, aşa ne-au şi prins momentele fierbinţi şi dramatice ale lui decembrie 1989, ca reporteri în Coreea de Nord şi, apoi, în China, unde am şi petrecut cam două săptămâni în regim de exilaţi fără exil.

Am pomenit anume aceste amănunte de epocă – pentru care niscai puritani de drept comun m-ar putea acuza că sunt nostalgic! – pentru a reţine un fapt care cred că este esenţial pentru identitatea morală şi sufletească a lui Corneliu Ostahie. Şi anume sinceritatea sa absolută, buna lui credinţă desăvârşită cu care îi trata pe cei cărora le acorda încrederea şi, prin aceasta, prietenia sa. Mă refer la faptul că dacă pentru foarte mulţi, dureros şi, mai cu seamă, dezamăgitor de mulţi dintre semenii noştri, acel însângerat decembrie 1989 a fost (şi) un fel de hârtie de turnesol care le-a devoalat adevăratul lor mod de a gândi şi de a se comporta, abjurându-şi credinţele întru care până atunci juraseră cu foc şi cu împătimire, pentru Corneliu Ostahie aceste evenimente nu au făcut decât să îmi întărească şi să ne întărească încrederea şi preţuirea pentru caracterul său frumos şi pentru verticalitatea sa. Corneliu Ostahie – iată un mod esenţial şi durabil de a defini o viaţă cu adevărat frumoasă, dedicată, cu o generoasă uitare de sine, alături de admirabila lui soţie, Cristina, celor cu care împărţea vise şi poeme cu contur de lumină.

Om al echilibrului şi al bunei măsuri în tot şi în toate, Corneliu Ostahie nu avea cum să se numere printre aceia care se auto-propun, se auto-susţin şi se auto-premiază la bursa veleitarilor. Discret şi sobru, el a scris o poezie plină de un gen aparte care nu avea cum şi de ce să fie la modă şi să spargă piaţa. Dar, cu siguranţă, ea trebuie recitită şi aşezată la locul aparte pe care îl merită într-o viitoare istorie a literaturii române. Aşa după cum eseurile sale critice – pentru care, parafrazând o vorbă a lui G. Călinescu – l-am acuzat (vorbă să fie!) că a trişat visând pe marginea picturilor sau a graficilor vor fi, fără doar şi poate, o mărturie vie despre artele plastice româneşti ale zilelor noastre. Citește integral pe site-ul A. M. Press.

Șerban Cionoff

logo liber sa spunArhiva categoriei Literatură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *