Fiziologia gustului: Istoria plăcintei (3)

Doamnelor și domnilor, încet-încet, am ajuns și în Evul Mediu cu istoria „distinselor” plăcinte, ca să mă exprim așa! Pe atunci exista obiceiul plăcintelor însuflețite, foarte populare la banchete, cu diverse surprize înăuntru de genul păsări, animale mici, pitici… Astfel plăcintele devin din ce în ce mai mari, mai ales la asemenea evenimente, ajungând să constituie și o parte importantă a meniului medieval. Așa stând lucrurile, bucătarii nu își notau rețetele. Abia prin secolul al XVI-lea încep să apară primele cărți de bucate cu rețete pentru plăcinte, rețete destinate gospodinelor.

În secolele XVII–XIX, cele mai bune plăcinte erau cele englezești, care nu aveau rival în bucătăria europeană. De aceea ele devin populare și în Lumea Nouă, aduse de primii coloniști. Plăcintele ajung să fie servite la fiecare masă, făcând parte integrantă din cultura culinară americană.

În Țara Românească plăcintele au devenit foarte populare pe vremea fanarioților, iar maeștrii plăcintari erau, fără îndoială, grecii. Se făceau plăcinte cu tot felul de umpluturi, dar cele cu răvașe înflăcărau inimile mesenilor ca și astăzi, pentru că obiceiul nu s-a pierdut încă. La acea vreme se puneau în plăcinte bani sau spice de grâu: cine nimerea banul, era semn ca va avea bani tot anul, cine apuca spicul se spunea că va avea parte de holde frumoase. Costache Negruzzi (1808–1868), om politic şi scriitor din perioada paşoptistă, a fost impresionat de rolul plăcintelor, care au devenit instrumente ale corupției pentru obținerea unor posturi la Curtea domnească și a scris o proză pe această temă, care a fost publicată în volumul Păcatele tinereţelor. Acest volum cuprinde nuvele, teatru şi povestiri satirice scrise sub formă de scrisori. Povestirea Istoria unei plăcinte reprezintă, de fapt, Scrisoarea a XXII-a. Isprava boierului care a căpătat postul de vornic, oferind domnitorului mult râvnitele plăcinte, a străbătut secolele și, chiar și astăzi, oamenii își aduc aminte de versurile cu care l-au taxat contemporanii săi, oameni simpli, dar cu simțul măsurii și al valorii: „Cu iaurt, cu gugoşele, / Te făcuşi vornic, mişele!”.

Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth

 Istoria plăcintei (1)

 Istoria plăcintei (2)

2 comentarii la „Fiziologia gustului: Istoria plăcintei (3)”

  1. Astazi, s-a cam schimbat moneda de mituire , mai merge caltabosul ,damigeana de vin, mai o vila acolo, o masina de lux . Sa inteleg ca de pe acolo ,ni se trage noua romanilor prostul obicei de a ne rezolva orice problema ,” Cu iaurt si gugosele” De aici, ma gindesc ca vine vorba aia > „Constiinta trece prin stomag”

  2. Numai secolul s-a schimbat, moravurile s-au păstrat. Stomacul e ministul conştiinţei noastre, prin urmare…
    E adevărat că darurile sunt mai consistente, în functie de interese, de persoane. Plăcinta, orice ar fi ea acum(vilă, maşină, tablouri, bijuterii), tot plăcintă rămâne. Vă mulţumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *