Eroina ce-și caută personajul

Ana Pop Sîrbu Poesii cronica de Serban Cionoff

cronica literara liber sa spunM-am întrebat şi eu de ce Ana Pop Sîrbu şi-a numit recenta carte Poesii*)?… Cochetărie stilistică, plăcere calofilă, aplecare spre arhaism şi vechi rostiri? Nici vorbă de aşa ceva! Din câte am reuşit să o cunosc din cărţile sale anterioare, Ana Pop Sîrbu este o poetă cu o rară aplecare spre cuvântul potrivit simţirii sale şi căutărilor unui „eu” liric niciodată împăcat cu odihna, aşa încât explicaţia trebuie căutată în cu totul alte raţiuni lirice.

Oana Bolog Bleich Drumul secret, ulei pe panză, 2014

Oana Bolog-Bleich, Drumul secret, ulei pe pânză, 2014

Dar dacă mi-aş permite o explicaţie atunci cred că ea trebuie căutată numai după ce vom fi citit poesiile Anei Pop Sîrbu în oglindă cu picturile Oanei Bolog-Bleich. Atunci vom descoperi convergenţa tainică a acestor două sensibilităţi aparte care caută şi se caută într-un dialog neîntrerupt. În acest fel, ajungem, în chip fericit, la vechiul şi tot mai tânărul dicton al lui Horatius, „Ut pictura poesis”, adică la imperativul categoric în temeiul căruia poesia trebuia se fie precum pictura.

De aceea, lectura poesiilor Anei Pop Sîrbu nu poate să fie decât una cu adevărat una empatetică şi comprehensivă, iar la aceasta vom ajunge numai dacă vom raporta fiecare fragment liric la un anume corespondent al său în gamă cromatică. Mai mult, atmosfera enigmatică a picturilor nu poate şi nu se lasă a fi pătrunsă decât într-o sincronie aparte cu ritmurile interioare ale versurilor aşa după cum le-a orânduit poeta.

Oana Bolog Bleich Oglinda noptii Hipnotic 2014

Oana Bolog-Bleich, Oglinda nopții, Hipnotic, 2014

Există, aşadar, în această nouă carte o tensiune permanentă şi provocatoare între ceea ce caută poeta şi ceea ce surprinde ea odată aflat cuvântul potrivit: „Îngerul era palid,/Iertător îmi ţinea palma/În mâini./ Flacăra lui era/Chiar lumina ascunsă.”

Această magică „lumină ascunsă” devine, o dată cu fiecare poesie, „obsesia eroinei ce-şi caută personajul”. Sau, cum atât de inspirat scrie Ana Pop Sîrbu, ea se regăseşte într-o iluzie mereu captivantă şi mereu mai îndepărtată: „Iluzia, a şaptea oară nesăţioasă/Doar absenţa mai prinde contur/…/Acel mic echilibru, Adevărul nespus.”

Şi iată cum, odată descoperită formula magică – „adevărul nespus” – Ana Pop Sîrbu ajunge la acel prag iniţiatic pe care îl visau romanticii atunci când porneau în căutarea cuvântului menit să trezească poemul care visează în fiecare lucru şi în fiecare fiinţă:„Lumina cade portocalie şi roşie,/Aruncată de un Robinson/Într-un pahar cu apă./Soarele ascuns încălzeşte/Doar umbre pe nisip./Poetul mângâie/Fantasmele împrejmuitoare.”

Visare sau meditaţie – cum oare s-ar putea numai această odisee către un mereu necunoscut tărâm al umbrelor din care creşte însăşi povestea? Poeta însăşi caută şi se caută fără contenire şi fără odihnă, fie şi dacă – sau tocmai pentru că această rătăcire prin labirint o seduce, dar nu o şi înfrânge. Aventură lirică din care se conturează un autoportret atât de expresiv: „Meditam la femeia aceea/Pe care am văzut-o într-un gang./Admirată de fulger, învăluită de aripi./O neclintită îmbrăţişare,/Când nu mai vedem nimic./Pelerinaj subteran prin ape freatice./La capătul liniştii, trecătorii nu o băgau în seamă./Părea o porumbiţă de lut. O pâslă pe clopot./Rar îşi deschidea ochii./Fluturii mureau în obscuritate./Prin nori vedeam/Cum povestea creştea.”

Oana Bolog Bleich O noapte cu himere ulei pe pânză

Oana Bolog-Bleich, O noapte cu himere, ulei pe pânză

În feericul, misteriosul şi, totuşi, de nedespărţitul „pelerinaj subteran” poeta va regăsi o oază de linişte şi de senin în făptura mamei. Al cărei portret îl va contura într-o poesie cu o aparte forţă de a sugera calea spre necuprins: „Mama-i un crâng, spre apus./ Are 88 de ochi. De timpane./ Străbate pinii aurii,/Ca roiul de albine din jurul lunii./E tânără. Îmbrăcată-n brocart./Nu se desparte de Cer nici-o clipă./Şi îl înconjoară ca un fum. Are mâinile strânse /Ca iarba din uluci./Un râu poartă în piept. Căpăstrul cailor/Ce o leagă de lume./Mama e dealul singur/Care-mi stă în cărare.”

Adăugând „instrumentului său coarda poetică potrivită” (după cum cu îndreptăţire subliniază Felix Nicolau în eseul ce deschide cartea), acest volum de Poesii îi conferă Anei Pop Sîrbu un loc inconfundabil în universul liric de care fiinţa noastră, trecătoare şi ambiţioasă, are atâta nevoie.

Șerban Cionoff

*) Ana Pop Sîrbu, Poesii, Timișoara, Editura David Press Print, 2015.

Vezi: arhiva rubricii Cronica literară       

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *