Maria Timuc sau Despre Timpul care se schimbă în Cântec

maria timuc poeme

„Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vişin crescut pe mal de râu. […] Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” (Fănuş Neagu)

cronica literara liber sa spunNu este câtuşi de puţin întâmplător dacă Maria Timuc – titulara, în Jurnalul Naţional”, a unei rubrici de o densă ideaţie şi forţă emoţională – scrie despre „setea de a ne întoarce la propriul suflet”. Notaţiile sale jurnalistice ascund, mai bine zis divulgă o poetă de o cu totul aparte înzestrare. Fapt ce mi-a fost confirmat de lectura cele două cărţi de poezie – Oul de lut, urmată de Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici*) – despre care, după ce le-am citit cu emoţie şi cu încântare, socotesc de cuviinţă să scriu aceste câteva cuvinte.

Prima idee care îmi vine în minte, încercând o definiţie a poesis-ului Mariei Timuc, este aceea a unei filiaţii lirice, a unei descendenţe sub semnul unui mare poet, din păcate aproape necunoscut generaţiilor mai tinere; l-am numit pe Alexandru Phillippide. Nepotolita şi neascunsa aventură a poetei de a se întoarce „la propriul suflet” trimite la minunatul poem Căutătorul: „Şi când din lungi peregrinări / Te-ntorci pe căi de raze şi de unde / În lumea dinăuntru a inimii profunde, / Tot mai găseşti acolo întrebări.”

Nu altceva încearcă Maria Timuc: „În nemişcare când eu sunt ce sunt?/ şi pleoape grele când închid / în mine / s-adorm senzaţii nalte cât un fum / şi când privesc din ce privire vine / lumina / lui acum?” (În nemişcare când eu sunt ce sunt?) Sau: „În creierul meu când dorm / un alt Eu / creier / străbate / universuri cercuri / de singurătate.” (Perfecte cercuri universuri de singurătate).

Maria timuc poezie cronica de serban cionoff

Maria Timuc

Departe de a fi doar o voită depărtare de lume, singurătatea poetei este un spaţiu al regăsirii şi al piederii unui târâm magic unde nici gândul nu cutează să gândească şi nici visul nu se încumetă să viseze. Cuvintele înseşi se vorbesc neîntrerupt pentru a se ascunde apoi în cuvinte pe care se teme şi, deopotrivă, se îndeamnă a le rosti: „Să vorbim cuvinte, / să ne cuvântăm / Scăldătoare peste margini clare / Marginile-n soare.” (Să vorbim).

În această vorbire a sinelui cu sine, iubirea devine o neîmpăcată căutare de consonanţe interioare, de apropieri sub semnul recunoaşterii şi al contopirii în Zodia Absolutului şi a Armoniei Cosmice: „Te iubesc până la capătul tuturor iubirilor / Cu sufletele pământului şi cu sufletele cerului / şi cu sufletele planetelor / şi ale cometelor valsurilor în spaţiu şi cu Dumnezeu / te iubesc / EU.” (Mirosul unui vis de fragă).

Poeta se caută, se pierde şi iarăşi se regăseşte pe sine într-o profundă recluziune cu irezistibilă forţă magică: „Și iar te iubesc / în înfrunzire cresc /cum pot copacii doar / să-şi facă-n frunze car / cu roţi mari ce se-nvârt / în pământ / şi iar îmi fac birjar / să-mi mâne acest car / prin toamna ce-şi ascunse / roţi de iubire-n frunze. // Și iară te iubesc / şi mă zăresc/şi mă-nfrunzesc / în lăuntrul unui copac / singură.” (Şi iar te iubesc).

carmen-simon-flack-melancolie

Carmen Simon Flack, Melancolie

Într-o asemenea alcătuire regăsim adevărata lume a Mariei Timuc şi a poeziei sale aflate sub adagiul lui Michelangelo: „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru ca să urce până la EL.” Acest Dumnezeu căruia Maria Timuc i se încredinţează cu toate dorinţele şi întrebările sale: „Astă seară îi dau lui Dumnezeu toate problemele mele. / Îi dau li Dumnezeu tensiunea, frământarea, toate gândurile mele de îndoială, de teamă sau de nelinişte.”

În acest fel, adagiul lui Michelangelo devine crez şi chezăşie pentru vis şi neodihnă a cuvintelor, un crez pe care Maria Timuc îl tălmăceşte într-o poezie memorabilă: Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici. Iată: „Nu sunt izvoare prin ţepii de arici / Nici respiraţii în soare şi totuşi / Dumnezeu / Dumnezeieşte pe-aici. // E-atâta mişcare în liniştea încremenită / pe coarnele cerbilor / dimineaţa / şi mică e Marea şi mare-i aripa libelulei / în ziua-i cât viaţa. // Nu ţipă pescăruşii vorba de copii / când fac arcuri sub mâinile-ntinse de soare / nu-i noaptea o floare / totuşi / deschide petale şi-n ele cresc somnuri / adânci pentru adâncurile fântânilor / viitoare. // Atâta praf trăieşte, nu ştiu cum, pe prichici / pe sub tălpi de vierme şi sub tălpi de copil / şi Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici / zâmbind un zâmbet nalt şi un zâmbet mai umil / nici şarpele nu ştie / luna cum lumina ei în vreji de magneţi / atinge paşi de «feţi». Şi despre soare spun / o mie de cuvinte / cum atinge zvâcnirea unui vis fierbinte / totuşi / nu ştie nimeni / de ce. // Cum / când sunt urme de mângăiere şi urme de bici / Dumnezeu / Dumnezeieşte pe aici?” (Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici).

Această dureroasă şi înfiorată trecere de la afirmaţia de început: „Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici” la întrebarea finală: „Dumnezeu / Dumnezeieşte pe aici?” ne dă cheia aventurii unice şi răscolitoare a Mariei Timuc, poeta pentru care „Timpul se schimbă-n Cântec”, aşa spunea Fănuş Neagu, acest Maestru între Maeştrii mereu aflaţi în căutarea cuvântui care să trezească la viaţă cântecul ce îl aşteaptă, visând, în lucruri.

Aventură, pe care Maria Timuc o numeşte „Iubirea ca motivaţie a tot ce facem.”

Şerban Cionoff

*) Oul de lut, versuri de Maria Timuc, Editura Diacon Coresi (f.a.)

Maria Timuc, Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici, Editura Diacin Coresi, 2001.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *