Ilie Purcaru, cel de neînlocuit

pro honorem ilie purcaru gazetarie serban cionoff

cronica de cartePentru că André Gide a apucat să zică o dată: „J’appelle «journalisme» tout ce qui sera moins interessant demain qu’aujoud’hui”, multă lume crede că jurnaliştii sunt doar nişte nume de o vremelnică notorietate, care dispar în noaptea uitării la fel de repede ca şi ştirea pe care au scris-o sau au difuzat-o. Este, la mijloc, o mare confuzie între adevăratul ziarist – ca „istoric al clipei”–  şi urmaşii lui Paparazzo, personajul pitoresc din pelicula lui Fellini La dolce vita”, încrâncenatul vânător de imagini-bombă cu şi despre vedete. Care vedete, de multe ori, nu sunt decât nişte eternităţi de-o clipă. Până la urmă, este vorba, iar şi iar, despre raportul din succes şi valoare, dintre notorietate şi prestigiu sau, în ultimă instanţă, dintre produsele de serie, la modă şi creaţia durabilă.

Un nume de ziarist care a evadat de sub povara prescripţiei lui Gide este, fără doar şi poate, Ilie Purcaru. Personaj captivant, spirit scotocitor, inventiv şi mereu în contra tabu-urilor oficializate prin inerţia gândirii unice. Când se va scrie cu adevărat o istorie a presei române, dincolo de prejudecăţi mai vechi sau mai noi şi de partizanate intolerante, Ilie Purcaru îşi va avea, cu siguranţă, un loc al său, bine stabilit, iar lecţia sa de presă va rămâne deschisă pentru cel ce se va apleca asupra ei cu dorinţa de a învăţa ceva…

Până atunci, nu pot decât să salut frumoasa iniţiativă a confratelui Ioan Barbu de la Râmnicu Vâlcea de a edita volumul „Pro Honorem. Ilie Purcaru. Cine sunt – istoria unei vieţi”, apărut la Editura „Antim Ivireanul”, pe care îl consider a fi un remarcabil omagiu adus lui „Neneailie purcaru volum dedicat ioan barbu Iliuţă”, la împlinirea a opt decenii de la naştere. „În noiembrie 2013, ar fi împlinit 80 de ani”, scrie Ioan Barbu în emoţionantul Cuvânt înainte al cărţii. „Ilie Purcaru-omul şi scriitorul de care ne este dor.” Şi mai departe:” Ne-am gândit să-l omagiem cu volumul Pro Honorem. Ilie Purcaru (n. 5 nov. 1933 la Râmnicu Vâlcea–d. 10 octombrie 2008, la Bucureşti).”

O surpriză, în înţelesul cel mai frumos al cuvântului, avem, sunt sigur, citind textul autobiografic Cine sunt, un text scris, după propria mărturisire, la rugămintea fiicei sale, Anda. Un text fluent şi convingător, fără cine ştie ce revelaţii fulminante şi, mai ales, fără dorinţa de a epata cu care felurite notorietăţi efemere se auto-propun, acum, a fi fost nu doar în miezul unor evenimente decisive, ba chiar şi în epicentrul lor. Trăind, scriind şi lucrând într-o perioadă atât de densă şi de contorsionată de istorie românească (dar nu numai românească), aşa după cum este cea dintre începutul anilor ’50 ai vecului trecut şi până spre sfârşitul primului deceniu al celui în care am păşit, Ilie Purcaru a trăit felurite şi nu totdeauna şi fericite experienţe, de care, rememorându-le, se desparte cu seninătate, cu înţelepciune, mai ales, fără resentimente şi porniri vindicative. Dar- – lucru mare în ziua de azi! – şi fără a-şi supralicita meritul de a fi fost prezent într-o împrejurare sau alta. De-ajuns să mă refer, de pildă, la scandalul iscat după ce, împreună cu alţi colegi de redacţie de la „Scânteia tineretului” a chefuit pe terasa de la ]Turn”, peste drum de Sala Palatului, unde, pe deasupra, s-au cântat şi nişte cântece periculoase. Ispravă care, bineînţeles, nu putea trece neobservată nici pentru ochiul şi timpanul „organelor” şi nici pentru vigilenţii partinici, cadrele de nădejde ale momentului. Vă daţi seama ce ar fi scos de aici un amator de auto-martirizare imagistică spre a-şi etala „dizidenţa de fotoliu”? Dimpotrivă, Ilie Purcaru povesteşte totul cu superioară detaşare, dar şi cu o subtilă undă de ironie. E ceva în toată istorisirea sa care aduce aminte de Opinia publică sau chiar de Mielul turbat ale lui Aurel Baranga. Adică o mică schiţă de moravuri în tuşe neiertătoare.

model de jurnalism ilie purcaru

Ar fi însă nedrept, pentru Ilie Purcaru, şi, în acelaşi timp, incorect, pentru noi, dacă i-am reduce mesajul profund şi trainic şi lecţia de gazetărie trăită şi asumată doar la un şir de întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante. De aceea, socotesc a fi un merit deosebit al cărţii acela că a încorporat în cuprinsul ei atât câteva texte semnificative pentru travaliul reportericesc al lui Ilie Purcaru, cât şi o seamă de mărturisiri ale unora dintre cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i fi în preajmă (fiindcă privilegiu a fost !). Îmi este greu să aleg o evocare sau alta, aşa încât nu pot decât să las cititorului plăcerea de a pătrunde într-un univers spiritual unic şi plin de tâlcuri frumoase. Şi, cu siguranţă, după ce va fi citit aceste depoziţii sufleteşti, titluri de gazete – de la ]Ramuri” la ]Tribuna româniei” şi, de ce nu?, chiar „Scânteia tineretului” – ca şi numele unor Marin Sorescu, Eugen Barbu, Paul Anghel, Malvina Urşianu, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu sau Fănuş Neagu, vor căpăta, datorită harului unic al lui Ilie Purcaru, alte, noi, înţelesuri.

Aşa după cum sunt convins că fiecare dintre evocările cuprinse în carte va adăuga portretului gazetarului de excepţie dimensiuni mai puţin cunoscute ale poetului, eseistului şi prozatorului Ilie Purcaru conturând mai bine o personalitate de excepţie.

Nu aş putea încheia aceste sumare notaţii fără a face o menţiune specială la un text a cărui valoare de document moral mi se pare demnă de reţinut. Mă refer la amplul interviu pe care mai tânăra colegă de breaslă, Alice Diana Boboc, l-a realizat cu Ilie Purcaru şi care are ca motto una dintre puţinele profesiuni de credinţă direct exprimate ale acestuia: „Eu sunt reporterul-reporter, puţin idilic, puţin ludic, mai cu duhul blândeţii.” Am reţinut şi vreau să consemnez acest interviu pentru că el este un model de dialog între două personaje distincte, adică între o tânără lipsită de inhibiţii dar şi de prejudecăţi – un om care ştie „ce” şi „cum” să întrebe – şi eroul său, un om care, la rândul său, ştie „ce” şi „cum” să îi răspundă. În acest fel, interviul menţionat – ultimul pe care Ilie Purcaru l-a acordat înainte de stingerea sa nedreaptă – este o dovadă că lecţia sa de gazetărie îşi dovedeşte temenicia.

În tot, cartea aceasta rămâne o emoţionantă şi convingătoare mărturie despre omul Ilie Purcaru, despre gazetarul Ilie Purcaru şi despre scrisul său, ceea ce, cu siguranţă, ne va interesa, mâine, la fel de mult ca şi azi.

Şerban Cionoff

3 comentarii la „Ilie Purcaru, cel de neînlocuit”

  1. Este un gest frumos si de asteptat aceasta carte pentru un mare jurnalist pe care am avut cinstea sa-l cunosc personal şi care a lucrat în aceeaşi redacţie cu el şi cu semnatarul acestor rânduri.
    Nu am citit încă cartea dar comentariul lui Şerban Cionoff mi-a incitat curiozitatea.

  2. Ilie Purcaru, un gazetar de mare talent, un caracter puternic, un om frumos in toate, de la cuvant la fapte, la gestica diurna.Excesele lui-superbe- se petreceau doar in zona prieteniei si in cea a profesionalismului.Pe oriunde a trecut – de la ziare, la reviste literare, a infiintat prin simpla lui prezenta, o scoala -scoala de gazetarie sau publicistica Ilie Purcaru. Felicitari editorului- avem nevoie de aducerea in actualitate a unei figuri atat de luminoase, mai ales in bezna care invadeaza gazetaria …democratica de azi, si lui Serban Cionoff, care a stat(lucrand!) ani in preajma celui disparut.

  3. evocarea de suflet a celui care a fost ziaristul Ilie Purcaru,om de presa,gazetar de exceptie este facuta firesc,ca o datorie pe care o ai fata de „omul de langa tine„,cel cu care odata ai fost coleg de breasla…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *