Îngerul crud al morții…

madalina-manole

„Dacă barca este primejduită de furtună, să o salvăm înainte să se scufunde. Căci aşa cum barca se scufundă atunci când sunt valuri mari, la fel şi sufletul se îneacă în valurile tristeţii, dacă nu este cineva pe aproape care să-i ofere ajutor.”

Sf. Ioan Gură de Aur

calendarCe mai contează cum vine moartea, atunci când ea se grăbeşte să sosească printre noi ?!… Împins în neantul gropii comune sau în ghearele spiritului malefic, trupul fiinţei umane devine un simplu obiect împachetat în mantia rece şi perfidă a morţii. Atât. Suflarea rămâne brusc îngheţată pe veci în memoria şubredă a celor rămaşi în urmă, atâta vreme cât şi aceştia, la rându-le, vor locui cărările bătătorite ale Pământului. Finalul ambiguu şi tragic al unui destin remarcabil înfrânt de deznădejde, aşa cum este cel al Mădălinei Manole, reprezintă o mostră extrem de elocventă a cât de goală de conţinut poate fi acea mască a eului social complex închipuit întocmai ca „o hieroglifă de descifrat”, mască pe care mulţi dintre noi o poartă zilnic, mimând cu un zâmbet forţat şi trist paradoxul propriei lor vieţi trucate cu sârg – fericirea şi împlinirea personale în contradicţie cu ceea ce trăiesc lăuntric cu adevărat. Nimic mai fals şi mai înrobitor decât acest principiu de a fi pentru sufletul omenesc. Durerea repetată şi nedreptăţile evidente nu fac „decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer”, scria cândva francezul Nicolas de Chamfort. Ei bine, uneori, iată, că acestea, pur şi simplu, îl îndoaie, îi sugrumă existenţa cu samavolnicie, aruncându-l în braţele îngerului crud al morţii provocate de propriile gânduri nedescifrate de nimeni altcineva, cu atât mai mult de persoana prinsă în chingile lor sufocante.

madalina manole magdalena albu

Mădălina Manole (14 iulie 1967, Vălenii de Munte, județul Prahova–14 iulie 2010, Otopeni, județul Ilfov)

Ne întrebăm în mod firesc, oare, la ce ar mai conta acum aflarea exactă a concluziilor unei morţi blestemate de moartea însăşi, concluzii care nu ar fi bune decât pentru anchetatorii zeloşi în a întocmi şi în a finaliza birocratic un dosar cu număr unic ca oricare altul, atâta timp cât acestea nu vor da măsura decât a unui extrem de simplu şi de irelevant din punct de vedere cauzal tablou somatic al finalului tragic premeditat de artistă – efect al unei traume interioare cronicizate în timp –, nu vor fi capabile în a depista maladia specifică a psihiei umane grav afectate de suferinţa lăuntrică neţinută în frâu medical şi nici ceea ce a determinat apariţia acesteia de-a lungul anilor?!… Existenţa unei anume substanţe chimice sau a alteia, care, din nefericire, a dezarticulat definitiv mersul vieţii Mădălinei Manole, nu poate decât să contureze cu concreteţe radiografia durerii din sufletul unei fiinţe, care, în raport cu normele societăţii, a avut totul, dar în raport cu sine însăşi, se pare, că nu a avut nimic. De aceea, indiferent de rezultatul anost al expertizelor desfăşurate şi de acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate ale orişicui în raport cu actul suicidar comis de artistă – a o acuza de gestul făcut ţine până la urmă doar de un referenţial mentalist specific zonei cultural-religioase în care ne aflăm, pentru că în alte culturi ale lumii lucrurile pot fi gândite dintr-o cu totul altă perspectivă caracteristică acelui teritoriu de a privi şi a analiza o faptă în sine. Deschis la meditaţie personală rămâne un alt aspect asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu răbdare fiecare dintre noi cei rămaşi aici de acum înainte – dacă până acum nu am fost vrednici în a-l contura vreodată la nivel de judecată personală în propria-i minte aflată mai întotdeauna pe marginea prăpastiei dintre normalitate şi patologic –, anume acela că omul comtemporan, ca entitate născută prin voie divină cu raţiune şi cu spirit, deopotrivă, a ajuns să nu mai fie capabil în a vedea, aşa cum s-ar cuveni, fiinţa de lângă el cu ochii sufletului larg deschişi ori să îi simtă acesteia suferinţa interioară de zi cu zi şi să nu mai ştie sau să nu mai vrea, din varii cauze lipsite de suport logic, de cele mai multe ori, să lupte până în ultimul moment al parcursului său lumesc în a-i vindeca aproapelui toate rănile tăinuite ale inimii lui îndurerate, de a-i alunga din minte chinul zadarnic, în care se zbate aproape totdeauna singur şi neobservat cu atenţie de cei din jur. Ceea ce este cu adevărat dramatic, în schimb, o reprezintă faptul că omul actual nu a învăţat să facă altceva pe lumea aceasta supertehnologizată decât să bolborosească zilnic prin cuvinte amorfe, desprinse de substanţa superioară care li se cuvine, verbul „a iubi”, ca şi cum ar număra sec şi maşinal, pentru o tocmeală contractuală obligatorie, piesele metalice dintr-un atelier mecanic oarecare.

muzica usoara madalina manoleCăci, ce se justifică din punct de vedere dogmatic-creştin a fi o crimă mai mare în faţa lui Dumnezeu?!… Sinuciderea unei fiinţe tulburate cumplit în interiorul său devastat de întrebări năvalnice şi ispititoare, la care neputinţa de a găsi de una singură un răspuns firesc îşi spune decisiv cuvântul, ori indiferenţa potopului de lume grăbită din jurul ei incapabil în a-i observa acesteia durerea asunsă în spatele privirii şi nemărturisită prin cuvinte nimănui?!… Am uitat, cred eu, de mult să mai fim oameni, neştiind cel mai bine în vremea de faţă decât să ne distrugem fără milă şi fără de regret semenul şi nicidecum să-i întindem acestuia, la nevoie, din sufletul nostru o mână sigură pentru inima lui suferindă şi secată de orice dâră vagă de sentiment. Fiindcă „aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte”, ne rosteşte de undeva, din vreme, cel care avea să devină, imediat după adormirea Sfântului Nectarie, arhiepiscop al Constantinopolelui, „cel mai minunat chip bisericesc din întreaga lume de după perioada post-apostolică şi până astăzi”, nimeni altul decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

La un anumit moment dat al vieţii, sufletul fiecăruia dintre noi se poate constitui într-o carceră de unde vrea să iasă, uneori, nesufocat, dar cu orice preţ, chiar dacă preţul acesta este echivalent cu iluzia eliberării sale definitive de povara propriului său trup. Să ne amintim în acest context de cuvintele artistei franceze Dalida, care, la rândul ei, a renunţat din deznădejde mult prea uşor la conotaţiile ample ale verbului „a trăi”: „Iarta-mă, viaţa a devenit de nesuportat pentru mine!” şi să redescoperim puterea văzului uman dincolo de armura strălucitoare şi de cele mai multe ori falsă a măştii eului individual inventat permanent de persoana pe care o avem în faţă în mod conjunctural. E o condiţie absolut necesară acest fapt pentru redefinirea continuă a oricărei fiinţe umane pe tot parcursul vieţii sale pământeşti, fiindcă omul în sine trebuie să-şi caute permanent sensurile existenţei sale efemere, alungându-şi definitiv torentul de sentimente negative, care îl însoţesc în vreme de foarte multe ori şi îl determină să renunţe la luptă şi la a merge mai departe singur sau nu pe drumurile întortochiate ale destinului său. De fapt, renunţarea la lupta cu tine însuţi (însăţi) înseamnă neputinţa de a mai găsi încă un sens în plus mâine. Iar de aici şi până la a fi strivit interioriceşte de diavolul chinuitor al gândului suicidar nu este decât un singur şi, din păcate, dureros şi ireversibil pas.

În faţa morţii, indiferent sub ce formă s-ar manifesta ea, statusul fiecărui individ în parte nu mai contează cu niciun chip. Omul rămâne să măsoare singur lungul şi latul eternităţii lui Dumnezeu în clipa sfârşitului său, un sfârşit care îi aparţine de această dată în totalitate lui însuşi. În rest, precum spune Ecleziastul, totul e deşertăciune… Şi amintirea dezmorţită din uitare a unuia sau a altuia dintre noi faţă de cel care, până mai ieri, locuia cu trupul şi cu sufletul lui în preajma trupului şi a sufletului fiinţei noastre lipsite, în general, de spirit, dar dominate înşelător de pământ…

P. S. Acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea despre Mădălina Manole că are una dintre cele mai bune voci din muzica uşoară românească de azi. La un moment dat, distinsul nostru eminoscolog i-a trimis o scrisoare artistei, în care îşi exprima admiraţia sinceră în raport cu stilul său interpretativ. Scrisoarea Zoei Dumitrescu-Bușulenga însă avea să rămână pentru totdeauna fără niciun răspuns…

Magdalena Albu

14 iulie 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *