Un gest boieresc al unui tovarăș

amintiri serban cionoff valter roman

amintiriNu mică mi-a fost mirarea atunci când, pe un ton marţial şi fără replică, Irina, secretara redactorului-şef al „Scânteii tineretului”, m-a anunţat:

– Coboară imediat la tovarăşul Valter Roman!

La acea vreme, parcă prin 1977, Valter Roman era directorul Editurii Politice (a CC al PCR!), al cărei sediu se afla în „Casa Scânteii”, corpul B, la etajul I, redacţia noastră fiind la etajul III al aceluiaşi corp al clădirii.

Motivul invitaţiei (că să îi spun aşa) era foarte simplu: în ediţia din acea zi a gazetei publicasem o recenzie la o carte a profesorului univ. dr. Valter Roman despre revoluţia tehnico-ştiinţifică – aceasta fiind, de altfel, domeniul său predilect de cercetare –, în care făceam şi o referire la cartea lui Zbigniew Brzezinski, Revoluţia tehnotronică. Carte în care câteva dintre cărţile lui Valter Roman erau citate şi apreciate. La acea vreme, Brzezinski era consilier de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, dacă nu chiar fusese numit secretar de stat al SUA. Despre cartea sa îmi vorbise profesorul Ioan Ceterchi, pe atunci preşedintele Consiliului Legislativ, cu ocazia unui interviu pe care am avut plăcerea să îl realizez cu domnia sa. Mai mult, profesorul Ceterchi a binevoit să îmi împrumute pentru câteva zile cartea, ediţia în limba franceză, aşa încât am putut-o citi în linişte.

În ceea ce îl priveşte, profesorul Valter Roman a fost de o desăvârşită amabilitate, arătându-se bucuros de recenzie. Desigur, nu a ezitat să mă întrebe de unde şi până unde am adus vorba de cartea lui Brzezinski. Într-un final, m-a invitat ca, dacă mă interesează (asta-i bună?!) să vin spre a citi cărţi din biblioteca editurii, mai precis de la aşa numitul „fond documentar”, acolo unde se aflau, sub cheie, titluri de marcă ale literaturii politologice occidentale.

Bucuros nevoie mare, m-am dus să mă laud şefului meu direct, A. I. Zăinescu (Conu’ Alecu), redactor şef adjunct al gazetei. Nici una, nici două, acesta a decretat:

– Vreau urgent un articol de la profesorul Valter Roman!

Drept pentru care, a doua zi, la prima oră, m-am înfiinţat la cabinetul profesorului cu rugămintea să binevoiască etc., etc., etc.

Şi de data asta, profesorul a fost de o desăvârşită amabilitate, avea, chiar, un text abia dactilografiat, dar pe care nu apucase încă să îl recitească. Puteam să ratez o asemenea ocazie? Fireşte că nu! Aşa că m-am oferit să confrunt dactilograma cu manuscrisul, iar după aceea, să îl prezint autorului spre a-i da aprobarea pentru a merge la tipar.

Cum mari probleme de corectură nu au fost, textul era gata în mai puţin de o jumătate de ceas, aşa că, imediat, Conu’ Alecu a decretat:

– Intră „la zi”!

Uşor de zis dar mai greu de făcut, fiindcă între timp, profesorul Valter Roman plecase iar o altă posibilitate de a-l contacta nu aveam la îndemână.

Intreprid nevoie mare, Conu’ Alecu a decis să îi plătim autorului drepturile de autor, conform încadrării 3 C: 331 lei în mână, ceea ce în condiţiile sporului de personalitate însemna fix 331 lei x 3=993 lei!

casa scinteii

Casa Scînteii în anii ’70

A doua zi, am dus la cabinetul profesorului câteva exemplare de ziar şi, fireşte, în plic, drepturile de autor.

Nu a trecut prea mult şi m-am trezit cheimat la „tovarăşul profesor”! Dar, de unde până atunci secretara sa era numai zâmbet şi miere, de data asta afişa o mină rău prevestitoare.

– Să ştiţi că este foarte supărat pe dumneavoastră ….

Te cred şi eu! Când am intrat, profesorul era în picioare, cu ziarul deschis şi roşu la faţă.

– Tinere tovarăş, cum ai putut să faci aşa ceva? Tocmai dumneata, căruia ţi-am arătat simpatie şi încredere?

Am dat să bâigui ceva explicaţii, cum că textul era foarte bun, că nu aveam ce modificări să ceară redacţia şi câte şi mai câte…

Pe măsură ce mă pierdeam în scuze şi în justificări, profesorul dădea semne că i-ar mai fi trecut din supărare.

În final, a venit spre mine, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus:

– Citesc în ochii dumnitale că îţi pare rău de ceea ce ai făcut.

Şi a continuat tot pe un ton calm şi cald:

– Îmi promiţi că nu se va mai repeta greşeala asta?

Cum, Doamne iartă-mă, să nu promit? Am promis!

Atunci, Valter Roman a deschis seiful, a scos de-acolo plicul cu bani şi mi l-a întins:

– Asta e munca dumnitale, te rog să iei banii.

Când am ajuns în redacţie, Conu’ Alecu stătea pe jar. Bănuia că a ieşit ceva dandana şi dorea neapărat să afle cum stă treaba. Ca să îl mai fierb niţel, i-am spus cu voce stinsă şi gravă:

– Tovarăşul profesor Valter Roman a refuzat să ia banii. Uitaţi aici plicul cu toţi cei 993 de lei.

– ???

– Da, mi i-a dat înapoi, a spus că asta este munca mea.

Conu’ Alecu a sărit de trei stânjeni în sus:

– Cum adică e munca ta? Dar eu nu exist? Cine a citit textul, cine i-a dat „Bun de tipar” şi l-a trimis la publicare?

După care, cu un gest mai mult decât hotărât, şi-a luat haina din cuier şi… Hanul Prahova a scris pe noi! Iar ca să fie masa bogată, i-am mai cooptat pe Pavel Perfil şi pe alţi băieţi de nădejde…

restaurant epoca bucuresti

Am stat, acolo, câteva ceasuri bune până să lichidăm toată suma, fiindcă, deh, 993 de lei nu erau de ici de acolo. Din când în când, Conu’ Alecu mă punea să sun la redacţie şi să repet lozinca:

– Mai întârziem puţin, suntem invitaţii tovarăşului Valter Roman la Hanul Prahova, iar tovarăşul profesor ne mai reţine.

Bineînţeles că niciodată nu i-am povestit profesorului Valter Roman tărăşenia, dar asta este, de-acum, cu totul altceva…

Şerban Cionoff

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *