In memoriam Viorel Știrbu

viorel stirbu a incetat din viata

Scriitorul Viorel Ştirbu a încetat din viață luni, 21 septembrie 2015, la București.

Ceremonia funerară va avea loc miercuri, 23 septembrie, la ora 12.00, la Capela Cimitirului „Bellu” din București. Viorel Viorel Știrbu va fi în mormântat pe Aleea scriitorilor din Cimitirul „Bellu”.

Născut în 2 octombrie 1940, în comuna Buciumi, judeţul Sălaj, Viorel Știrbu a urmat cursurile Liceului „Simion Bărnuţiu” din Zalău şi ale Facultății de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca, susţinându-şi licenţa în 1964. A fost redactor la ziarul „Turda nouă”. A fost director al Teatrul de Stat din Turda (1967–1971). Stabilit la Bucureşti, a fost redactor la „Tribuna şcolii” (1972), secretar literar în cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice (1973–1985), redactor principal la „Urzica” (1985–1987), şef al serviciului personal la Uniunea Scriitorilor (1987–1990), redactor la revista „Luceafărul” (1990) şi redactor-şef al ziarului „Viitorul Românesc” (1991). În 1992 a înfiinţat Editura „Viitorul românesc”, al cărei director a fost timp îndelungat.

A debutat în „Tribuna”, în 1965, cu proză scurtă, iar editorial cu volumul de schiţe şi povestiri Un septembrie frumos (1967). A colaborat la revistele „Steaua”, „Familia”, Luceafărul”, „Cronica””, „Tomis”, „Viaţa românească”, „Convorbiri literare”, „România literară” etc.

Opera literară: Un septembrie frumos, Bucureşti, 1967; Oameni singuri, Bucureşti, 1968; Însemnările agentului Adam, Bucureşti,1968; Cortegiul, Bucureşti, 1969; Urma, Bucureşti, 1972; Canionul, Cluj-viorel-stirbu-canionul-Napoca, 1975; Marele sigiliu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, I-III, 1976–1980; ediţia a II-a, Bucureşti, 1987; Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan), Bucureşti, 1985; Ce departe e dimineaţa aceea…, Bucureşti, 1989; Anchetă de iarnă, I-II, Bucureşti, 1991; Paznici la drumul mare, Bucureşti, 1992; Moara de nisip, Bucureşti, 1995; ediţia a II-a (Vămile Damascului sau Moara de nisip), Bucureşti, 2003; Iisus Tămăduitorul, Bucureşti, 2000; ediţia a II-a (Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul), Bucureşti, 2003.

Publicăm mai jos fragmente din interviul realizat de Pușa Roth cu scriitorul Viorel Știrbu, apărut în vol. Convorbiri comode, I, București, Editura Viitorul Românesc, 2001.

Pușa Roth: Domnule Viorel Ştirbu, Ardealul este o lume aparte?

Viorel Ştirbu: Este o lume aparte dar este totuşi o lume românească. Adică aici, mai mereu au existat tot felul de zugrăviri ale Ardealului mai mult sau mai puţin adevărate. Eu vin dintr-o comună veche în care erau şi unguri şi evrei, dar şi un fel de slovaci, li se spunea tăuţi, şi vreau să vă spun că acolo lumea românească era o lume aparte. Exista, cel puţin până la primul război mondial, un fel de politică asemănătoare cu cea din Africa de Sud…

P.R.: În ce sens?

V. Ș: În sensul că românii erau la fel de buni de muncă, pentru a nu folosi cuvinte tari, însă suprastructura comunei aparţinea străinilor, adică poşta, banca, şcoala erau în mâna maghiarilor. Negoţul în cea a evreilor. Cei mai amărăşteni erau totuşi ţăranii români.

viorel-stirbu---moara-de-nisip-

P. R.: Aţi crescut în inima Ardealului, însă ultimele dvs cărţi, Moara de nisip şi Isus tămăduitorul, le-aţi scris departe de această lume. Ați reuşit să vă desprindeţi, să vă obiectivaţi faţă de această lume?

V. Ș.: Nu cred că am reuşit nici să mă desprind, nici să mă obiectivez, ca să fiu sincer. Sigur însă că m-am străduit. Ba chiar bag de seamă cî pe măsură ce îmbătrânesc, tot mai des mi-amintesc de lumea de de acolo și tot mai des mi-e dor de ea, şi mi se pare că modul în care am trăit a fost totuşi unul bun. Era mediul în care contau foarte mult cinstea, cuvântul, omenia, prietenia, simţul comunităţii, lucruri care dispar pe zi ce trece. Societatea de astăzi este, din păcate, robită banului.

P. R.: Am observat că în cele două romane şi mai ales în Isus tămăduitorul ați folosit foarte multe regionalisme. Este acea nostalgie după locul natal?

V. Ș.: Este, bineînţeles. Dar şi un pic de ambiţie. De pildă, în zona lingvistică a Moldovei scriitorii de acolo au adus foarte mult. Îmi cer scuze dacă am să-i citez doar pe Creangă şi Sadoveanu, care au îmbogăţit limba română folosind cuvinte moldoveneşti atât de plastice. Scriitorii din regat, şi să ne gândim doar la Fănuş Neagu şi la Marin Preda, au îmbogăţit tipologia dar şi limbajul. Eu am zis că trebuie ca anumite lucruri să fie cunoscute şi din zona noastră, pentru că, deşi ardelenii au dat tot felul de politicieni, ba prim-ministru, ba mai ştiu eu ce, din punctul nostru de vedere nu au făcut mare carieră. Adică sunt câţiva scriitori ardeleni foarte serioşi care au dat o mare literatură – şi mă gândesc la Slavici, la Rebreanu, mă gândesc chiar şi la D. R. Popescu, dar el e totuşi mehedinţean trăit în Ardeal, mă mai gândesc şi la Vasile Rebreanu, Ion Lăncrănjan dar şi la alţi prieteni de-ai mei din Cluj. Ei au reuşit să aducă o anume tipologie ardelenească, un anume tip de luptător pentru dreptate socială, politică şi naţională, dar s-au ferit mereu de cuvintele neaoşe. Eu am băgat de seamă că multe ardelenisme fac parte din fondul latin de cuvinte. În general, s-a spus că multe dintre cuvintele noastre din Ardeal sunt de origine maghiară. Vă spun că din tot ceea ce am folosit în cărţile mele poate cinci la sută să fie de origine maghiară, dacă nu cumva aparţin fondului comun de cuvinte.

P. R.: V-aţi înscris şi aţi păstrat tradiţia prozei ardeleneşti?

V. Ș.: Da, cu aceste ultime două cărţi, da. Cele din tinereţe nu aveau nici o caracteristică ardelenească. […]

P. R.: Moara de nisip este doar o metaforă sau este emblema unei lumi în care se macină zădărnicia?

V. Ș.: Din păcate, iluziile oamenilor se cam macină. Într-un fel sau altul, oamenii trăiesc o mare dezamăgire. Câtă vreme suntem tineri şi puternici sau maturi şi puternici, nici nu ne gândim la moarte. Dar ea totuşi vine. Încet-încet, subtil, pe nesimţite, vine. Aceasta este una dintre cele mai mari iluzii. În Moara de nisip am avut în vedere şi perioada la care m-am referit, urmărind evenimente cam de la începutul anilor ’40 până în anii ’90. Eu am trăit într-o lume care a avut multe iluzii. N-aş spune că toate iluziile s-au sfărâmat, pentru că de pe urma acelei lumi a rămas o mulţime de lucruri.

P. R.: Cum asociaţi titlul cu substanţa epică a romanului?

V. Ș.: Nu cu mare dificultate, pentru că personajele din Moara de nisip, cât nu înţeleg, cât înţeleg din vremurile pe care le trăiesc, sunt lotuşi legate de ele şi acţionează cam în spiritul acelor vremuri. Acum am să vă spun ceva. În literatura postmodernistă, cum se numeşte astăzi, scriitorii le ştiu pe toate. Ştiu de la început ce final va avea cartea şi fac tot felul de giumbuşlucuri, ca să le zic aşa. Eu nu fac parte din această categorie, fără a crede că acesta este un merit. Sunt mai la remorca scriitorilor clasici şi am preferat să văd evenimentele, să le scriu aşa cum le-am perceput eu, fără să-mi dau neapărat cu presupusul. Nu sunt partizanul scriitorului exeget al propriei opere. De aceea s-ar putea ca eu să nu pot să vă răspund la multe întrebări, să fiu depăşit de ele.

P. R.: Apropo de romanul poliţist – evident mă refer la Însemnările agentului Adam. Cum aţi trecut la acest gen despre care unii spun că ar fi un gen uşor, ar fi cartea de buzunar, deşi sunt atâtea romane poliţiste care au rămas în istoria literaturii?

V. Ș.: Da, Crimă şi pedeapsă, de pildă. Eu am făcut liceul prin anii ’50. În acea perioadă Liviu Rebreanu era interzis, ca şi Camil Petrescu şi Dostoievski. Prin anii ’60 au început să apară multe traduceri, aşa încât am avut la un moment dat posibilitatea de a citi mai mulţi scriitori străini decât români. Îi citeam pe Steinbeck, Faulkner, Hemingway, Kafka etc, care cred că m-au influenţat. De aici mi s-a tras întâmplarea de a rezolva unele probleme cu tehnici ale romanului poliţist. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, dar îmi amintesc că, de pildă, Însemnările agentului Adam a apărut într-un tiraj de peste o sută de mii de exemplare şi s-a vândut.

marele sigiliu viorel stirbu

P. R.: Aţi scris şi un roman istoric, Marele sigiliu, dedicat lui Nicolae Bălcescu. În ce măsură credeţi că acest gen mai este acceptat de public? Vă întreb atât în calitate de scriitor, cât şi de editor.

V. Ș.: La vremea când am scris eu cartea, nu era o problemă să te apuci de subiecte istorice, pentru că noi am trăit o perioadă de negare a istoriei noastre. De fapt, o trăim şi acum. Pe vremea aceea aveam cititori. Cred că am scris Marele sigiliu din două pricini: o dată, pentru că am avut, eu ca şi mulţi alţii, un sentiment de frustrare. Iorga începuse să fie reeditat abia prin anii ’60. Eu am făcut istoria României după manualul de la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50, istoria lui Roller, în care lucrurile erau foarte schematizate şi am rămas cu impresia că nu cunosc istoria naţională. Pe de o parte. Pe de alta, apăruse romanul lui Camil Petrescu, Un om între oameni, care, gândeam eu atunci, era şi el un pic prea schematic. Aşa gândesc şi acum. Camil are cuvinte grele la adresa lui Heliade Rădulescu, a Brătienilor, la adresa multor oameni din epocă. Eu am convingerea că istoria trebuie luată aşa cum este, şi nu rescrisă din perspectiva prezentului. Sigur, un autor îşi poate permite să o rescrie dar fără imixtiuni conjuncturale. Astăzi, cred că, din nou, cititorul român trăieşte această frustrare, pentru că i se refuză iarăşi propria istorie şi s-ar putea ca peste câţiva ani să fie încă o răbufnire similară cu cea pe care am trăit-o noi prin anii ’60-’70.

P. R.: Domnule Viorel Ştirbu, ce înseamnă să conduci o editură? Este o aventură?

V. Ș.: Nu, mai ales când duci o politică culturală proprie, neconformistă. Bineînţeles că trebuie să te descurci cu propriile mijloace, fiindcă dacă te pui la dispoziţia unora sau altora, grupurilor mai mult sau mai puţin interesate, eşti sprijinit. Dacă vrei să faci lucruri să le spunem independente, riscurile sunt mai mari. […]

P. R.: Aţi riscat şi aţi publicat poezie, aţi debutat autori. Alte cărţi apărute la editura dvs. sunt studii pe teme deosebite, documente de arhivă, restituiri…

V. Ș.: Într-adevăr, am publicat de-a lungul anilor volume de restituire documentară dar şi cărţi de creaţie originală, nu numai de literatură, ci şi din alte domenii culturale. N-am făcut cât ar trebui, nici vorbă. Totuşi, de zece ani reuşim să navigăm prin aceste vremuri grele şi îmi permit să trag o concluzie. O să vă rog să-mi scuzaţi lipsa de modestie. În general eu sunt un om modest, ba chiar pun mare preţ pe modestia oamenilor şi cred că lumea ar trebui să fie mai smerită. Indiferent de vremuri, cred însă că oamenii adevăraţi îşi dau măsura mai ales în perioade grele ca aceasta. Aşa, vorba lui Creangă, „la plăcinte înainte, la război înapoi.” În vremuri grele se verifică şi caracterul şi prieteniile, loialitatea ş.c.l.

P. R.: În calitatea dvs. de editor, simţiţi presiunea exercitată de civilizaţia imaginii?

V. Ș.: Da, dar nu în sensul că televiziunile sau cinematograful ar fura obiectul muncii scriitoriceşti. Nu în acest sens, ci în acela că, din păcate, filmele comerciale şi televiziunile, care sunt toate comerciale, coboară foarte mult nivelul publicului. Eu înţeleg această raţiune de tip comercial, să-i dai publicului ce vrea, dar ar trebui ca intelectualitatea, cărturarii să nu coboare ştacheta prea mult, pentru că ajungem din nou în junglă. 

P. R.: Aţi trecut prin lumea ziaristicii. Se risipeşte un scriitor făcând, chiar sporadic, ziarisitică?

V. Ș.: Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş vrea să revin. De câtăva vreme am auzit chiar şi un ministru spunând: „Eu nu sunt pentru educaţie, ci pentru informare.” Sigur că da, informarea este foarte bună şi necesară dar e foarte bună atunci când vine la omul educat. Jurnalistica nu poate ocoli această latură formatoare, educativă, creatoare de caractere. Eu am început cu gazetăria imediat după terminarea facultăţii, la un ziar raional, „Turda nouă”. Mi-a plăcut, iar după ’89 am făcut un an şi ceva gazetărie. Atunci mi se părea că scriitorul are multe de câştigat pentru că un ziarist adevărat este şi un condeier bun. În plus, se află mereu în contact cu evenimentele, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în cazul scriitorului. […]

logo liber sa spunArhiva categoriei Literatură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *