„Femeia și copacul: Dincolo de iluzie” de Pușa Roth

proza scurta dincolo de iluzie pusa roth

proza scurta rubrica liber sa spun„Gândul meu pentru tine a murit într-o joi, fără explicații de ce și cum. La miezul nopții, când inima mă îndemna să te caut, am auzit cântecul cucului și, nedumerită, am fugit afară să văd păsărea ciudată ce cântă în crucea nopții, în noapte de decembrie. Alergând după ispită, m-am vindecat de întuneric, m-am vindecat de teama de întuneric, m-am vindecat de mine și de tine. S-a rupt vraja macului găsit într-un sfârșit de vară la margine de vis și de mare. Cam așa și cam atât ar trebui să-i scriu, fiindcă va înțelege că lumea noastră fragilă a fost înghițită de lumea reală. Știam de la început că totul nu e decât un vis, dar am avut răbdare să văd cât de puternică este iluzia, cât de mult poate inventa o minte omenească pentru a atinge «sublimul» prag al neputinței. Dar inima nu a vrut să asculte, e și ea de genul feminin, și s-a păcălit singură, crezând că poate, poate…”. Femeia stătea ghemuită în fotoliu și scria cu creionul, lucru rar, căci aproape nu mai folosea acest obiect, scria și făcea pauze mari, ca și cum orice cuvânt trebuia adus din altă dimensiune.

După un timp, femeia, ghemuită în visele ei, spuse cu glasul mic, de teamă, parcă, să nu se audă: „Sigur, nu-i voi trimite această scrisoare, pentru că nu are destinatar precis, e doar o încercare de a crea un personaj, un personaj care să completeze lista fragilă a sentimentelor omenești.” Se gândea la lumea pe care a cunoscut-o, la oamenii care i-au marcat viața, la cei cu care s-a intersectat într-un moment anume, la întâmplări demne de lăsat în urmă, dar și la celelalte întâmplări care par mai multe, dar nu le putea evita fiindcă nu trăise într-un turn de fildeș, ci în lumea această frumoasă/urâtă, dar de neînlocuit nici măcar în vis. Copacul din fereastră, căci spre el se îndreptase, era scăldat de soarele iernii, era nemișcat și aparent leneș, bucurându-se de lumină. Femeia a prins curaj și a început să scrie despre copilărie, despre întâmplările ei, a aruncat scrisoarea, nu avea destinatar, și s-a bucurat că are un prieten atât de devotat: copacul.

2 ianuarie 2016

Pușa Roth

Pușa Roth

rubrica nou liber sa spun proza scurta

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Proză scurtă     

2 comentarii la „„Femeia și copacul: Dincolo de iluzie” de Pușa Roth”

  1. E minunat! Comentariile ar fi de prisos. Trebuie doar să privești și să-l vezi, așa cum stă în lumină… E sigur că va înfrunzi din nou și va da și floare.

    1. Mi-am pus mereu întrebarea: de ce copacul? Într-o altă proză am găsit explicația pe care o reiau acum, în ideea că adevărul meu este unul real și nu închipuit. Copacul este o prezență sigură, îl văd, îl ating, suportăm împreună anotimpurile și, pe deasupra, nu minte și nu înșeală. El m-a învățat lecția verticalității, chiar dacă, uneori, eu mă mai înclin când în dreapta, când în stânga.Și suntem ,,alături” de când el era o mlădiță, iar eu eram tot cu capul în nori. Vert
      icalitatea și visul! Ehei, cam așa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *