„Frigul iubirii se cuibărește-n mine”

cronica literara stan silvia talpos eternitatea clipei

cronica literara liber sa spunM-am întrebat nu o dată: de ce poeţii se încumetă să cerceteze acest miracol numit „eternitatea clipei”, deşi se cunoaşte prea bine că această formulare, incontestabil una fascinantă în formula sa originară, este printre puţinele care, vai!, au devenit clişee, stereotipuri verbale, dacă nu chiar mentale. Şi poate că nici nu are rost să căutăm motivele intime, atâta vreme cât un Gaston Bachelard ne-a oferit această iniţiere în ceea ce s-a numit „intuiţia clipei”:„Durata intimă însemnă mereu înţelepciune. Ceea ce ordonează lumea nu sunt forţele trecutului ci este armonia tensiunii pe care lumea vrea să o realizeze.”

Iată de ce cred că nu trebuie să privim titlul cărţii de debut a poetei Stan Silvia Talpoş, Eternitatea clipei*), doar sub specia originalităţi absolute, ci, mai degrabă, să îi căutăm resorturile intime care au călăuzit-o în alegerea acestei variante tematice: „Impregnată-n amintire/mereu bolnavă de reflexia trecutului/reclădeşte pereţii transcendentali/detaliu în basorelieful cerului/cuprins în eclipsa pleoapei/subjugă inconştientului/eternităţi prăfuite/refugiu într-o nouă naştere/încleştată în podul cuvintelor/legând zidurile interioare/ale omului/în clepsidre autumnale.” (Eternitatea clipei).

stan silvia talpos

Stan Silvia Talpoş

„Pereţii transcendentali”, „reflexia trecutului”, „eclipsa pleoapei” – iată doar câteva formulări care pot contraria cititorul obişnuit cu ambianţa confortabilă a susurărilor duioase, dar care, la o lectură despovărată de prejudecăţi, pot divulga o dureroasă descumpănire pe care poeta însăşi nu poate să şi-o mai ascundă. Dovadă fiind chiar această poem (Azi tac) pe care, câtuşi de puţin întâmplător, îl găsim pe coperta ultimă a volumului: „Am scris prea mult despre tine/Timpul îmi spune să tac/Să închid ochii cerului în chilia zorilor/Zbaterea aripilor/Un imn închinat divinităţilor/În zbor spre poezie./Am pus tăcerea între noi/Bucăţi de lumină sleite în întuneric/Recompun portativul uitării./Şi/Tac/Frigul iubirii/Se cuibăreşte-n mine.”

„Frigul iubirii” – iată formula magică pentru a pătrunde în tainele unei dureroase căutări a căilor către Sine şi către un Celălalt poate încă doar bănuit sau poate, mai degrabă, odată cunoscut şi acum aproape uitat: „Îmi desenai trupul/cu atingeri diamantine/între un da/şi un nu/nopţile ni se transformau/în căutări endemice/învelite-n sărutări.//Inspir primăvara/desprinsă din literele tale/arcuind pleoapa-ntr-un tangou veşnic/cerul primenit cu flori/ne-mbracă irişii cuprinşi de nesomn/cu fiecare petală. […] ne iubim aceeaşi frază nerostită/de frica tăcerii/liniştea absorbită/ de verdele dominant/fixează ultima tuşă/a iubirii.” (Liniştea absorbită).

renoir Bouquet-de-fleurs-de-printemps

Pierre-Auguste Renoir, Buchet de flori de primăvară

Această tensiune lăuntrică devine de-a dreptul devastatoare atunci când poeta are revelaţia spulberării viselor, ca şi pe cea a inutilităţii oricărei căutări dincolo de orizonturile amăgitoarei fericiri: „M-aş îmbrăca cu tine/dar mi-e teamă/că ai să pleci/cum deja ai plecat/culeg din suflet frânturi de dramă/şi plec spre alt anotimp ce a înnoptat/în treacăt/pe-al umărului hotar.” (M-aş îmbrăca cu tine).

La fel de dureroasă este şi „liniştea goală” de care se teme poeta şi pe care o regăseşte în orice răsfrângere imaginară a clipei prezente: „Un tu ieri/un noi astăzi/ecoul necuvintelor/sugrumă vocalele/consoanele te pictează-n fantasmagorii.” (Oglinda).

Iar la capătul acestei chinuitoare căutări ale unor sensuri şi noime care, poate, nici nu au existat vreodată, poeta se regăseşte pe sine, cu toată acea forţă magică pe care o au numai cei care îşi asumă lăuntrica luptă propriile-i vise şi părelnicii: „Nu voi cere nicicând iertare cerului sau pământului/iertare îmi voi cere mie/uitând de mine prin mine /am ales rătăcirea/spaima şi neadevărul.//Plecând din mine mi-am condamnat sufletul/la singurătate/la pieire.//Astăzi îmi cer iertare mie/şi… caut intrarea spre lumina interioară/liniştea ce altădată îmi părea o povară.” (Iertarea de sine).

Să fie, oare, această „linişte ce altădată îmi părea o povară” noul tărâm al unui alt vis căruia i se va încredinţa poeta? Tot ce se poate… Dar, şi până atunci, putem spune că Stan Silvia Talpoş este o voce lirică distinctă.

Șerban Cionoff

*) Stan Silvia Talpoş, Eternitatea clipei, Editgraph, 2015.

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Cronica literară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *