George, florăreasa şi „substituta”

aminitiri cu george tarnea de serban cionoff

amintiriSă tot fi fost prin martie 1969… Era pentru a treia sau a patra oară când intram cu Zoia în „Tosca”, dar de-acum toată lumea ştia că „e fata lui Nea Nicu”!

Nici nu am apucat să ne aşezăm la masa de lucru, fiindcă doamna Rica, ospătăriţa noastră de suflet, mi-a susurat în ureche:

– Vă roagă tovarăşu’ poet George să poftiţi până la garderobă.

„Tovarăşu’ poet George era, fireşte, George Ţărnea! Care m-a luat din scurt:

– Fratelo, stipendiază-mă şi pe mine.

Uitasem să vă spun, asta era o lege nescrisă a „Toscăi”, aveai-nu aveai bani, intrai, comandai şi până la urmă tot venea cineva să te stipendieze cu suma aferentă notei de plată.

– Nu am, George, sunt invitatul Zoei…

– Cere-i ei…

– Nu pot, crede-mă, George, nu am făcut-o şi nici nu pot să fac aşa ceva.

Peste numai câteva minute în cafenea a intrat Garufa, florăreasa. George i-a făcut un semn discret şi, când aceasta a venit la masa lui, i-a şoptit ceva arătând cu degetul spre masa noastră.

Ca din puşcă, a şi venit Garufa:

– Aoleooo, să o mănânce Garufa de frumoasă ce ie, fiica celui mai iubit fiu al partidului şi poporului!…

Eram, cum v-am povestit, în martie ’69 la numai câteva luni după acel memorabil miercuri, 21 august 1968, când, din balconul C. C.-ului, Nicolae Ceauşescu a rostit fulminanta sa cuvântare împotriva „invadării Cehoslovaciei de către armatele frăţeşti” ale unor state membre ale Tratatului de la Varşovia, fără România, desigur. Cuvântare care a avut un mare ecou internaţional şi i-a adus lui Nicolae Ceauşescu un prestigiu extraordiinar. (Ce a făcut, el, peste timp, cu acest prestigiu, asta este, de-acum, o cu totul altă poveste…).

În timp ce Garufa turuia fără oprire, Zoia se juca, amuzată, cu florile:

– Mamăăă, ce l-a mai porcăit tăticu’ lu matale pe rusnacu ăla dă Brejnev! Să îl pupi pe tăticu lu’ mata din partea lu’ Garufa şi să îi dai florile astea de la mine. Ia-le, e fără bani, aşa de cadou.

Şi, zdrong, un ditamai buchetul de flori în braţele Zoiei. După care s-a retras cu temenele şi pupici…

florareasa

Peste umăr, l-am văzut pe George zâmbind sarcastic.

N-am mai stat prea mult şi am plecat. Bineînţeles, peste un ceas eram înapoi, la „Tosca”, de data asta, însă, singur. George, tot la masă…

De unde, de ne-unde, a răsărit şi Garufa:

– Dom’ Beppy, dă-mi polu’! (Aşa învăţase Garufa să mă strige, fiindcă prietenii îmi spuneau Petty, după Petre, al doilea nume al meu de botez).

– Ce pol, fă, Garufo?

– Păi florile lu’ Ceauşica de unde? Că ie flori din gestiune şi trebuie să depun, deseară, încasările.

– Care Ceauşică?

– Cum care, ochioasa aia cu care erai la masă…

– Cine ţi-a spus că aia e fata lui Nea Nicu?

– Domnu’ George, poetu’.

De data asta, mingea era în terenul meu.

– Băi fraiero, şi-a bătut ăsta joc de tine, tipa nu e fata lui Ceuşescu e o „substitută” a ei…

– Cum adică?

– Adică, e una care seamănă cu ea, studentă la germanice, stă aici, în 6 martie (căminul studenţesc aflat peste drum de „Tosca”, pe Bulevardul 6 martie, cum se numea la vremea aceea).

Foc şi pară, Garufa s-a proptit la masa lui George:

– Domnu’ George, aia nu ie fata lu’ Nea Nicu, mie să-mi dai polul pe flori că nu plec de la masă nici dacă chemi Miliţia!

A fost rândul lui George să intre în panică, să vină la masa mea şi să mă roage smiorcăit:

– Dă-mi, măi frate, măcar un pol să-i plătesc ăsteia florile, că nu pleacă de la masă şi aştept… pe cineva.

Noroc, mare noroc a avut George că domnul Beca, unul dintre gestionarii cafenelei, l-a creditat cu ceva bănet „până se iau banii de la reviste” .

Şi uite aşa s-au achitat şi florile, Garufa a plecat mulţumită, iar George şi-a putut primi, senin şi zâmbitor, vizitatoarea aşteptată.

De prisos să mai spun că, atunci când i-am povestit tărăşenia, Zoia s-a amuzat teribil, drept pentru care i-a dat, ea, lui George banii.

Dar nu 20 de lei, ci 200!…

Şerban Cionoff

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *