Haihui prin lume, popasuri printre oameni

romane de mihai pastiea

cronica literara liber sa spunSurprinzătoare şi deopotrivă captivante aceste două romane – Pe aripile gândului şi Gânduri haihui*) – pe care ni le propune spre lectură Mihai Pastiea, autor despre care, mărturisesc, nu îl cunoscusem până acum.

Surprinzătoare, în primul rând, printr-un insolit amestec între proza de acţiune, vie, dinamică, alertă şi interstiţiile eseistice de cea mai bună calitate pe teme de istorie şi de cultură. Construcţia epică, făcută cu grijă şi cu un simţ al nuanţelor, gravitează în jurul unui personaj, Matei Paşca, „organizator de voiaj” intreprid şi de succes, dar, deopotrivă, un bărbat cuceritor prin eleganţa şi rafinamentul său aparte.

Acest Matei ar putea fi un alt fel de crai de Curtea Veche, mai ales dacă ne gândim la ritualul colocviilor, de la Casa Jienilor, la care ia parte alături de prietenii săi nedespărţiţi, Virgil Ivan şi Florin Bratu, fiecare dintre aceştia avându-şi o anume poveste de depănat şi un rost de împlinit.

Dar Matei nu este nici pe departe un cavaler al crepuscului de viaţă sau de epocă; dimpotrivă, el gândeşte, simte şi se comportă modern, dar fără artificii căutate şi fără preţiozităţi osetentative. Cea mai convingătoare probă în acest sens fiind eseurile rostite pe care, ghid fiind pentru cei care călătoresc pe meridiane cu ajutorul companiei sale, le prezintă fluent şi degajat. Bogăţia impresionantă şi riguros selectată prin filtrul unui gust fără cusur, a cunoştiinţelor sale captivează şi incită auditoriul. Lucru câtuşi de puţin de neglijat într-o lume în care cultura efemerului şi a evenimentului-şoc a uzurpat plăcerea contemplaţiei pure şi admiraţia pentru construcţia durabilă.

mihai pastiea

Mihai Pastiea

„Eşti un adevărat poet, Matei – exclamă la un moment dat o profesoară, Alina, ea însăşi turistă – iar discuţia cu tine e o încântare.” Şi nu este câtuşi de puţin un compliment de circumstanţă. Rând pe rând, sub vraja cuvântului lui Matei, Viena sau Budapesta, Potsdam, Salzburg, Zagreb sau Barcelona, ca de fapt toate locurile vizitate, par a-şi trăi o nouă viaţă, parcă nebănuită până actunci. Ele încetează să mai fie doar simple repere de itinerar şi devin istorie vie, cu mari căutări, bătălii, cu victorii şi cu înfrângeri, dar, mai presus de orice, cu oameni vii, cu eroi. Între acestea, un loc aparte va ocupa, de mai multe ori pe parcursul naraţiunii, prin dramatismul destinului şi prin magia sensurilor sale ascunse, istoria împărătesei Sissy, care capătă semnificaţia unei poematice meditaţii despre sensul vieţii într-o lume, ea însăşi, supusă greşelii, ispitelor şi al risipirii de sine.

Acelaşi gust fără greş îl va călăuzi pe Matei şi în ce priveşte femeile cu care se va întâlni şi în viaţa cărora va poposi, pentru mai multă sau mai puţin vreme, pe parcursul neîntreruptului său haihui prin lume. De fapt, aşa după cum el însuşi o va recunoaşte, Matei caută „femeie adevărată, sensibilă, fierbinte, voluptoasă, fără prejudecăţi”, într-un cuvânt femeia care „ştie să facă un bărbat fericit”. Hotărât lucru, Florin nu este un Don Juan sau un Casanova dintr-un început de veac în Bucureşti. Dimpotrivă, el este un degustător al eternului mister al femeii, pe care încearcă să îl releve în Nicoleta sau în Elena, în Rodica sau în Flori şi în Delma, dar mai ales în Aurora Pop Aramian, ea însăşi un personaj derutant şi copleşitor, prin felul de a fi.

De fapt, prin fiecare dintre aceaste întâlniri cu fiinţa profundă şi tainică a femeii, Matei caută şi reuşeşte să o facă pe aceasta se se releve sieşi. De aceea, mai ales atunci când Matei şi cuceririle sale trăiesc „fapta aceea ce-o face omul cu femeia” (cum ar fi spus Geo Dumitrescu), totul nu va avea nimic lasciv, animalic, ci va căpăta frumuseţea indicibilă a unui ritual iniţiatic şi solemn.

Dar, mai presus de toate acestea, în viaţa şi în sufletul lui Matei rămâne Corina Pandele, profesoară la Conservator. Corina este şi va fi pe tot parcursul celor două traiectorii ale povestirii nu numai o femeie de o frumusete impresionantă, ci şi un om de o neobişnuită stăpânire de sine, o femeie capabilă nu doar să îşi domine, cu multă tandreţe, adoratorul, pe Matei, dar să se domine, mai întâi, pe sine. O femeie puternică şi, în egală măsură, de o mare tandreţe, care, deşi îl iubeşte pe Matei cu o dorinţă nebună, nu îi se va dărui toată decât atunci când va socoti că Matei însuşi i-a împlinit toate aşteptările.

În tot, Pe aripile gândului şi Gânduri haihui alcătuiesc un tandem romanesc în măsură să certifice, în Mihai Pastiea, un scriitor matur şi stăpân pe mijloacele sale despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi. De aceea, nu voi discuta prea mult despre precauţiile din prefeţele scrise pentru fiecare dintre cele două volume, potrivit cărora aici vom avea de-a face cu două lucrări din ciclul Turism pentru Educaţie sau Educaţie prin Turism. Îmi vine în sprijin şi cel mai recent roman al lui Mihai Pastiea, Codul de la Tărtăria**), despre care, cu siguranţă, voi scrie cât mai curând.

Şerban Cionoff

*) Mihai Pastiea, Pe aripile gândului şi Gânduri haihui, Editura Sigma, 2011.

**) Mihai Pastiea, Codul de la Tărtăria, Editura Sigma, 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *