Magda Cârneci: „Deschiderea de tip poetic în fața lumii constituie dimensiunea profundă a tuturor artelor”

Magda Carneci

Lidia Našincová: Stimată doamnă Magda Cârneci, vă aflați la Praga la aniversarea a 90 de ani de la crearea PEN Clubului Ceh, în calitate de președinte al PEN România. Cum vă simţiţi aici?

Magda Cârneci: Sunt fericită că am fost invitată la această aniversare, pentru mine e prima dată când ajung să văd Praga, care este un oraș splendid, minunat, mă simt înconjurată de magia acestui oraș. Aș vrea să mulțumesc în acest context Institutului Cultural Român și filialei sale din Praga, doamnei Veronica Miclea în special, pentru felul profesionist în care m-au ajutat să particip la acest eveniment. Am venit aici în primul rând pentru un schimb de experienţă, pentru că şi primul centru PEN din Romania a fost creat în anul 1922 şi am fi putut să aniversăm 90 de ani în anul 2012, dar nu am avut această idee. După ce am văzut cât de bine se desfăşoară această întâlnire internaţională de la Praga, voi prelua ideea şi doresc să organizez o întâlnire internaţională similară la sfârşitul acestui an, 2015, sau la începutul anului viitor, pentru a sărbători 25 de ani de la reînfiinţarea PEN-ului român post-comunist în anul 1990, graţie iniţiativei poetei Ana Blandiana, care l-a condus de altfel cu strălucire mulți ani.

Veronica miclea director adjunct la ICR Praga m carneci lidia nasincova

Veronica Miclea, director adjunct la ICR Praga, Magda Cârneci, Lidia Našincová la aniversarea PEN Clubului Ceh 

De asemenea, aici la Praga am întâlnit preşedinţi sau vicepreşedinţi ai multor PEN cluburi din Europa, fiecare cu istoria sa. Şi, ascultându-le, am realizat cât de interesantă şi diversă este apariţia şi dezvoltarea unui asemenea centru PEN, dar, pe de altă parte, cum ele formează împreună o reţea şi o mare familie de spirite, o familie de scriitori în primul rând, findcă toţi cei de aici sunt scriitori sau editori sau traducători. Dar e vorba şi de o reţea de întrajutorare, fiindcă, după cum se ştie, PEN International este prima organizaţie non-guvernamentală creată vreodată, ea a fost inițiată în anul 1921 la Londra şi s-a dezvoiltat ulterior până la o reţea globală care integrează acum peste 140 de centre din peste 100 de ţări. Iar scopul acestui PEN international este în primul rând apărarea scriitorilor aflaţi în dificultate din motive politice, religioase, etnice, lingvistice sau de o altă natură, protejarea scriitorilor care au probleme cu regimuri autoritariste, totalitariste, fundamentaliste, dar şi promovarea literaturii ca o valoare esenţială a umanităţii şi ca un limbaj comun al tuturor naţiunilor.

L. N.: Deci mai ales pentru acei scriitori care nu-şi pot exprima liber punctul de vedere, dreptul fundamental la o exprimare necenzurată arbitrar.

M. C.: Da, exact, și există o cartă PEN, redactată de prozatorul John Galsworthy în anii 1920 deja, care accentuează tocmai aceste idei, importanţa libertăţii de expresie, a cuvântului puternic, sincer, responsabil, pentru evoluţia individului, a unei societăţi, a unei naţiuni sau pentru evoluţia umanităţii. Această cartă PEN o puteţi găsi şi pe site-ul PEN International, dar și pe site-ul nostru, www.penromania.ro.

magda carneci

Magda Cârneci

L. N.: Aş vrea să vorbim despre cariera dvs. poetică, să ne amintiţi care au fost momentele cele mai importante şi mai emoţionante pentru dvs.

M. C.: Eu am făcut şi continuu să dezvolt o carieră dublă ca să zic aşa, pe de o parte sunt scriitor, adică poet, prozator, eseist, și pe de altă parte sunt critic de artă şi aceasta este meseria cu care-mi câştig existenţa. Am debutat la începutul anilor ’80, odată cu acum celebra Generaţie ’80, la Cenaclul de luni din București iar primele melehipermateria magda carneci cărţi de poezie au apărut în anii ’80. După aceea am publicat şi cărţi de istoria artei, critică de artă contemporană, dar n-aş vrea să le menţionez acum pe toate, căci ele se pot găsi pe internet. Pentru mine a fost important că pe lângă aceste două direcţii de acţiune şi de creaţie mi-am asumat destul de devreme şi diverse responsabilităţi faţă de comunitatea în care evoluam – şi cred că aceasta ţine de destin, pentru că n-am putut să mă eliberez de asemenea responsabilităţi şi iată-mă acum în postura de preşedinte al PEN Clubului Român, începând cu anul 2011. Cred că scriitorii ar trebui să-și asume o asemenea misiune într-un mod poate din ce în ce mai activ în prezent – acum când situaţia Europei nu mai e atât de (relativ) liniştită cum a fost timp de 25 de ani, după căderea regimurilor comuniste și crearea Uniunii Europene lărgite. Iată că istoria tulbure, belicoasă ne ajunge din spate, cu atentate teroriste și cu războiul din Ucraina, şi trebuie să devenim conştienţi de ea. Cred că scriitorii sunt responsabili pentru această conştientizare a situaţiei actuale, ei trebuie să ia atitudine în numele oamenilor de rând și al scopurilor mai nobile ale umanității, ei trebuie să aibă un cuvânt de spus în asemenea situații. Și cred că acesta este şi unul dintre sensurile întâlnirii noastre de la Praga, organizată de PEN Clubul Ceh, faptul că va trebui să gândim nişte strategii culturale europene pentru situaţia politică actuală, pentru solidaritatea noastră ca intelectuali și ca cetățeni responsabili.

L. N.: Credeţi că este nevoie să fie din nou trezite spiritele cum a făcut studentul ceh Jan Palachcare și-a dat foc în ianuarie 1969?  

M. C.: Da, exemplul Dvs. e foarte binevenit, da, trebuie să ne amintim de aceşti eroi puțin cunoscuți care prin jertfă personală ne-au trezit puţin la o realitate pe care nu toţi dintre noi am conştientizat-o în adevărata sa dimensiune deformatoare a spiritului uman. Se pare că trăim acum, în 2015, un moment dificil, la limita unui nou război european şi asta e şi impresia colegilor mei scriitori de aici, de la această conferinţă de la Praga. Drept care există ideea înfiinţării unei reţele a PEN cluburilor din Europa Centrală şi de Est, care să le permită scriitorilor cu o anumită voce și un anumit renume să se exprime, să ia atitudine publică şi să influențeze, să determine, poate, deciziile oamenilor politici care privesc de fapt soarta atâtor popoare.

L. N.: Să ne referim şi la Liviu Babeş a cărui autoincendiere din 1989 nu este suficient de cunoscută nici măcar în momentul de faţă în România, aşa cum ar trebui. Explicaţia este de obicei, cum afirma istoricul Adrian Cioroianu, faptul că Revoluţia din decembrie 1989 a venit la numai 10 luni de la gestul său de automartiraj, și cele peste 1000 de victime din timpul revoluției au făcut să fie dat uitării sacrificiul suprem al lui Babeş. Oare de aceea n-a ajuns Liviu Babeș să fie nici măcar pe un sfert din ce este Jan Palach pentru Cehoslovacia?

M. C.: Poate că da, poate că este o explicaţie acceptabilă, dar pe de altă parte mi se pare că acum sacrificiul său începe să fie reconsiderat şi recunoscut. De curând am văzut la TVR un reportaj despre Liviu Babeş, ceea ce repune în discuţia publică exemplul său radical şi cred că el poate să fie util pentru tinerele generaţii ca să realizeze că există şi asemenea forme de protest total împotriva unor condiţionări politice teribile, mutilante.

L: N.: Aş dori să vorbiţi şi despre activitatea dvs. ca directoare a Institutului Cultural Român de la Paris. Ce v-a adus cele mai mari satisfacţii acolo?

M. C.: Cred că am condus ICR Paris în perioada lui cea mai bună, sau oricum cea mai vizibilă, între 2007 şi 2010, perioadă în care am inițiat câteva programe ce durează şi astăzi şi pe care eu le ţin aproape de inima mea. De pildă, Premiul internaţional de literatură francofonă „Benjamin Fondane”, un premiu creat în amintirea poetului B. Fundoianu, mort la Auschwitz, și care se acordă în poetrix-texte-despre-poezie-si-alte-eseurifiecare an unui scriitor ce scrie în limba franceză, dar care nu este născut cetăţean francez. Anul acesta avem a X-a acordare a premiului şi poate să fie şi momentul unui bilanţ şi al unei aniversări. În plus, am creat două rezidenţe de creaţie la Paris, în palatul Ambasadei României, rezidenţe de care s-au bucurat mulţi scriitori, sociologi, arhitecţi, critici, istorici, artişti plastici, începând cu anul 2007. Apoi, am iniţiat diverse alte programe care cred c-au făcut mai cunoscută cultura română în Franţa, la un nivel profesionist și aş zice european, căci consider că e foarte important felul în care prezentăm sau „vindem” o cultură naţională pe scena internaţională. Pentru că nu-i suficient să fim patrioţi şi plini de bune intenţii, trebuie în acelaşi timp să fim competitivi, profesionişti şi să o facem la cele mai înalte standarde. Consider că acesta ar trebui să fie în continuare ţelul ICR.

revista arta

L. N.: Vă propun un alt subiect de discuție: revista „Arta”, revistă de arte vizuale contemporane pe care o conduceți. Ce numere pregătiţi, pe ce vă axaţi după cartea deosebită dedicată lui Ţuculescu, de exemplu. Pregătiţi ceva asemănător?

M. C.: Revista „Arta” a reînviat în 2010, când am intrat în acest proiect despre care credeam că o să fie ușor, dar care îmi consumă destul timp și în prezent, căci nimic nu e uşor în România, cum se știe. „Arta” este de fapt singura revistă de arte vizuale contemporane din România, care prezintă întreaga scenă vizuală din ţară cu toate genurile mai vechi şi mai noi, mai tradiţionale sau mai inovative. Este o revistă editată de Uniunea Artiştilor Plastici din România în condiţii grafice deosebite, o revistă bilingvă, în română şi în engleză, cu reproduceri de înaltă calitate şi care are numere tematice. Printre temele recente pot să amintesc aici Bienala de la Veneţia, feminismul şi acum de curând arta britanică, număr care s-a bucurat de mult succes, s-a şi cumpărat destul de repede, am primit ecouri favorabile şi din străinătate – de altfel destule exemplare au ajuns şi în Marea Britanie. Cred că această deschidere spre internaţional este benefică şi pentru câmpul vizual românesc, drept care un număr ulterior din „Arta” va fi dedicat genului performance în Europa Centrală şi de Est, un altul artei franceze contemporane, un alt număr conceptualismului în Europa post-comunistă, şi aşa mai departe.

L. N.: Faceți parte dintr-o familie de artişti, cu tată scriitor, aveţi o soră compozitoare şi dirijoare. Cum s-a trăit într-o familie de artişti?

M. C.: Da, tatăl meu este poetul şi traducătorul Radu Cârneci, iar sora mea Carmen Cârneci este, cum spuneaţi, muziciană. Cred că am moştenit morbul artistic de la tatăl meu, care m-a învăţat de mică cu pasiunea cărţilor şi mai ales cu vocaţia uimirii, minunării, ca să zic aşa, în faţa naturii, a cosmosului, a oamenilor. Așa cum am mai spus-o și scris-o, cred că este esenţial pentru un spirit tânăr să i se arate, să fie învățat, să i se deschidă ochii în faţa unor dimensiuni mai sensibile, mai fine, mai subtile ale realităţii. Este ceea ce reușește poezia, ea ne deschide fulgurant spre acele nivele invizibile, mult mai emoţionale şi mai spirituale ale fiinţei noastre în raport cu realitatea – şi cred că de aceea ea va fi utilă întotdeauna în formarea unui om.

haosmos-si-alte-poeme_de magda carneci

L. N.: Stimată doamnă Magda Cârneci, ultima întrebare. ÎnFEM roman de magda carneci momentul de faţă vă simţiţi cel mai mult poet, eseist sau critic de artă?

M. C.: E o întrebare bună şi în acelaşi timp dificilă. Eu mă consider esenţialmente poet, chiar dacă am publicat acum trei ani un roman care s-a bucurat de succes, romanul FEM, şi chiar dacă am publicat cărţi de eseistică sau de critică de artă. Mă simt poet pentru că, aşa cum spuneam şi înainte, cred că deschiderea de tip poetic în fața lumii, intrarea în rezonanță cu evidența plină și misterioasă a realității, constituie dimensiunea profundă a tuturor artelor, dincolo de limbajele pe care le folosesc. Poeticul, poeticitatea este ceea ce tinde spre completitudine în fiecare dintre ele, este vibrația care le unifică.

L. N.: Vă mulțumesc.

Interviu realizat de Lidia Našincová

Praga, 14 februarie 2015

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Interviu 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *